CRONICA LITERARĂ

Florin Ardelean
eseist, prozator

Fericit, cel ce (se) întreabă^[1]

Cu obârșii în Țara Moților (Buteni), stabilit în Oradea, cu activitate academică la Universitatea din orașul pomenit, dar și la Cluj-Napoca sau București, Mihai Maci face parte din nucleul select al celor mai valoroși eseiști români. Ca argumente stau prima lui carte, Anatomia unei imposturi. O școală incapabilă să învețe (Editura Trei, 2016), precum și cea de față, Înainte de răspunsuri, întrebările. Generațiile ce vin și derivele modernității. Dacă ar fi să găsesc atributul sau calitatea care disting aceste cărți de altele aș insista pe faptul că finalul lecturii nu înseamnă și sfârșitul contactului cu textele. Sunt cărți pe care le citești, iar mai apoi le așezi în bibliotecă, uitându-le, lăsându-le cufundate în realitatea lor discretă, chiar diafană. Cărțile lui Mihai Maci îți stăruie în minte prin provocările lor, îmbiindu-te să le cauți mai apoi, pentru a lămuri un lucru sau pentru a căuta un sens, o idee, un gând ce se cer abordate cu mai multă stăruință. Asta pentru că întrebările, cu mult mai mult decât răspunsurile, își păstrează tensiunea, continuă să funcționeze drept generatoare de alte întrebări, cu posibile sau imposibile răspunsuri, interogându-te neîncetat, ca un fel de hărțuire a spiritului, niciodată mulțumit și odihnit în tihna suficienței. De aici senzația că ultima carte a universitarului și eseistului este inconfortabilă. Pentru că nu poți sta într-un confort plauzibil câtă vreme ți se atrage atenția, de pildă, asupra paradoxului lumii în care trăiești, anume acela că deși niciodată tehnologiile nu au produs atâta prosperitate, îndemnându-te să te distrezi până la uitarea de sine, o stare de angoasă hărțuitoare, arțăgoasă, îl sâcâie pe omul educat, îl aruncă în obsesia faptului că nefericirea bântuie, că mulțumirea de sine nu se poate instala câtă vreme aveam de-a face cu o „prosperitate precară”, cu un handicap imanent sau cu o realitate demonizată printr-un fundament al cotidianului: „dimensiunea problematică a existenței”. Deschiderea spre lumea virtuală, bucuriile aduse de Internet, de rețelele sociale și de luxurianța device-urilor nu diminuează precaritatea, ci, oarecum în complicitate cu demiurgul cel rău, o sporește. Faptul acesta este perceput drept angoasă doar de către cei ce știu să-și pună întrebările, ocolind butaforia mass-media (abandonată „circului și profitului”), amendată drastic de autorul cărții:

„media a trecut în plan terț formularea și dezbaterea problemelor sociale, concentrându-se pe ceea ce mărește vizibilitatea și audiența: enormități care te lasă perplex, wrestling verbal de studio, limbaj șocant, apariții incredibile; un fel de megabâlci generalizat în care se impun cei care supralicitează cel mai mult. Acesta e contextul generalizării minciunii, falsului, fake-news-urilor, manipulării și, finalmente, propagandei” (p. 10).

În epoca post-adevărului și a realităților alternative, de fapt în privința a ceea ce este definit după prefixul post, totul pare a fi posibil și, în același timp, mai totul este implauzibil. După ce-și afișează clar mefiențele, avertizându-și cititorul că nu este invitat să celebreze un festin, cu un bufet suedez opulent servit în cinstea modernității noastre, în bună măsură ratate și eșuate dintr-o proastă adecvare la istorie, Mihai Maci propune cincisprezece eseuri în care își desfășoară argumentația. Mereu în zarea întrebărilor, niciodată dispus la complicități dulcege, soporifice.

