ESEU

Cosmin Victor Lotreanu
eseist

François Mitterrand și Pierre Mauroy.  O relație politică îndelungată și loială

„Mai presus de toate, de 3 ani de zile am fost în postura de a vă aprecia curajul, loialitatea și determinarea de care ați dat dovadă în îndeplinirea misiunii încredințate. Amprenta acțiunii dumneavoastră va rămâne în istoria timpurilor noastre. Ea va preceda alte servicii, pe care sunt sigur, le veți aduce țării.”  
François Mitterrand, Președintele Republicii Franceze (1981-1995)

Articolul își propune să parcurgă parteneriatul dintre două personalități politice importante, care a rezistat tuturor încercărilor, divergențelor, frământărilor unei perioade întinse pe parcursul ultimelor decenii ale secolului XX. 

François Mitterrand[1] și Pierre Mauroy[2] au însemnat mult pentru politica franceză și europeană a deceniilor opt și mai ales nouă ale secolului trecut. Mă gândesc la cel puțin două aspecte: pe de o parte rezistența celor doi lideri, în anul 1981, în fața opiniei majoritare privind decizia de ieșire a francului francez din Sistemul Monetar European așa cum sugerau în epocă Laurent Fabius[3] sau Pierre Bérégovoy[4], alături de alți oameni politici francezi; pe de altă parte, reușita proiectului tunelului pe sub canalul Mânecii datorat inclusiv dialogului perseverent între François Mitterrand, Pierre Mauroy și Margaret Thatcher, punctat de afirmația premierului francez de la acea dată: „am înțeles că am câștigat nu în ziua când Margaret a spus da ci în ziua când a încetat să îmi mai spună nu”.[5]

Însă cum a început totul? Care au fost împrejurările construirii unei relații politice și personale îndelungate, să recunoaștem o rara avis în viața politică dintotdeauna? Momentul fondator a fost convorbirea din anul 1965 între François Mitterrand și Pierre Mauroy, în trenul Lille-Paris, structurată în jurul perspectivei mișcării franceze de stânga. Convorbirea sus-menționată „m-a marcat în mod durabil”[6], avea să mărturisească peste ani Pierre Mauroy. De altfel François Mitterrand a afirmat că uneori „în politică sunt necesari o sută de oameni deciși și totul va fi posibil.”[7] Contextul acelor ani a fost paradoxal. Pe de o parte François Mitterrand a reușit să obțină o performanță notabilă la alegerile prezidențiale din 1965[8], dar pe de altă parte mișcarea socialistă franceză a întâmpinat dificultăți reale de organizare, de cristalizare, de constituire a unui mare partid federativ să spunem, capabil să se poziționeze ca o alternativă viabilă la guvernarea gaullistă a premierilor Georges Pompidou[9] și Maurice Couve de Murville[10].

Încă din acele clipe Pierre Mauroy a avut sentimentul că viitorul mișcării de stânga este indisolubil legat de François Mitterrand. La 16 martie 1967, Pierre Mauroy a solicitat ca FGDS[11] să se transforme într-un Partid Socialist propriu-zis. De remarcat a fost și conflictul inevitabil între generații: imediat după cuvintele lui Pierre Mauroy, vechiul militant de stânga Guy Mollet i-a spus lui François Mitterrand: „Nu trebuie luat în serios. Este tânăr și nu are mandat pentru a afirma toate acestea.”[12] Opacitate față de reformă? Dificultatea în a accepta un necesar proces de reînnoire?  Cert este însă că în acel moment Pierre Mauroy a revenit în atenția lui François Mitterrand.

Anul 1968 a fost marcat de bine-cunoscutele mișcări sociale din luna mai. François Mitterrand s-a poziționat eronat, fiind convins că regimul președintelui de Gaulle este condamnat. În consecință, în noiembrie 1968, liderul socialist a făcut un pas înapoi și a plecat din FGDS, cerând ca „acest partid să continue să-și realizeze obiectivele esențiale.”[13] A menționat că „va izbândi dacă va rămâne credincios principiilor pe care le-am definit împreună și dacă organizațiile și membrii ce vor lua conducerea vor deschide larg ușile noilor generații, fără reticențe și proceduri inutile.”[14] Discursul lui François Mitterrand a fost întâmpinat cu răceală de membrii FGDS cu excepția notabilă a lui Pierre Mauroy, de altfel singurul din cei prezenți care i-a strâns mâna. Avertismentul lui Mitterrand a fost ignorat de conducerea FGDS. În consecință, dezastrul electoral produs la alegerile prezidențiale din 1969 convocate în urma demisiei lui Charles de Gaulle din funcția de șef al statului a luat forma scorului obținut de candidatul socialist Gaston Deferre: 5% din sufragiile exprimate. Acesta a fost momentul în care Pierre Mauroy și nu numai el au înțeles că succesul mișcării socialiste franceze este legat de François Mitterrand. Important de menționat că Pierre Mauroy s-a delimitat constant de orice asociere cu Partidul Comunist Francez. A și afirmat public că „în nord îi iubim pe comuniști și îi pedepsim bine”[15], exprimare ironică dar nu mai puțin adevărată, legată inclusiv de activitatea sa politică în calitate de primar al orașului Lille, situat în nordul Franței.  

