LECTURI PARALELE

Alexandru Moraru
eseist, prozator,Timişoara

Nădejde şi palpit în factura dăinuirii[1]

Există diferite metode pentru a atesta calitatea unui soi de vin. Una dintre cele mai uzitate procedee rezidă în prezenţa pe etichetă a unor marcaje constând din abrevieri gen C.M.D. (Cules la Maturitate Deplină). Sau C.M.T. (Cules la Maturitate Târzie). Deseori apare şi inscripţia D.O.C. (Domeniu de Origine Controlată). Când vizualizezi aceşti indicatori, poţi fi sigur că ai în faţă un produs cu însuşiri organoleptice superioare, pe care să‑l cumperi şi să‑l foloseşti cu încredere.

Extrapolând exemplul în plan literar, am avut o senzaţie analogă cu cea conferită de destuparea unei sticle cu vin autentic. Tocmai de aceea – recurgând la termenul din viticultură şi parafrazând – sunt convins că romanul Vulpile destinului a fost Scris la Maturitate Deplină (S.M.D.). Zămislit de Olimpia Sârb şi ivit la Editura Solness, Timişoara, 2018, el ilustrează o saga (poveste) de familie centrată pe o virtute cardinală a speciei umane: iubirea. Dragostea cu tot ce înseamnă ea – de la culmile extazului şi până‑n mlaştina agoniei. Iubirea ca o binefacere, dar şi ca blestem, vindecare şi suferinţă, înălţare şi cădere, arsură şi gheţuş.

Lucrare cu evidente inserţii autobiografice, Vulpile destinului condensează o traiectorie de viaţă derulată sub amprenta permanentului flux şi reflux al afectivităţii ultragiate. Iulia Sereda, eroina cărţii, este alter‑ego‑ul autoarei. Ea domină autoritar arhitectura textului, ca un reper inconfundabil. Pe tot parcursul volumului, Iulia invocă amorul cu patos, cu disperare chiar. El reprezintă cheia, esenţa tuturor lucrurilor. De la el porneşte totul – visul, realitatea, prezentul şi perspectiva. Nimic nu se poate compara cu iubirea, ca scop şi finalitate. Aidoma unui veritabil vărsător, eroina dăruieşte mult şi primeşte puţin. Eşecurile, însă, n‑o dezarmează. Îşi acceptă soarta cu un tip de resemnare şi de înţelepciune maturată gradual şi care, finalmente, valorifică (relativ) convenabil lucrurile.

Pe întreg spaţiul prozastic tronează în chip de leitmotiv substantivul neutru „suflet”. El apare constant şi, prin repetare monomană, se accentuează însemnătatea lui în economia redactării. O reuşită a autoarei ţine de dozajul adecvat al naraţiunii. Ea nu eşuează în văicăreli lacrimogene sau dantelării verbale siropoase. Scriitura e fermă, cu fraze scurte, penetrante, fără accesorii epatante ori mimetisme în vogă. Prozatoarea este ea însăşi, cu zestrea ei conceptuală departajată între real şi ficţiune, reverie şi luciditate. Asistăm, de fapt, la un gen de confesiune lipsită de accente vindicative sau de exagerări intimiste. Tonul este moderat, în ciuda unor frustrări majore, a neîmplinirii în vad afectiv. Multiforme şi recurente, tribulaţiile sufleteşti ale eroinei expandează în contul unei iubiri ideale şi absolute, dar insuficient returnată la dimensiunea scontată.

Ca femeie, Iulia e realmente covârşită de dragoste. Manifestă o sete de apropiere, înţelegere şi afecţiune. Sensibilitatea ei exacerbată nu poate fi oblojită decât prin tandreţe şi veghe. Prin dăruire maximă şi necondiţionată, ca într‑un pact al reciprocităţii integre şi definitive. Sens în care protagonista idealizează relaţiile interumane, privindu‑le (şi cântărindu‑le) cu un fel de naivitate tardivă, dar, totodată, şi cu un pragmatism în coagulare.

Resemnare şi nădejde – două coordonate ale cărţii. O privire nostalgică, un surâs trist sugerând chibzuinţă şi o cunoaştere superioară a fenomenelor. Pe scurt – o experienţă de viaţă. Natura, extincţia, existenţa, în general, sunt contemplate cu uimire şi împăcare. Resentimentele – câte sunt – nu întunecă raţiunea, potenţând atitudini de reproş gratuit ori de rezmeriţă. Ele sunt măcinate în malaxorul inimii şi redate pic cu pic, ca o curgere necurmată între bine şi rău, aparenţă şi esenţă.

