LECTURI PARALELE

Felix Nicolau
critic literar, poet, prozator, Bucureşti

Rădăcinile nu sunt amare

Volumul de poeme Egometrie-Egometría, Editura Limes, 2016, al Elisabetei Boţan  debutează cu poeme capabile să scoată efecte interesante din abstractul viziunilor în spaţiu: „Paşii îmi îngenunchează de atâ­ta rătăcit prin propria mea geometrie/ – labirintul acesta de cicatrici fosilizate –” (Egometrie). Poeta ştie cum să fragmenteze mesajul pentru a-i conferi valenţe de sens neaşteptate. Nu toate poemele ating acest nivel, în altele predomină un lirism al deschiderilor şi al sentimentelor etalate specific generaţiei ’60 din poezia româ­nească.

Foarte curând însă poeta face pasul către textualismul specific generaţiilor ’80 şi ’90, dar numai ca intenţie declarată. Altminteri, textele ei vor rămâne intense, concentrate, fără să tânjească după autenticitatea dârei textuale atotverbalizante şi atottextualizante.

Elisabeta Boţan scrie o poezie cu mai multe faţete, evoluând lejer între mai multe reţete. De la poezia lirică, intimistă şi sensibilă, până la cea a avânturilor, aproape metafizică. Cum artista într-adevăr se mişcă între două lumi, nu aş dori să fac paralele, deoarece între cele două literaturi există decalaje şi diferenţe de încadrare. Totodată, există câteva poezii de excelentă actualitate, cu o construcţie discontinuă şi sugestivă, cu formulări memorabile şi de mare fineţe.

Zona de inspiraţie a poetei este una largă, plecând de la sentiment şi atingând problematica exilului. Aşa cum ştim, Elisabeta Boţan s-a ambiţionat să se integreze în cultura adoptivă, deşi a plecat de la zero acum mulţi ani. Dar a nutrit şi ambiţia de a se face cunoscută şi în cultura de obârşie ca poetă şi traducătoare. Iată forţa de autopromovare pe care o au traducerile pentru un traducător-poet.

Mai întâi de toate, poeta compune cu sufletul şi cu inima. Stilistica se resimte în consecinţă şi foloseşte toate figurile de stil, fără a abuza de ele: metaforă, comparaţie, epitete, hiperbole, litote, epitete şi altele. Însă poeta tinde constant spre contemporaneitate, răcindu-şi adesea lirismul pentru a accesa şi sferele intelectuale. Poemele se construiesc dintr-un limbaj decent şi din viziuni decente. Zborul şi sondarea egoului, dar şi a memoriei şi a dorinţelor, vizează o estetică a frumosului şi a încrederii, departe de estética urâtului şi a suspiciunii. Însă poeta experimentează formal, schimbând mereu forma, profilul poemelor.

Şi nu în cele din urmă Elisabeta Boţan produce o poezie a feminităţii, mai puţin a feminismului. O artă a vagului, a viziunilor aureolate, a graţiei, dar şi a deschiderilor grave. Totuşi, poeta se stăpânește mereu, se dezvăluie ca o fiinţă cu deplin autocontrol, atunci şi poezia ei va fi mai ales un act cultural ce rememorează compoziţii exemplare şi propune noi soluţii artistice.

Volumul Vuelo entre dos mundos, Editura Nuevos Ekkos, 2022, Madrid, cu ilustraţii de Sorin Mihai Bărgăoan şi cu un prolog de Miguel Veyrat anunță din titlu persistența șocului cultural – bine, șoc cultural este mult spus, mai degrabă faza ultimă a șocului, cea de integrare în cultura găzduitoare și de negare a celei matriciale, căci Boțan s-a integrat foarte bine în ambientul spaniol și traduce cu sârg poeți români în spaniolă. Mai mult, ea este unul dintre puținii scriitori români emigrați în Spania care scrie în spaniolă și publică în Spania, dar și în America Latină.