Textele invocate, dispuse în patru secțiuni tematice (multe dintre ele apărute pe contributors) sunt dense, purtând analize și propunând speculații blindate cu trimiteri la autori acreditați deja în canonul gânditorilor de excelență. Niciodată discursul textual nu este prizonier într-o sferă a abordărilor fără referențialitate, cogitații aulice despre imponderabilitatea spiritului pur, ci este legat direct de timpul și spațiul în care ne mișcăm, de lumea noastră, cu dimensiunea ei cotidiană și cu tușele ei de-o expresivitate adesea gravă. Sigur, nu este abandonată discuția despre învățământul românesc, de toate gradele, analizat necruțător în prima carte, discuție reluată acum cam în aceiași termeni. Este denunțată lipsa de orizont a politicilor educaționale (dacă acestea există, cât de cât), brambureala (scuzați termenul cu totul neacademic!), dar mai ales inadecvarea școlii la spiritul timpului, băltirea ei în realități mereu contextuale, incapabile să articuleze un sens și să proiecteze o direcție credibilă, în stare să angajeze predicții și să coaguleze viziuni. Totul pare încropit, iar elevii nu sunt decât victimele acelei precarități care devine un leitmotiv. În lipsa unor instituții ale educației în care să activeze minți competente, școala, constată autorul, printr-un mecanism pervers, a ajuns să aibă drept scop „producerea de analfabeți funcționali”, ruinând chiar „limba noastră comună” (p. 53) prin manuale și programe ce sfidează interesele și gusturile elevilor. Suntem în plin absurd! Făcând o trimitere la F. Scott Fitzgerald, tinerii de azi, adică tocmai copiii sau nepoții noștri, sunt văzuți într-o ipostază perfect calibrată pe titlul unui roman al scriitorului american – „Cei frumoși și blestemați” –, stingheri, ferindu-se instinctiv de tot ce li se propune, fără a-i interesa și a-i motiva, ascunzându-se într-un univers paralel, lumea virtuală convenindu-le, din moment ce lumea părinților nu le spune nimic. Generația Z este ruptă de noi, consumându-și deriva cu un aer de resemnare și răzbunându-se sarcastic atunci când preferă zone în care cei maturi sunt complet dezorientați, dacă nu chiar orbi. După ce le face un portret memorabil și după ce constată comportamente ce convin nevoii de deghizare, tocmai pentru că a fi stingher riscă să devină un stil de viață, finalul aprecierilor despre tinerii de azi este de-o tristețe vag resemnată, înțelegând că s-a pierdut definitiv ceva ce angajează vinovăția, ba chiar o culpă comună:

„Ne-am obișnuit cu privirea lor acasă, în clase, pe străzi și în excursii și totuși, totuși, atunci când se uită la noi parcă o fac peste umăr ca în pozele pe care le postează pe Instagram. Parcă ne privesc nu din viitor, ci chiar din prezent, dar dintr-un prezent ce ne rămâne inaccesibil” (p. 39-40).

Dar poate că-i mai bine așa, fiecare cu lumea lui și cu iluziile ce mai pot da consistență unor simulacre. Niciodată apelând la ieremiade, fără a se canoni din cauza unor prejudecăți de doi bani, de tipul „ce va fi cu lumea asta după ce eu nu voi mai fi?!”, Mihai Maci crede în tineri, deplânge că sunt victimele unei societăți ce nu vrea să-i asume așa cum sunt și ne strigă să nu fim farisei și să nu mai punem piedici unor temerari ce nu mai vor să accepte să fie la fel de împiedicați cum am fost noi. Nu e excesiv să ceri asta, e doar de bun simț.