O etapă importantă în evoluția socialismului francez a fost congresul de la Épinay (1971): adoptarea numelui de PS (Partidul Socialist), creionarea portretului prezidențiabil al lui François Mitterrand ales prim-secretar al PS respectiv promovarea lui Pierre Mauroy în secretariatul național al formațiunii politice în cauză. Ales primar al orașului Lille, l-a înlocuit în mod simbolic pe Augustin Laurent, fost combatant în Rezistența Franceză în anii războiului și fost deputat al Frontului Popular[16]: o schimbare de generații mai mult decât necesară și în concordanță cu suflul politic nou promovat consecvent de François Mitterrand. Dacă acesta din urmă ar fi câștigat alegerile prezidențiale din 1974, în care a obținut 49,33%[17], Pierre Mauroy ar fi fost desemnat ministru de interne într-un guvern al Partidului Socialist.  De altfel François Mitterrand a menționat, în același an, cu referire la Pierre Mauroy, că „Franța îl poate îndrăgi pentru că aceasta distinge oamenii din popor; cu maniera sa de a fi generează încredere.”[18] Primarul orașului Lille, cel care a afirmat public că „Nordului îi datorez formarea umană de astăzi”[19], a rămas alături de François Mitterrand și l-a sprijinit necondiționat pe linia formării unei alternative politice credibile. La congresul PS de la Metz (1979), Pierre Mauroy nu a ezitat în a susține „adecvarea proiectului socialist la epoca și lumea contemporană de astăzi.”[20] Campania prezidențială a lui François Mitterrand din anul 1981 l-a regăsit pe Pierre Mauroy în calitate de purtător de cuvânt: „Suntem atât de complementari încât ar trebui să alcătuim un ticket amândoi”[21], acestea au fost cuvintele candidatului socialist și viitorului șef de stat François Mitterrand.

În aceste condiții parteneriatul politic și personal între cei doi s-a materializat prin desemnarea lui Pierre Mauroy în calitate de prim-ministru. În euforia serii de 10 mai 1981[22] noul șef al statului i-a adresat primarului de Lille următoarele cuvinte: „Trebuie să ne vedem. Sunt multe posibilități dar mă gândesc la dumneavoastră.”[23] Convorbirea ulterioară, desfășurată într-un climat mai așezat, a fost edificatoare în privința solidității relației între aceștia, în care sinceritatea a jucat un rol important: „Pierre, am reflectat mult. Doresc să vă numesc prim ministru... Știți că în Franța un prim-ministru nu rămâne în funcție mai mult de 2 sau 3 ani. În aceste condiții să nu vă supărați dacă nu veți avea o legislatură completă. Totul va depinde de ce ne va rezerva viitorul. Nu pot să vă garantez nimic. Sper că vom păstra mereu aceeași relație deosebită.”[24] Cuvinte pline de franchețe, rostite realist încă de la început, pentru a netezi cât se poate asperitățile unei relații care în mod inevitabil, prin provocările istoriei, se confruntă cu episoade tensionate. Parteneriatul și loialitatea însă, construite și fundamentate pe o bază solidă, pot rezista tuturor încercărilor, chiar și atunci când ne referim la un președinte și la primul său ministru. Istoria ne-a oferit poate mai multe exemple contrare în care resentimentele s-au estompat foarte greu.

