CRONICA LITERARĂ

Doina Adriana Nicolăiță
poetă, critic literar

Nicolae Manolescu sub prima lupă a posterității^[1]

O carte apărută din emoția devastatoare a unei despărțiri subite. Ca atunci când ți se trage preșul de sub picioare și mai atârni de un fir de păr. Sau ca atunci când rămâi fără tubul de oxigen și mai ai mult de înotat. Toate sirenele îți cântă în urechi și nu mai ai catargul care să te susțină. Te vezi răpit de vârtejul unei constatări: e și nu mai e! Un joc neiertător în fața căruia, omenește, ești mereu nepregătit. Rămași inerți: atât cel ce s‑a consumat cu asupra de măsură, sfidându‑și limitele, lărgind literatura cât s-a putut, cât și ceilalți cu care forma un întreg – literatura însăși.

În ziua fatidică de 23 martie 2024, s-a produs un adevărat șoc care a zguduit din temelii  cultura română. Efecte lui nu încetează să se propage și astăzi. Incontestabil, gestul lui Nicolae Manolescu de a fi o flacără vie a literaturii române în vremuri dificile este uimitor și greu de înlocuit. A preluat ștafeta de la înaintașii săi: Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu, George Călinescu și a continuat cu o forță de neoprit, în pofida ostilităților mereu sporite. Cu tenacitate și perseverență creatoare criticul literar Nicolae Manolescu a dovedit că este la nivelul iluștrilor săi precursori. Cu atât mai mult a înfruntat o încercare de destabilizare pe toate planurile a imaginii și moștenirii lui. Dar profesorul e în toate și mai ales în fidelii săi discipoli, mult mai puțini la număr, desigur, decât în timpul vieții sale.

Poziționările urmașilor față de spiritul critic vertical manolescian sunt pro și contra sau echidistante, unele frustrante sau chiar combative. Cu referire la un adevărat furnicar în interiorul unei construcții fundamentale și fundamentate, Istoria Critică a Literaturii Române vreme de 5 secole. Vorbim despre o operă de mare forță de pătrundere, de ierarhizarea valorică, de găsirea metodelor de lucru necesare, de păstrarea unui fir călăuzitor. 

Volumul Nicolae Manolescu, imposibila despărţire cuprinde mărturii ale unor personalități cunoscute ale culturii române, 72 la număr, folosindu-se tehnica colajului și a decolajului. Astfel, se obține un efect de ansamblu, o reliefare a portretului lui Nicolae Manolescu atât prin coagularea textelor, imaginilor apărute în reviste literare (România literară, Orizont), cât și prin relevarea dedesubturilor conținute și devoalate. Se lipesc idei și emoții, evocări și rememorări în încercare de a surprinde varietatea de preocupări, de fețe și interfețe ale unei personalități covârșitoare. La care se adaugă și un colaj foto cu imagini desprinse de pe pelicula vieții acestuia parcursă împreună cu adepții, rudele, prietenii și colegii săi. O întreagă lume literară la care a trudit cu cel mai mare devotament.

Apărută într-un timp record (martie-noiembrie 2024), cartea este mai mult un omagiu adus Maestrului și nu o antologie, așa cum s-ar cere. E, prin urmare, o carte de deschidere a unei viitoare munci de cercetare aprofundată, de cuprindere a personalității „unui mare constructor al culturii române și a unei conștiințe critice ieșite din comun” (Editorii). O încercare anterioară, de mare însemnătate, găsim în antologia intitulată Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieți spusă de contemporani, selecție, note, cronologie și prefață de Cătălin Cioabă (Editura Humanitas, 2013). Antologie care poate fi pentru cititori, desigur, o sursă de inspirație, de înțelegere și creație, în egală măsură.

Majoritatea textelor scrise gravitează în jurul momentului „imposibilei despărțiri” de marele critic, profesor, director și editorialist al României literare. În acest sens, se remarcă sentimentul prezenței permanente a celui despre care se scrie. Prezență consemnată prin întrebuințarea verbului „este” în notele lui Gabriel Chifu, Adrian Popescu care, de altfel, îi dedică un poem vibrant, Pierderea vocii. 

Putem citi evocări afine precum cea a lui Livius Ciocârlie sau mărturisirea Anei Blandiana:

„Când dispare un om care a dominat o epocă, șocul pierderii este amplificat de senzația că odată cu el se sfârșește și epoca pe care a dominat-o”(p. 21).