Mihai Maci nu se sfiești să abordeze teme traumatice, chestiuni discutabile în grile diferite. Una dintre ele este aceea a nostalgiei, a regretelor nutrite după vechiul regim (Nostalgia. Ce ne mai leagă când nimic nu ne mai leagă?). „Lucid până la sânge” caută să ridice vălul de pe ochii vrăjiți de un trecut idilizat în compensație pentru suferințele îndurate din cauza mizeriilor de-acum. Viziunile pastorale, ruralul hiperbolizat în ode bucolice sunt reflexul disperării, ultimul refugiu al celui ce nu mai are o speranță, visul în care te poți cufunda în lipsa unui proiect motivațional, sunt porturile vieților naufragiate. Et in Arcadia ego are, în ce ne privește, o rezonanță scrâșnită, ceea ce ar fi fost în stare să ne unească în trăiri comune, armonice, într-un timp regăsit, e un surogat de lume sordidă, la care numai nevolnicii mai doresc să se întoarcă. Adevărul crud e spus fără menajamente, tocmai pentru că e singurul mod în care te poți face înțeles:

„Mămăliga, pâinea unsă, uniformele și tramvaiele ne-au ținut împreună nu pentru că noi voiam să stăm împreună, ci pentru că ne legau în țarcul sărăciei, al mizeriei și al lipsei de orizont” (p. 188).

De acel trecut nu ne mai poate lega nimic sau ne poate, totuși, lega ceva, dar acel ceva este sulfuros, malign, în contrasens cu ceea ce ar putea fi numit binele comunitar. Mămăliga nu ne poate fi simbol, pâinea unsă nu ne poate hrăni în așteptarea zilei de mâine, asta dacă nu vrem să transformăm o modernitate ratată într-o catastrofă. Trebuie să acceptăm, ne cere autorul cărții, că avem în comun tocmai ceea ce ne desparte – interesul personal. Cumva, pentru a legitima speranța, trebuie să facem în așa fel încât să-l potrivim (interesul personal, desigur) unui viitor dezirabil, câtă vreme trecutul este nefrecventabil, un tărâm bântuit de nevroze colective și de idoli crapuloși.

În secțiunea dedicată analizei problemelor sociale, cu incizii serioase în istoria comunismului românesc, sunt formulate alte întrebări, însoțite de fiecare dată de analize și explicații. Nu trebuie să fii expert în Kant pentru a le înțelege și (eventual) pentru a le aprecia. Este obligatoriu, în schimb, să fii de bună credință, să nu te iei după fentele unora (cei gata scârbiți de viață, înainte de-a se fi născut), gata să tragă cu pușca-n lună și să demaște conspirații, să plângă cu sughițuri când se cântă imnul național și să glorifice un trecut mai degrabă umilitor decât în stare să revendice mândrii naționale vânjoase. Aici e un alt punct sensibil. Mereu am reacționat cu obidă când cineva ne-a evaluat critic, refuzând să compună encomioane pe altarul neamului martir. În plus, răul pe care nu l-am putut nega a fost subtil direcționat în contul celor ce-au viețuit cu noi, alcătuind minorități etnice asupritoare, maștere, gata de-a împila. Avem o tradiție glorioasă în arta de-a ne dezvinovăți, acuzând faptul că răul nu ne e propriu, ci că ne-a contaminat printr-un șir de fatalități istorice. În eseu cu titlul Proba adevărului (o probă la care, repet, am fost mereu reactivi, gata să reclamăm blamuri nemeritate, mai dureroasă decât ordalia) este atinsă și chestiunea relațiilor cu ceilalți semeni, viețuitori pe un pământ mai mult sau mai puțin străbun. Astfel, se face observația că mediul urban a produs, mai ales în perioada interbelică, atât de glorificată (prin abuz, cred) după decembrie 1989, xenofobie și antisemitism. Imediat apoi vin și constatările nu tocmai pe gustul patrioților încremeniți în poziție de drepți:

„Pe meleagurile noastre orașul – și lumea urbană – a fost creat de străini: evrei, nemți, unguri, greci armeni. Războiul nostru cu ei a fost, în fapt, războiul nostru cu modernitatea urbană de care deopotrivă am fost mereu fascinați și de care ne-am temut mereu. Fapt e că, împingându-i pas cu pas (violent sau tăcut) să plece pe cei care-au creat orașele, am reușit să le luăm locul, dar nu am reușit să ne urbanizăm. La ani buni de când suntem aproape numai «între noi», căutăm să dăm un chip orașelor în care ne simțim – încă! – străini” (p. 205).