Piatra de încercare a relației celor doi lideri politici a fost evoluția monedei naționale. Disputa s-a desfășurat chiar în interiorul Executivului instalat după alegerile legislative din 1981 convocate de noul președinte al Franței François Mitterrand. Primul ministru Pierre Mauroy, partizan al devalorizării francului francez și al menținerii acestuia în „Sistemul Monetar European” a înfruntat opoziția propriilor colegi de partid și a oamenilor politici socialiști importanți,  Pierre Bérégovoy și Laurent Fabius. La început François Mitterrand a fost ostil devalorizării: „nu devalorizăm moneda unei țări ce tocmai ne-a oferit încrederea sa”; însă, în fața consecințelor imediate și a faptului că Banca Națională „a aruncat” în piață 900 milioane USD pentru „a susține” francul, a cedat și și-a manifestat public sprijinul față de premier și măsurile sale. Cumva tensiunile sus-menționate au fost de înțeles. Partidul Socialist a venit la putere în Franța pe fondul unor așteptări electorale de amploare. S-a vorbit de relansare, stimulare a consumului, săptămână de lucru de 39 ore, însă foarte rapid, pentru că logica economică nu iartă, a trebuit să se tranșeze disputa generozitate versus rigoare. Pierre Mauroy și Jacques Delors, ministrul Economiei, au fost susținuți de președinte și au impus politica de rigoare economică[25]. Pierre Mauroy a explicat public, într-o încercare de a atenua dezamăgirea electoratului, că „rigoare înseamnă austeritate plus speranță.”[26] În mod logic mediile politice și sindicale au contestat, cu timpul,  premierul și politica Executivului său. În context afirmațiile primului ministru rostite în cadrul unui seminar guvernamental desfășurat la Rambouillet în septembrie 1981 au fost elocvente: „sindicatele nu pot să continue să pretindă când casieria statului este goală”[27]. Premierul a analizat corect clivajul între așteptările electoratului și realismul politicii guvernamentale: „Suntem întotdeauna convinși că va fi mult mai ușor cu stânga; că președintele Republicii va putea regla tot; nu este tocmai maniera în care se derulează lucrurile.”[28] Pe fondul acestor tensiuni, în martie 1983, pentru prima dată, Pierre Mauroy i-a spus președintelui Mitterrand: „Nu sunt ceea ce vă trebuie. Ar fi foarte bine dacă ați identifica pe altcineva.”[29] În mod înțelept și nu mai puțin loial, Pierre Mauroy l-a asigurat pe François Mitterrand: „Nu voi face opoziție. Nu sunt nici Chaban și nici Chirac.” S-a referit fără îndoială la istoricul complicat al relației dintre premierul Jacques Chirac[30] (1974-1976) și președintele Valéry Giscard d’Estaing[31], soldat inclusiv cu demisia unilaterală a primului ministru de la acea dată. (24 august 1976) 

Președintele François Mitterrand a continuat să-l sprijine pe premier: „am încredere în dumneavoastră pentru că mergeți pe drumul pe care mi l-ați descris și am încredere în dumneavoastră pentru că știu că vă cunoașteți limitele”[32] și a prioritizat identificarea soluțiilor în privința disciplinei bugetare și luptei împotriva inflației. Totuși, treptat, s-a impus necesitatea unui suflu nou al politicilor guvernamentale. Proiectul de lege promovat de ministrul educației naționale Alain Savary[33] a provocat manifestații masive de ordinul a sute de mii de persoane și, în consecință, a fost retras la 12 iulie 1984. Peste câteva zile, la 17 iulie 1984, premierul Pierre Mauroy a demisionat. Mandatul său s-a încheiat cu o întrevedere tète-à-tète cu șeful statului, încărcată de emoție și afecțiune:

- Două lucruri m-au surprins la dumneavoastră. Curajul și puterea de muncă. (François Mitterrand)

- Am fost mândru să lucrez cu dumneavoastră. Mândru și fericit.”[34] (Pierre Mauroy)

Președintele a remarcat încă o dată loialitatea lui Pierre Mauroy, acesta părăsind funcția „fără să ridice vocea.”[35] A mărturisit de altfel secretarului general al Președinției Jean-Louis Bianco că scena descrisă mai sus „a fost unul din cele mai grele momente ale vieții mele.”[36] Merită amintit în context dialogul dintre Pierre Mauroy și Alain Savary, purtat pe fondul tensiunilor legate de proiectul actului normativ pe linie de învățământ al acestuia din urmă. La remarca ministrului educației: „nu datorez nimic lui François Mitterrand”, primul ministru a răspuns: „Eu îi datorez totul”.[37]

Aspect important, relația ulterioară între cei doi oameni politici a continuat pe aceiași parametri. Pierre Mauroy a rămas mult timp primar al orașului Lille, senator și președinte al „Internaționalei Socialiste”[38]. De semnalat că la momentul festiv de celebrare a realegerii lui François Mitterrand în funcția de președinte al Republicii Franceze în anul 1988, cel care l-a însoțit pe acesta la sediul Partidului Socialist, pentru rostirea discursului victoriei, a fost Pierre Mauroy. În anii următori cei doi lideri au păstrat legătura, Pierre Mauroy fiind probabil candidatul avut în vedere de François Mitterrand în perspectiva alegerilor prezidențiale din anul 1995: „Păcat, ar avea mai multe voturi decât crede; mereu s-a subestimat”[39]. Pierre Mauroy nu a candidat la scrutinul din anul 1995 iar candidatul PS, Lionel Jospin, a pierdut alegerile în fața lui Jacques Chirac, primar al Parisului[40] și lider al principalului partid de dreapta „Adunarea pentru Republică” (RPR[41]).

