PRE-TEXTE

Constantin Dehelean
eseist, poet, Arad

Când literatura se îndoieşte de toate

Suprasaturată de modernism, literatura pare a se sufoca în aceeaşi măsură şi de muşcăturile experimentaliste. Inovaţia sare peste experienţele logice, care se stinge la fel de spumos pe cum se şi sfârşeşte. O legiune imensă de scriitori realizează această criză. Creativitatea intră în impas. Totul e îndoielnic, totul e derizoriu, Tristan Tzara spune: „DADA se îndoieşte de toate... Dada este tot... Îndoiţi‑vă de Dada...”.

Secolul douăzeci, tulbure şi limpede în aceeaşi măsură, paradoxal prin simetrii şi contraste, amestecă regnurile culturale, dovedind în aceeaşi măsură dorinţe ale eliberării din chingile canoanelor, anemic contestate de modernismul care clama deseori desprinderea de acesta în sonorităţi cu asonanţe şi armonii pe măsură. Perspectivele antinomice venite din varii direcţii: filosofii şi concepte metafizice cu dimensiuni mistice/ profane, creştine /laice, democratice/ anarhice de pe toate palierele gândirii şi creaţiei, colorează mai mult sau mai puţin strident valorile artistice, mai cu seamă ale literaturii.

Raporturile care definesc magia creaţiei literare sunt cuprinse de căutări febrile, nerăbdătoare, mai ales după „zdruncinarea” clasicismului, venită dinspre romantism şi dinspre modernism. Din această perspectivă, o nouă spirală se naşte peste contestarea mai mult sau mai puţin redundantă a clasicelor canoane, şi anume antiliteratura. Aceasta se naşte la început ca o creaţie marginală. Mai mult ca o contestare a doctrinelor mistico‑magice ale creaţiei în literatură, ale gândirii şi ale esteticilor tradiţionale, conservatoare. Este declanşat din toate direcţiile, într‑o dinamică din ce în ce mai vie, un fel de conflict absolut, aidoma celui din vremea Inchiziţiei. Creaţia din exteriorul ideologiei oficiale este contestată plenar, generând acest concept nou al antiliteraturii. Literatura generată sub noile stindarde este condamnată şi ea ca fiind ex‑centrică, blasfemiatoare şi eretică. S‑au auzit numeroase voci în epocă similare Inchiziţiei uzându‑se de cenzură, şi de „pedepse” ce invocau imoralitatea textelor, e adevărat „viciate” de adevărurile crude ale vieţii, de sinistre calamităţi sociale ale timpului (războaie sângeroase, decăderea înspăimântătoare a statelor cu instituţiile lui putrede şi urât mirositoare. Dar dacă am privi din perspectivă artistică, raportul dintre estetic şi non‑estetic, sau dintre estetic şi anti‑estetic, fenomenul nou generează o acerbă luptă pentru supremaţie culturală. Cele două concepte beligerante, ce aveau în vedere definirea valorilor înalte, esoterice, am putea spune ale simţămintelor artistice ale elitei intelectuale, canonizată şi academizată în opoziţie cu valorile culturii alternative, ale maselor, incluzând şi kitsch‑ul, nu se mai suportă. Este o negare absolută din ambele tabere. Cu toate acestea, întreţinerea literaturii populare, a subliteraturii şi paraliteraturii, acestea fiind din ce în ce mai mult vizibile în acelaşi timp cu o anume incisivitate a discursurilor estetice, parodice, ironice, corozive, se întorc împotriva marilor mituri şi ale tradiţiei culturale înalte.

Iuri Lotman (semiotician eston, teoretician de vârf al fenomenelor culturale ale secolului XX) face separări sociologice şi culturale, delimitând culturile în semantice (sau simbolice) şi culturile sintactice. Tot el, într‑o oglindă asimetrică intuieşte existenţa culturilor asemantice şi asintactice. (Studii de tipologie a culturii, Univers, Bucureşti, 1974), pornind de la paralele între textele sacre, unde nu există creaţie, şi aprofundarea tradiţiei necanonice, şi comentarea acestora, dar nu pornind de la cuvânt ci de la text, în sensul că nu sunt luate în considerare regulile, ci după cum sunt asimilate regulile asumate de textele sacre. Nu mai contează originalitatea în sine a textului, a limbajului literar. Lotman agreează conceptul de antiliteratură ca model cultural de rangul doi. De fapt el propune semnul negării semnelor, ca un semn cultural de gradul doi.