„Mi‑am făcut mereu griji pentru tine, iar tu nu ai ridicat un deget să mă linişteşti” – spune Iulia la un moment dat. Angoase, incertitudini, viitor opac… Şi iarăşi ne întoarcem la acea nevoie imperioasă, organică, de ocrotire. De seninătate şi pace. De coabitare în concordie şi deferenţă clădite pe suportul onestităţii şi al încrederi neîngrădite. (…) „Asta îşi dorise şi Iulia, braţul protector al unui bărbat, îngăduitor cu slăbiciunile ei de femeie, statornic în faţa nevoilor ei, acolo, lângă ea, atunci când se pierdea cu firea, acolo, lângă sufletul ei în momentele măreţe în care era învingătoare. Braţul lui peste umerii ei simboliza tot ce dorise mai mult în viaţă Iulia, cuplul. ” (…) (pag. 58) Perechea înseamnă – în accepţiunea eroinei – arta medierii, a compromisului decent. A te oferi integral presupune a încasa o recompensă îndoită, a primi mai mult decât ai cotizat. Cu toţii au şi momente de dificultate, de restrişte. Important e să asculţi inima şi să ţii seama de „sfaturile” ei. Exact asta încearcă să facă şi Iulia. Să concilieze atâtea contrarii şi inadvertenţe cu rol perturbator în consolidarea îngemănării morale şi trupeşti. Căci cerinţele pot fi diferite şi legitime – ele ţinând de personalitatea şi originalitatea fiecăruia. Însă relaţia de cuplu – dincolo de securitatea firească – trebuie să fie mai întâi consensuală, nu „bifurcată”. Situaţie în care, inevitabil, apar contradicţii şi animozităţi ce conduc, treptat, la răcirea raporturilor şi, în final, la ruptură.

Dacă „pentru suflet şi zbor nu există hotare, nici măcar linii imaginare nu a putut nimeni să traseze peste ele. Sufletul şi mintea omului sunt cele mai libere spaţii ale fiinţei. Să se bucure de darurile lor era un semn de înţelepciune, nu de slăbiciune. Aşa simţea ea.” (pag. 227) Iată o mostră de expansiune jubilativă în contrapondere cu pilda retractilă ce succede îndeobşte exuberanţei vremelnice: „Pentru Iulia nu obiectele au fost religia ei, ci strălucirea şi puterea sufletelor din jur. Se apropia de oameni ca o căprioară, amuşinând domol şi dacă aerul era curat, neprimejdios în preajma lor, lăsa de‑o parte orice teamă. Dar, dacă cel mai mic semn de nesiguranţă plutea în aer se retrăgea iute în desişurile sufletului.” (…) (pag. 237)

Eroina jinduie după stabilitate. Vrea sprijin, apărare din partea partenerului. Doleanţe fireşti la o femeie, ca elemente indispensabile supravieţuirii cuviincioase în contexte diferite şi nu rareori riscante. Tocmai acest instinct puternic al conservării susţine (şi) voinţa de‑a merge mai departe, de‑a nu abandona competiţia vieţii în care se înscrisese cu timiditate şi speranţă deopotrivă. Atitudinea Iuliei include însă şi pusee de semeţie când afirmă că „…cerşetorii de iubire sunt la fel de puţini preţuiţi ca cel (sic!) din urmă cerşetor de mărunţiş.” (…) Aşadar, oferta ei afectivă nu este gratuită, neselectivă, ci presupune afinităţi, dacă nu complete, barem în măsură acceptabilă. Încât compatibilitatea, ca premisă a reuşitei, devine decisivă în alegerea ei, unde nu doar largheţea inimii „legiferează”, ci şi luciditatea derivând din sinapsele raţiunii calate şi pe elementul utilitarist. Cu toate astea, însă, Iulia dezvoltă o dependenţă exagerată apropo de camarad/ consort. O mentalitate aparte, de esenţă (aproape) maladivă. Ceea ce semnifică o postură precară, întrucât absenţa/ retragerea celuilalt – fortuită sau nu – o poate arunca în „sevraj”, amplificându‑i la paroxism suferinţa derivând din supradimensionarea ataşamentului. Aici, în perimetrul acesta, depistăm cea mai acută vulnerabilitate a ei şi din care, pare‑se, nu poate evada, rămânând prizoniera unei ipostaze excesiv conformiste.

Regăsim în carte, de asemenea, remarcabile descrieri de natură. Inserţii plastice, cromatică fină, rezonanţe ale mediului în sinele profund. Întâlnim şi un recurs la istorie (Revoluţia din decembrie `89) cu tensiunea ei paroxistică redată în stil alert, reportericesc.