Mișcătoare este rememorarea lui Ioan-Aurel Pop:

„și-a trăit viața printre scriitori, printre autorii de beletristică, pe care i-a citit cu nesaț, i-a criticat, i-a onorat, i-a organizat și le-a apărat mereu statutul.”

De asemenea, apreciază că Nicolae Manolescu face parte dintre marile spirite umane care „lasă în urmă edificii inconfundabile, trainice și necesare” (p. 227).

Andrei Pleșu, marcat de tristețe, preferă o reamintire scrisă cu prilejul momentului aniversar de la 75 de ani:

„Nicolae Manolescu aduce miracolul fluidității netulburate. Cronica lui săptămânală bate tactul vieții noastre literare, ne ajută pe toți să rămânem în ritm”.

Și încheie cu aceste cuvinte profetice:

„Nu te îndoi că e, în continuare, mare nevoie de tine!” (p. 217).

Imaginea criticului literar este bine conturată de Răzvan Voncu. Acesta clarifică diferența dintre Criticul de întâmpinare și criticul de direcție. Remarcă „optimismul”, „faimosul stil al limpezimii”, „primatul esteticului”, punctând decisiv că pe Nicolae Manolescu „nu-l interesa decât literatura” și „nu a slujit decât literatura” (p. 304).

Gabriel Chifu scrie despre autoritatea critică, despre multiplele dotări ale unui spirit integrator:

„inteligență, erudiție, memorie prodigioasă, intuiție critică și gust literar, pasiune absolută pentru Carte.” (p. 55).

În consonanță scrie și Vasile Dan despre Onoarea neclintită a criticului, „despre stilul vertical și clar al abordării unui text”, despre urmărirea consecventă și fără abatere a canonului estetic și a criteriului valorii. Întărește faptul că:

„dacă  Uniunea Scriitorilor există și astăzi, cu toate consecințele favorabile profesional și social pentru scriitori, inclusiv pentru detractorii ei din interior, asta se datorează, fără îndoială, lui Nicolae Manolescu și celor din apropierea lui în conducerea U.S.R.” (p. 78).

Unii dintre autori își exprimă indignarea față de cei care n-au putut înțelege uriașa responsabilizare a criticului, manifestându‑și aversiunea, în mod dușmănos, din cauză că nu au fost incluși în istorie. În acest sens, Alexandru Călinescu menționează că:

„Puține personalități din lumea literelor au fost atât de calomniate, atât de laș și pervers denigrate ca Nicolae Manolescu.” (p. 39).

Volumul cuprinde și un interviu cu criticul Nicolae Manolescu, din 2018, realizat de către Cristian Pătrășconiu despre autoritatea, onestitatea, influența unui critic autentic în raport cu scriitorii; despre refuzul canonului:

„Când literatura se duce spre divertisment, când arta se duce spre manele, când marele public nu mai intră în librării, când direcțiile sunt date de televiziuni, nu cred că este în regulă. Când direcția de orientare este către genurile ușoare – ca să folosim un eufemism –, spre cele care satisfac gustul public, lipsit de cultura specifică, avem o problemă mare... un canon presupune niște exigențe...” (p. 197).

De asemenea, Cristian Pătrășconiu alege în mod subtil să surprindă sensul înțelesurilor din Surâsul Domnului Manolescu. Un fel de surâs peste timp al înțeleptului.

O altfel de abordare o reprezintă Ion Vartic despre „o secvență onirică, de fapt, o regresie, o reîntoarcere la origini” care s-ar desluși dintr-un text confesiv, Gardul de sârmă, scris de Nicolae Manolescu cu aproximativ o lună înainte de momentul final al vieții sale.

Cartea în sine este o mărturie, un elogiu adus criticului Nicolae Manolescu, chiar și atunci când unii îl contestă, probând valoarea de neclintit a edificiului creat prin muncă asiduă de către acesta. Se cere, neîntârziat, ca acest demers început să fie completat și întregit prin alte scrieri care să contureze multiplele fațete ale unei personalități grandioase.

^[1] Nicolae Manolescu, imposibila despărţire. Volum coordonat de Gabriel Chifu, Mircea Mihăieş şi Cristian Pătrăşconiu, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2024, 356 p.