logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

LECTURI PARALELE

 


Doina Adriana Nicolăiţă
poetă, Arad

 

logoNichita Danilov şi substraturile poeziei[1]

Nichita Danilov, citit şi decantat, se dezvăluie ca fiind un poet al conştiinţei, rezonând la foşnetul devenirii. Integrat în ea. Un poet metafizic îmbăiat în ape spirituale, cu profunzimi revelate: „Da, mă scald de două ori/ în apele aceluiaşi râu. Acum eu sunt râul,/ şi undele ce curg/ susurând peste ele. Sunt şi trupurile care intră/ tremurând în matca lui/ şi se transformă/ mereu în alte trupuri şi‑n valuri”. (Râul, p. 28).

Admirabil este efortul liric al căutării şi exprimării, sub forme surprinzătoare de subînţelesuri, al libertăţii interioare, al autenticităţii, al cunoaşterii de sine. Nichita Danilov se arată a fi un poet al disponibilităţilor multiple, explorându‑se pe sine şi prezentându‑se prin interfeţe: „atunci când sunt,/ voi nu mă vedeţi existând alături de voi” sau „şi atunci când nu sunt,/ când existenţa mea a devenit absenţă,/ voi mă simţiţi pretutindeni”. (Eu, pp. 7‑8). Din poem se resimte şi o puternică nevoie de incluziune, de interconectare cu alter ego, chiar dacă are conştiinţa acută, aceea de „singur printre poeţi”.

Poemele sale sunt seducătoare, rezonează pe frecvenţele locului său de ancorare şi cu timpul/ drumul existenţial proprii, parcurse până în prezent. Totul pare o rescriere, o trecere prin interfeţe, o decodificare de sensuri şi semnificaţii din uriaşa sursă de înţelepciune virtuală şi o reinterpretare a substraturilor sufletului, aflat între şi dincolo de.

Dumnezeu şi graniţa, libertatea şi constrângerea sunt limanurile între care se perindă eul poetic. Chiar titlul cărţii Şi Dumnezeu a fost ţărână trimite la un filon puternic creştin în care este ancorat poetul. Convieţuieşte şi experimentează cu un Dumnezeu uman, în fond fraterni. Cuvântul ţărână (lat. terra, ‑ ae, cu semnificaţia pământ, lume) a dezvoltat în limba română o bogăţie de sensuri şi expresii pe care le joacă stilistic Nichita Danilov. Astfel, un înţeles poate să trimită la „pământul din care, după concepţia biblică, a fost făcut omul şi în care se preface omul după moarte”, conform DEX; ţărâna din care a fost făcut Adam cel vechi, ţărână înnobilată apoi de Adam cel nou, venit să‑l ridice din nimic, din praf şi pulbere, din moarte şi uitare, pe primul. În sprijinul acestei idei vin bine‑cunoscutele versuri eminesciene: „Poţi zidi o lume‑ntreagă, poţi s‑o sfarămi... orice‑ai spune,/ Peste toate o lopată de ţărînă se depune.” (Scrisoarea I) sau „Şi totuşi, ţărînă frumoasă şi moartă,/ De racla ta razim eu harfa mea spartă.” (Mortua est!).

Poemul Metamorfoze se construieşte în jurul unor teme fundamentale: sinele conştient de el însuşi, marea trecere, „mă schimb în fiecare clipă”, noua naştere transfigurată într‑un periplu universal continuu, chiar dacă teluricul îşi cere limanul: „Încerc să mă nasc din nou;/ încerc să mă lepăd de mine însumi...” şi „priveşte‑mă cum încerc să ies din mine însumi/ şi să mă nasc din nou...”, concluzionând cu „această clipă efemeră/ ne‑a fost sortită pentru a fi partea, şi întregul”.(pag.15‑16). Un adevărat act ritualic de transfigurare în parte‑întreg, lăuntru şi în afară, luând forma unei sfere de foc.

În Da se zămisleşte pe tema împăcării, fuziunii contrariilor, pe reaşezarea într‑o nouă matcă, după nevoile eului liric, devenit eul universal: „între existenţă şi nonexistenţă,/ am ales existenţa,/ apoi mi‑am vârât adânc mâinile/ înlăuntru lucrurilor/ şi am scos de acolo tot ce am putut scoate”.(p. 11). Creaţia, scriitura, jocul cu literele devin o frământare cu „broboane mari de sudoare”‑ laitmotivul prezent în Tăcere, p.18. Între da şi nu, bine şi rău, lumină şi întuneric, poetul se mărturiseşte: „încerc vâslind din răsputeri să ajung la margine/ să ies din mine, dar nu e nimic dincolo de mine/ şi nici înlăuntru meu/ decât acest da şi acest nu/ ce aleargă unul după altul...” (p. 12).

Căutarea sinelui, poemul care încheie volumul lui Nichita Danilov, meditează asupra extragerii sinelui din concreteţe, din spaţiul protectiv – „locul în care se ghemuia trupul” ‑ aflat, mereu, în căutarea clipei de fericire transcendentală: „nu mai recunoşteam însă nici locul,/ nici casa, recunoşteam doar întunericul...” (p. 78).

Pentru o primă impresie, descoperim un spirit viu pe care, tu, cititorule, îl acompaniezi în devenirea sa. Observi cum poetul străluceşte în propria creaţie (Odă frumuseţii): „eu, sunt, acel, da, picioarele, cântec de ducă, metamorfoze, copil, tăcere, crucea de lumină, cina, drum, râul, de aici, de dincolo...până la magie...curcubeul, căutarea sinelui.” În miezul literelor găsim mult scrâşnet, multă febrilitate. Însă şi o încântătoare curgere lirică a conceptelor şi sentimentelor amintind, întru câtva, de „nisipurile mişcătoare” ale lui Blaga şi de foşnetul mării ‑ laitmotivul ecranizării după Eneida lui Vergilius, în care meditaţia lui Eneas e vocea mării. Meditaţiile lui Danilov sunt marea sa internă.

 

[1] Nichita Danilov, Şi Dumnezeu a fost ţărână, poeme, Editura Cartier, Chişinău, 2022, 80 p.