Interesantă translatarea eroinei, din capitolul 10, în realitatea virtuală prin intermediul tehnicii electronice, anume calculatorul. Substituirea de persoană (Nora) pune la încercare prietenul, sondându‑i adevăratele sentimente şi, implicit, caracterul. Căci, afirmă autoarea, „Toate durerile, mai mici sau mai mari, pe care le adunăm cu sârguinţă undeva în noi, aşteaptă să fie transfigurate prin mărturisire, ca să fim în stare să ne eliberăm de ele, să putem merge mai departe, în căutarea fericirii. Drumul spre fericire este, în fapt, un lung şir de experienţe purtând mantia îndoielii şi a întristării, a eşecului şi a refuzului. Toate au nevoie de mărturisire. Mărturisirea sufletului este o acceptare a lecţiilor pe care le primim de la viaţă, dar şi voinţa de a nu renunţa la speranţă.” (pag. 247) Un artificiu prozastic subtil şi de impact, relevând perspicacitatea scriitoarei de a creiona secvenţe cu rol propulsor în arhitectura textului. (Totuşi, niţel forţată intercalarea capitolelor 5 şi 15 în urzeala romanescă. Ele par mai degrabă schiţe de sine‑stătătoare adăugate intempestiv pentru a colora fundalul intrigii).

Celelalte personaje ale romanului (Sara, Elvira, Silviu, Harald, mătuşa Matilda, Lidia, Dorin) sunt mânuite cu abilitate şi precizie, completând sugestiv galeria portretistică a compoziţiei. Epicul e cursiv, nu trenează, ceea ce uşurează lectura prin turaţia reglată cu dibăcie. Boarea nostalgiei pluteşte în carte, ca un abur cehovian estompând contururile şi anulând asperităţile. Volumul e străbătut de un lirism dospit îndelung şi revărsat apoi din preaplinul inimii copleşite de emoţii pasagere şi de şocuri recurente. Ca valoare general umană, zbaterea protagonistei reflectă situaţia multor femei cărora destinul le‑a acordat, poate, suficient reazem material, dar nu şi comoara la care, desigur, au visat din răsputeri: iubirea. Ataşamentul, dragostea infinită a celui de lângă tine, care poate întruchipa, fie şi parţial, iluzia perenităţii. A salvgardării în timp şi spaţiu, căci, dincolo de contopire, nu mai există nimic.

Temperament pasional şi posesiv, Iulia „valsează” în siajul atenţiei ce i se cuvine, crede ea, indiscutabil. Revendică un dram de consideraţie în plus, o minimă consolare ca răsplată a investiţiei sale afective, pe care nu ezită s‑o probeze la temperatura înaltă a trăirilor cotidiene. Decelăm aici chiar un gen de exaltare, de expunere vibrantă a eului fragil, dar acaparat plenar de ideea izbăvirii prin comuniune deplină în acest infinit ruliu şi tangaj al vieţii. Asimilând destinul cu şiretenia şi muşcătura unei vulpi – vezi titlul cărţii – autoarea, cu această alăturare simbolică, amplifică rolul hazardului ca factor decisiv în evoluţia noastră. Dar, prin analogie, relevă şi meandrele/ tarele psihologice ale personajelor – recte ipocrizia, duplicitatea, inconstanţa ş.a. Oricât te‑ai strădui, orice ai planifica, ce ţi‑e scris se va întâmpla. Degeaba te opui, în zadar protestezi, căci ursita nu te iartă. În pofida tuturor tribulaţiilor sentimentale, cartea se încheie, totuşi, cu un happy‑end. La urma urmei, e zbuciumul „torenţial”, înflăcărarea amoroasă, explozia emoţională a unei femei care n‑a pretins decât un crâmpei de fericire. E mult, e puţin?

Cu Vulpile destinului, volum semiepistolar, cu uşoare adieri moderniste, Olimpia Sârb a trecut onorabil proba de foc a romanului, după ce s‑a exersat în poezie, literatură pentru copii şi proză scurtă. Pe ton molcomit, cu indelebilă tentă elegiacă, scriitoarea conchide că „lecţiile pe care le‑a primit (de la viaţă – n.a.) au fost uneori aspre, alteori au trecut aproape neobservate, asta însemnând că a trebuit să le repete de câteva ori, dar privea în urmă cu iubire şi recunoştinţă. A învăţat, din toate, valoarea lucrurilor şi a oamenilor, a învăţat că fiecare, lucru sau fiinţă, îşi are locul lui bine conturat în univers.”

[1] Olimpia Sârb, Vulpile destinului, Editura Solness, Timişoara, 2018