În acest volum, imaginile și mișcările sunt baroce, cu răsuciri și metamorfoze turbulente. O asemănare ar putea fi Poemele patetice din 1948 ale marelui exilat Alexandru Busuioceanu. Doar că la el torsionările baroce erau impregante de un erotism simultan vag (espejismos – oglindiri) și incandescent, simbol al dorului de patrie. La Boțan este vorba mai ales de lupta cu un limbaj care trebuie mereu reformulat pentru a da sens ființei: „El segundo de luz/ alumbra la revuelta/ de la prisión del lenguaje de madera// me crecen garras en el alma,/ desde las garras me crecen alas/ y el vuelo sobre el vacío de mi ser.” („Secunda de lumină/ naște răzvrătirea/ din temnița limbajului de lemn// îmi cresc gheare pe suflet,/ din gheare îmi cresc aripi/ și zbor peste golul ființei mele.”) (Vuelo – Zbor).

Asemănările sunt şi în sensul contrastului de temperatură, antitezele fiind și aici intense, într-o poetică barocă: „La tierra arde las huellas de mis pasos.// Muerdo con ansia el camino, bebo mis caídas/ y me vuelvo viento, fulgor, y nube” („Pământul îmi arde urmele pașilor. // mușc cu râvnă drumul, îmi beau căderile/ și mă transform în vânt, în fulger și în nor.”) (La huida – Fuga).

Dar adesea poeta revine la simplitatea ascetică și geometrică de mare efect, multum in parvo. Fără să inoveze, scrisul ei totuși găsește drumul spre expresivitate. De altfel, expresivitatea este importantă pentru această artă: „Solitud,/ el camino recto/ difícil/ que lleva a la luz” („Singurătatea,/ calea cea dreaptă/ anevoioasă/ care duce spre lumină”) (Solitud – Solitudine).

Deşi poeta are mentalitate de învingător, multe din versurile ei exprimă sensibilitate şi nevoia de protecţie: „Rompe la gran muralla de la eternidad,/ y ocupa/ un tiempo que no le pertenece./Solo para secar las lágrimas de una niña,/ acariciar sus mejillas,/ y enseñarle/ cómo se conquista la vida” („Sparge marele zid al eternității,/ și ocupă/ un timp care nu-i aparține,/ Doar pentru a șterge lacrimile unei copile,/ s-o mângâie pe obraji,/ și să-i arate/ cum se cucerește viața.”) (Transcendencia – Transcendenţă).

Între atâtea direcţii, poeta reuşeşte cel mai bine în poemele cvasi-metaforice, dar cu design simplu, de o profunzime aproape blagiană. Aşa cum pentru generaţia ’27 spaniolă metafora era un instrument de cunoaştere, o sondă în abis în vremuri în care contează mai mult suprafeţele orizontale: „Soy la piedra/ olvidada al margen de la hita/ entre la línea del cielo/ y la línea de la tierra/ que recoge el agua/ de la canción/ del árbol/ que madura los sueños/ para que no los cubra/ la telaraña de la mudez.” („Eu sunt piatra/ uitată la margine de hotar/care adună apa/din cântecul ploii/ și mângâie/rădăcinile ascunse/ ale copacului/ ce rodește vise/ ca să nu le umple/ păienjenișul muțeniei.)  (Entre límites – Între hotare).

Unele versuri sunt clare lamentări deschise, poetizate doar prin clasice figuri de stil. Ele se susţin ca strofă întreagă prin dorul etalat, prin tânjirea după acel „loc-paradis”. Deşi poeta nu va împinge nostalgia într-o criză a exilatului: „Hay un lugar, un lugar-paraiso,/ de donde tuve que arrancar mis raíces/ y convertirlas en alas,/ e irme lejos… muy lejos… muy lejos” („Există un loc, un loc-paradis,/ de unde a trebuit să-mi smulg rădăcinile/ și să le transform în aripi,/ și să plec departe… foarte departe… foarte departe” ) (Un lugar-paraíso – Un loc-paradis).

De altfel, motivele variază de la un poem la altul cu dezinvoltură, poeta schimbând stările de spirit şi figuraţia cu lejeritate. Elisabeta Boțan este o poeta tot mai în formă de la un volum la altul, capabilă cum este să asimileze, să prindă din zbor noile teritorii ale poeticului.