Se configurează un nou model cultural, acela al negaţiei. Semnificaţia cuvântului se topeşte în semnificaţia textului. Negaţia devine astfel stil. Antiliteratura reformulează totul. Contestaţia furibundă a antiliteraturii, prin exerciţiu repetat al reacţiilor împotriva strămoşilor, al clasicilor şi al canoanelor academice, este noul silogism al creaţiei literare. Antiliteratura reprezintă, iată, creaţia generaţiilor tinere, contestatare şi dinamice, şi presupune o reacţie critică şi polemică la tradiţia trecută, dar şi la cea imediată.

În contrapartidă cu cele spuse înainte, filosoful spaniol José Ortega Y. Gasset nuanţează fenomenul acestei rupturi. Balanţa are valori mai ponderate. Epocilor cumulative, conservatoare, care susţin cultura tradiţională şi care cu timpul se pasivizează prin modele stereotipe, le urmează epocile de beligeranţă creatoare. Spiritul tinerilor produce ruptura cu tradiţiile clasice. Reacţia neconformistă, devine motorul acestei rupturi revoluţionare. Forţarea ieşirii din inerţia tradiţiei, în fapt generaţia nouă de literaţi, confirmă valoric noutatea, prin spirit critic, parodie şi pastişă (José Ortega Y Gasset, Tema vremii noastre, Humanitas, Bucureşti, 1995). Adrian Marino conchide, de asemenea, că antiliteratura desemnează „criza gravă a ideii de cultură”. Erudiţia şi spiritul academic devin saturate, sufocante, maligne („Antiliteratura”, în Dicţionarul de idei literare, Eminescu, Bucureşti, 1974). Eseistul hispano‑american Octavio Paz în Point de convergence. Du romantism à l’Avant‑garde vorbeşte de această contradicţie a modernităţii ca de un paradox.

Antiliteratura refuză o literatură pentru a fi înlocuită de o altă literatură. Distrugerea unui limbaj literar consacrat istoric, respingerea unor forme poetice sau structuri narative sunt urmate de o altă literatură, cu un alt limbaj literar prin alte formule poetice sau structuri narative. Distrugerea, mai exact re‑inventarea literaturii, nu duce la apariţia unui vid cultural, ci la o re‑inventare. Revolta nihilistă generează o revoluţie în gândirea poetică. Este cazul futurismului italian care teoretizează parole in libertá („cuvintele în libertate”), sau a suprarealismului care „pune în scenă” dicteul automat.

Antiliteratura, cu mişcările ei contradictorii, paradoxal, se legitimează spontan prin noi arte: delegitimând ea se legitimează. Deconstruind ea (re)construieşte, reinvestind sensul în non‑sens. Panoplia noutăţii devine re‑construcţie: se acreditează spiritul anarhic, se legitimează gustul minor ; prostul gust, kitsh‑ul, bufoneria devin tendinţe artistice de masă.

Sfârşitul tradiţiei, al clasicismului cu toate evoluţiile lui mai mult sau mai puţin academice, a fost pentru direcţia antiliterară şi sfârşitul modernităţii, aceasta dovedindu‑se de fapt o cosmetizare a formulelor consacrate, venite din clasicism. Apollinaire susţinea în L’Esprit nouveau et les poètes (Spiritul nou şi poeţii) că arta nu mai are nimic de descoperit, „nimic nou sub soare”. Literatura „nouă” nu mai există decât ca o producere sincretică, eclectică, aceasta fiind noua artă totală, integralistă. Literatura se naşte din surpriză (Apollinaire), din risc şi aventură (Marinetti) ori din hazard şi joc (Tzara). O anumită dinamică anarhică este noua valenţă a artei literare: „îngăduit să le fie celor noi să îi urască pe strămoşi, suntem la noi acasă, iar timpul ne aparţine” (Rimbaud, 1871), „Jos arta, căci s‑a prostiuat!”( Ion Vinea, 1924).

