CRONICA LITERARĂ

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător

Dobrescu lovește din nou

Curiozitatea lui Caius Dobrescu, ca și spiritul său experimental/ ludic, lovesc din nou, în acest volum de versuri (sau poem?)^[1].

Prima întrebare care se poate pune e ce-l mîna pe el în luptă? Iar răspunsul e de găsit în Cuvînt înainte, într-un fragment preluat de acolo pe coperta a patra, în Avanpremiera publicată în Observator cultural:

„Mi-am propus, deci, să compun – din fapte reale, dar și din viraje în oniric și imaginar – o narațiune care să adune întreaga dramă a existenței lui János Bolyai în jurul unei experiențe revelatoare, care se consumă în spațiul Timișoarei – și al celebrei Frontiere Militare a Imperiului Habsburgic din vecinătatea imediată a acesteia. Dincolo însă de orice fabulație, este evident că experiența meleagurilor bănățene l-a marcat definitiv pe marele matematician: după numai trei ani, el pleacă de aici ducînd cu sine malaria și reumatismul care îl vor însoți toată viața. Și vor contribui, după toate aparențele, la sfîrșitul său prematur din 1860”.

Și rămînem pe mai departe cu întrebările noastre: unde se termină realitatea și unde începe ficțiunea? Sau, și mai precis, ce e realitatea și ce e ficțiunea? Ce pondere are adevărul factual (presupunînd că putem ajunge pînă la capătul lui) și ce pondere imaginația? Care e modalitatea adecvată de abordare a biografiei unei persoane reale, despre care există relatări istorice, de pe urma căreia au rămas manuscrise, nu în întregime publicate? Care e tonul potrivit al relatării, serios sau ironic, sau, cam pe unde, între cei doi poli, ar trebui să se situeze autorul? Care e ponderea (un cuvînt-cheie) epicului într-o carte de poezie? Cît se identifică autorul cu eroul biografiei sale, și cît cititorul, direct, scurt-circuitînd medierea autorului, sau, direct cu acesta, eroul/ personajul fiind perceput ca o mască? Unde se transformă știința în creație artistică, și reciproc? Și așa mai departe.

Nu vorbim de o carte foarte discutată: o analizează Mirela Nagîţ, „Lumi posibile” (Apostrof, XXXVI, nr. 3 (418), 2025) și e tema unui dialog al autorului cu Zsolt Láng, autorul unui roman despre Bolyai, întîlnire moderată de Péter Demény („Cum ni-l imaginăm pe Bolyai”, Matca, 9 octombrie, 2025), și cam atît am putut găsi.

Găsim în carte/ poem cam toate trăsăturile poeziei (și prozei) lui Caius Dobrescu: capacitatea de a se pune în pielea cîte unei personae, discursul speculativ, uneori cu tentă abracadabrantă (să zicem, din Dragi tovarăși), inventivitatea ludică la nivelul vocabularului și limbajului vorbit (Deadevă), scenariile posibile, chiar dacă frizînd delirantul (Euromorphotikon), imaginația paranoică, de regulă depășită de realitatea însăși (Minoic), desconsiderarea ostentativă a graniței dintre ‘prozaic’ și ‘poetic’ (Odă liberei întreprinderi). Evit, pe cît se poate, să dau vreun spoiler: ca să aflăm despre ce e vorba în carte, aceasta trebuie citită.

Cînturile, cu localizare spațio-temporală, uneori cu asocierea cîte unui personaj în titlu, urmează secvențele capricioase ale memoriei (eroului) și/ sau imaginației (autorului). Coerența, imaginea de ansamblu, vine din altă parte: din idee, din personaj, cu toate cele bune și cele rele ale lui.