Este un eșec pe care puțini dintre noi sunt dispuși să‑l recunoască, dar cred că poate fi repertoriat alături de multe altele, cel puțin la fel de greu de recunoscut. De unde vine acest eșec amar? Este limpede că modernitatea ratată pe porțiuni importante din angajamentele ce i-au dat substanță și-a decontat și-și mai decontează încă efectele. Unul dintre ele a fost raportul nostru defect cu citadinul, cu locul în care modernitatea și-a instalat punctul de comandă și și-a concentrat energiile.

După ce și-a exersat gândirea într-un demers critic fără rest, la finalul cărții ni se propune un „exercițiu de admirație” în trei secvențe. Este un gest de reverență emoționant, un fel de recunoștință ce se întoarce spre trei oameni care au însemnat mult în maturizarea intelectuală a lui Mihai Maci, dar și în filtrarea lui ca om cu identitate spirituală și morală. Primul dintre ei este Horia-Roman Patapievici, omul care, fără să fie mărturisit, constituie modelul intelectual, Călăuza, poate, din filmul lui Andrei Tarkovski. Numele îi este devoalat doar în ultimul rând al textului, identitatea profundă căutând să pună în paranteză un nume oarecare, primit prin accident, consfințind astfel, dincolo de contingențe, relația cu modelul. Al doilea personaj este o voce, dar o voce cu totul specială, acea voce care în anii ‘70-‘80 a contat mai mult decât aproape orice. Timbrul ei vocal a intrat în memoria colectivă, cu tot cu bruiajele ce încercau s-o anihileze, iar pentru Mihai Maci a constituit șansa ieșirii din minciună, cum, de altfel, pentru milioane de români. Este vorba, firește, de Neculai Constantin Munteanu. A treia reverență e făcută în memoria cuiva mai puțin notoriu, fost coleg de facultate, un om cu imensă putere de seducție, Marius Boldor, liderul informal într-un anturaj al studenților la Filosofie (începutul anilor ‘90, la Cluj). Atașamentul a fost atât de mare încât, după moartea prietenului, Mihai Maci s-a îngrijit de publicarea și a prefațat o carte cu textele lui – Marius Boldor, Am semne că ceea ce fac nu e zadarnic –, semnalată într-un text al lui Alexander Baumgarten, în România literară („Filtrul fenomenologiei”, 2019).

La urma urmei, de ce sunt atât de importante întrebările? Foarte simplu și direct, pentru că ele deschid. Ele ne pun pe gânduri și tot ele instalează în nou starea de alertă cognitivă. Căutările mai apoi sunt asemenea unei neliniști care te stăpânește, „febra” raționamentelor instalându-se și alungând monotonia, rutina, simplul solfegiu și redundanța a ceea ce e deja adjudecat. Răspunsurile închid, definesc un topos al împlinirii, ce nu mai necesită alte eforturi și dispute. Or, fiecare întrebare e o punere în criză. Poți trăi cu întrebările tale printr-un bun „menaj”, amâ­nând răspunsurile, uneori chiar refuzându-le sau reluând întregul ritual în vederea altor posibile căi. Cel mai adesea, întrebările nasc alte întrebări, tinzând astfel la o autonomie reflexivă, formând arhipelaguri interogative și instalând o stare specială de grație. Căci fericit este gânditorul care se răsfață în lungi conciliabule cu întrebările sale. Mihai Maci este unul dintre ei.

^[1] Mihai Maci, Înainte de răspunsuri, întrebările. Generațiile ce vin și derivele modernității, Polirom, București, 2025 (315 pag.)