Caracterul contradictoriu, mai mult sau mai puţin aparent, este vizibil în concretizarea raportului elitar‑popular şi în condamnarea conformismului, a aderării autorilor la anumite şcoli, stiluri sau metode creative. Într‑un cuvânt, dezacordul între tradiţie şi momentul clipei creative este plenar. Întâlnirile dadaiştilor care se ţineau în Zürich la cabaretul Voltaire, încep să fie deschise unui public tot mai divers şi mai larg, acestea renunţând la caracterul iniţial, ezoteric, al ciracilor lui Tzara.

O preocupare intensă, dinamică, se impune în consacrarea, apoi deschiderea către un public din ce în ce mai numeros. Baudelaire susţine pe dadaişti („plăcerea aristocratică de a displăcea”). Gustul burghez este deranjat de paradoxul specific viziunii lui Tzara, care era adeptul artei de neînţeles. Dacă putem vorbi de o doctrină literară a dadaiştilor, aceea nu putea fi decât aceea a ilogicului, a non‑sensului şi a contradicţiei (artă „fără proiect şi fără scop”).

Scriitorii nonconformişti ai epocii sunt, totuşi, preocupaţi de conceptele estetice, chiar dacă şi în domeniul acesta se răstoarnă toate teoriile şi formulele care ţin de teoriile literare în general. Paradigma esteticului se schimbă. Frumosul antiliterar descinde din Rimbaud şi Lautréamont. Apollinaire însuşi susţine că „monstrul frumuseţii nu rămâne etern”. Categoriile estetice ale frumosului oscilează sau pendulează între formule care compun perimetrul urâtului. „Frumosul e unul singur, Urâtul are o mie de feţe” spune Victor Hugo în prefaţa la Cromwell. După cum se vede, însuşi romantismul „se complace” în a pendula între frumos şi feţele antonime ale urâtului precum: grotescul, tragicul, larvarul. Dar cu scopul de a spori frumuseţea serafică. Mai târziu, estetica modernismului sondează urâtul, tocmai pentru a contura frumosul în sine şi pentru sine. Ba, mai mult, categoria estetică a urâtului ia din valenţele estetice ale frumosului. La Baudelaire categoria frumosului se particularizează prin cadre precum bizarul, uimitorul, diformul, adică „ceva arzător şi trist, vag şi care lasă loc presupunerilor”.

Frumosul devine monstruos şi oribil (Rimbaud), saltimbanc şi absurd (Dada) şi se produce agresiv. Futuriştii agreează frumuseţea luptei, a rebeliunii, a războiului. Dadaiştii se înconjoară de „incendiu” şi „descompunere”, de „circul universal” şi „spectacolul dezastrului”.

Într‑un fel se sugerează că războiul este „unica higienă a lumii”. Începutul secolului XX aduce în artă războiul cu formele, cu regulile şi valorile lui, consacrate. Este un moment eshatolpgic pe care îl intuieşte Mircea Eliade, susţinând că începutul secolului XX aduce sfârşitul lumii în artă, răsturnarea limbajelor artistice (Aspecte ale mitului).

Proza apare şi ea în paradigma frumosului antiestetic, anticalofil (Franz Kafka, Robert Musil, Adous Huxley, Camil Petrescu). Se scrie proză împotriva falsificărilor intime sau sociale, cu un discurs autentic, neornamentat. Se ignoră sintaxa tradiţională a prozei, se detestă convenţiile. Per ansamblu se ignoră sau se renunţă şi la regulile ortografice, la gramaticile şi retoricile conformiste: „Fără ortografie, fără compoziţie, fără stil, şi chiar fără caligrafie”, astfel sună imperativul autorului Patului lui Procust într‑o notă intratextuală şi metatextuală din primele pagini ale romanului.