Urmînd același tip de traseu și sărind la final, la Cîntul XXXV, Cîmpiile Elizee (Cîntul = Canto?), mă bate irepresibil un gînd: îl bîntuie, și cît, pe Caius anxietatea influenței? A influenței lui Barbu, poetul și a lui Barbilian, matematicianul? Interlocutorul căruia i se adresează persona lui Bolyai, Zoltán, e un cîine, pe moarte; finalul, prin galanteria ostentativă, ca și prin sonoritățile apropiate de In memoriam e de asemenea barbian:

„Va trebuit să mergi, ogarul meu/ credincios, totemul meu,/ cercetașul meu psihopomp,/ va trebui să mergi și să-i transmiți/ tot ce‑ai aflat. Căci Domnul Tatăl Meu/ e necesar și drept să afle că/ deși nu a putut, a fost aproape./ Și că, de-ar fi vreodată să pălească/ din amintirea omenirii-al său/ tratat de matematici, totuși,/ soba pe care-a inventat-o va încălzi/ prin veacuri inimile transilvane.// Dar mai ales ai să-i transmiți, drag Zoltán – căci acum știi – miracolul enigma/ acelei Nopți în care Mintea mea/ ieșind din corpul meu, din sine însăși,/ a reunit trasee și orbite,/ pămînt și cer Apusul și Orientul,/ și clăi galactice de paralele/ posibile și imposibile// Să-i spui nu doar că s-a întîmplat ci cum/ și unde. Că a fost/ acolo,/ acolo mult drag Zoltán, în focarul,/ în Centrul Absolut,/ nu doar Planetei// – asta-i va plăcea,/ neîndoios, căci este pasionat/ pîn’ la obsesie de astronomie –// ci Universului întreg.// Acolo,/ la – sau aproape de – superba, clara,/ vibranta și subtil-elementara,/ pura, peren-plenipotențiara,/ abstracta, globulara și stelara,/ hiperboloidala Timișoara”.

Mergînd pe aceeași filiație, găsim informația despre un derviș misterios, născut, ca o coincidență la Buhara, locul unde Nastratin Hogea are statuie:

„«Păi»,/ ne spuse, «Unchiul bine le vorbea/ turcilor, limba s‑a‑mprietenit/ cu insularii, care-au povestit,/ plini de mîndrie, dar și-nfiorați,/ că poposise de curînd la ei/ un mare înțelept, un sfînt de-al lor./ Chiar dacă-n zdrențe, trupul numai răni,/ spiritul lui, spuneau, cuprinde toate/ Științele din lumea musulmană.»// «Și azi», a completat amicul Dzumba,/ «e tot acolo, și din cercetări/ a rezultat că e de mare neam,/ practic, un prinț, drag Bolyai, un emir,/ născut la Buhara, Miskin Baba,/ ei îl numesc, și mult îl onorează./ Nu știm cum soarta și iluminarea/ l-au dus pînă încoace, la doi pași,/ la Dunăre, pe insula turcească/ de lîngă Frontiera Militară”. [Cîntul XXII]

continuînd cu întîlnirea propriu-zisă, o experiență revelatoare, intelectual-erotică, realist-onirică:

„și apoi/ doar un oraș anume,/ și-un bătrîn/ purtînd pe cap ceva ca o lalea.// Nu mai puteam să spun dacă dervișul/ se învîrtea în jurul meu, sau eu roiam în jurul lui. Dar îl simțeam/ cum rămînînd într-o perpetuă mișcare,/ se transformă totdeodat’ în patriarhul imobil – ce tocmai/ ți l-am descris – din timpuri depărtate./ […]/ Resorbția rapidă – mai ceva/ ca-n prima fază, mai amețitoare,/ pînă cînd totul s-a readunat,/ recontopit într-o superbă flamă/ în care am distins o siluetă/ hieratică.// Părea să fie chiar contesa Eksztházy – parc-o vedeam/ cu aripi luminoase, -n trecere/ prin Timișoara, profitînd de-ocazie/ ca să-mi ofere-o carte: Goethe, West-/ östlicher Divan”. [Cîntul XXX]

În spiritul aceleiași gîndiri, al acelorași preferințe ale autorului, Bolyai la Timișoara e o carte care delectează și instruiește. Cam cum e și prezența reală a lui Caius Dobrescu.

^[1] Caius Dobrescu, Bolyai la Timișoara. O epopee onirică, București, Tracus Arte, 2024.