Anarhismul antiliteraturii este „prin excelenţă negativist, anticultural şi antiestetizant” (Gh.Crăciun, Introducere în teoria literaturii, Magister‑Cartier, 1997, p.63). Dar dispreţul faţă de maeştri, prin injuria tradiţiei şi cultul derizoriului, prin definirea literaturii canonice ca fiind „dosarul imbecilităţii umane”, literatura care se scrie acum este vie, neliniştită, combatantă, deseori violentă. Este articulată prin grotesc şi umor negru, formând o nouă mitologie uneori definită rizibil ca Apocalipsă veselă.

Privită retrospectiv, Adrian Marino vede antiliteratura ca fiind paralelă cu natura, opunându‑se culturii, estetismului ori artizanalului (cu sensul de artificiu). Acesta „suspectează” antiliteratura de o încercare de a recupera frumuseţea nedeformată de estetic a naturii, literatura trebuind să‑şi deplaseze interesul pe document, reportaj, pe aleatoriu, utilizând tehnici precum colajul sau montajul: „Punctul final al recuperării poeziei: revenirea la puritatea poetică originară, anterioară oricărei culturi. Antiliteratura este, deci, fundamental puristă. Ea exprimă exigenţa literaturii ce se vrea poezie pură, cât mai specific posibilă.(...) În sensul său cel mai propriu, ea proclamă eliberarea poeziei (literaturii) de toate facilităţile, convenţiile şi ritualurile literaturii, recuperarea „literaturii pure” (Adr. Marino. „Antiliteratura”, în Dicţionarul de idei literare).

Referindu‑ne la limbajul poetic se poate contura o fermă tendinţă spre prozaizarea limbajului poetic, pe o discursivitate puternică, tocmai cu scopul reîntoarcerii la originar, la cuvântul sălbatic, agresiv şi proaspăt.

Noul limbaj literar se naşte din protest, din furie, generate de abdicarea de la norme. Acum „enormitatea devine normă” (Rimbaud). Silul vehement este conflictual şi este antisentimental şi antipozitiv. Raţiunea este abolită. André Breton afirmă producerea necontrolabilului în lucrarea poeticească. Prin abolirea gândirii poemul devine „prăbuşire a intelectului”.

Negativitatea constă printr‑o atitudine antiburgheză (Baudelaire, Tzara), este iraţională, abisală (Breton), antiretorică (Frank O’Hara, optzecismul românesc). Textul literar are ca trăsături esenţiale: antiformalismul, antiintelectualismul, anticonţinutism, antistilul, anticomunicarea (Adrian Marino). Numeroase paradoxuri: o direcţie fără direcţie, confuzie între experiment şi ludic. Deseori limbajul proaspăt este dur, agresiv, licenţios şi obscen.

Moderniştii (Poe, Baudelaire, Mallarmé, Arghezi, Ion Barbu, Emil Brumaru) sunt creatori al seriozităţii în artă. Avangardiştii practică spontaneitatea. Poetica antiliterară exploatează involuntarul, incontrolabilul. Accidentul, imprevizibilul, se împletesc cu involuntarul, incontrolabilul, hazardul. Opera creată este, de asemenea, intenţionat imperfectă, fragmentară, de şantier. „Proiectul, căutarea, experimentul, eşecul sunt totul”, susţine A. Marino (op. cit.). Soliditatea antiliteraturii constă în negaţia plenară şi vizează dinamitarea tuturor categoriilor literare, a formelor şi a procedeelor artistice (Gh. Crăciun).

Virulenţa antiliteraturii este de fapt o retrezire a fenomenului artistic. Dar, odată trecut valul anti, se vor decanta valorile, se vor reaşeza echilibrele, totul în avantajul unei noi seninătăţi, a unei noi lumini, a unor noi vibraţii neliniştitoare, ca un carusel care odată coborât în genuni, se înalţă un altul, spre un orizont care, incredibil, a fost văzut în timpurile trecute de nenumărate ori.