 În privința loialității și prețuirii reciproce este elocvent un moment care reflectă dimensiunea umană a personajului politic. Pierre Mauroy a evocat cu profundă emoție ultima sa întâlnire cu François Mitterrand, în stațiunea balneară Hardelot-Plage, la 24 august 1993. Șeful statului, la plecarea spre Paris, într-o zi încă însorită, a privit o clipă orizontul și a rostit următoarele cuvinte: „Iar dumneavoastră, continuați să adăugați albastru cerului.” A fost o expresie plină de sensibilitate care a cuprins esența unei relații politice și personale îndelungate, în care la final aprecierea deplină a unui președinte aflat la crepusculul vieții sale s-a impus divergențelor inerente exercițiului puterii. Pierre Mauroy, cu loialitatea dintotdeauna, a respectat memoria lui François Mitterrand și s-a delimitat de ceea ce foarte sugestiv a denumit Pierre Mathiot „depanthéonizarea”, acel „damnatio memoriae” din antichitatea romană, desolidarizarea (cel puțin) de acțiunile predecesorului.  Pierre Mauroy a fost, după cum inspirat l-a numit Patrick Kanner, un om politic socialist „de toujours”: „la stânga sunt, la stânga rămân”[42]; sensibil atunci când a afirmat că „discursurile trebuie să corespundă anotimpurilor...”[43] și la fel de sensibil când, la finalul vieții sale, a încredințat posterității următoarele rânduri senine și pline de înțelepciune: „Sfârșitul vieții mi se pare a fi precum Marea, precum ceva ce pune stăpânire pe mine în mod maiestuos și cu solemnitate, cu multă forță și o mare frumusețe.”[44]  

[1] Președintele Republicii Franceze în perioada 1981-1995 (n.a.)

[2] Om politic francez, membru al Partidului Socialist, primar al orașului Lille (1973-2001), deputat (1973-1992), senator (1989-2011), președinte al Internaționalei Socialiste (1992-1999), președinte al Fundației ”Jean Jaurès” (1992-2013) și prim ministru al Republicii Franceze (1981-1984) conform https://institutpierremauroy.fr/pierre-mauroy/

[3] Om politic francez, membru al Partidului Socialist, prim ministru (1984-1986), ministru al Bugetului (1981-1983), al Industriei și Cercetării (1983-1984), al Economiei, Finanțelor și Industriei (2000-2002), al Afacerilor Externe (2012-2016), președinte al Adunării Naționale (1988-1992, 1997-2000), președinte al Consiliului Constituțional (2016-2025), conform https://www.conseil-constitutionnel.fr/membres/laurent-fabius

[4] Om politic francez, membru al Partidului Socialist, prim ministru (1992-1993).

[5] ”Mitterrand. Une Vie”, Franz-Olivier Giesbert, ed. ”Du Seuil”, Paris, 1996.

[6] Idem

[7] Ibidem

[8] a pierdut onorabil în fața președintelui Charles de Gaulle în al doilea tur de scrutin, cu 44,80% din sufragii

[9] Om politic francez, premier (1962-1968) și președinte al Republicii Franceze (1969-1974)

[10] Om politic francez, ministru al afacerilor externe (1958-1968) și premier al Republicii Franceze (1968-1969)

[11] Federația de Stânga Democrată și Socialistă”, una din primele forme politice structurate ale mișcării socialiste franceze, viitor Partid Socialist

[12] Franz-Olivier Giesbert, op.cit.

[13] Idem

[14] Ibidem

[15] Ibidem

[16] mișcare politică interbelică de stânga condusă de Léon Blum, denumită ”Front Populaire”, câștigătoare a alegerilor legislative din 1936. 

[17] Alegerile prezidențiale din anul 1974, convocate urmare decesului președintelui în funcție, Georges Pompidou, au fost câștigate de  contracandidatul lui François Mitterrand și anume Valéry Giscard d’Estaing, cu 50,66% 

[18] Franz-Olivier Giesbert, op.cit.

[19] Idem.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] victoria electorală a lui Mitterrand în fața președintelui în exercițiu Giscard d’Estaing, cu 51,76% din voturi, mai 1981

[23] Franz-Olivier Giesbert, op.cit.

[24] Idem.

[25] Definește mai degrabă o politică de disciplină bugetară strictă, pentru a preveni intrarea în recesiune (n.a.)

[26] Franz Olivier-Giesbert, op.cit.

[27] Idem

[28] Ibidem

[29] Ibidem

[30] Om politic francez, primar al Parisului (1977-1995), premier (1974-1976, 1986-1988) și președinte al Republicii Franceze (1995-2007)

[31] Om politic francez, ministru al finanțelor publice, președinte al Republicii Franceze (1974-1981)

[32] Franz Olivier-Giesbert, op.cit.

[33] Proiect de reformă școlară pentru a asigura un învățământ de stat unificat și laic

[34] Franz Olivier-Giesbert, op.cit.

[35] Idem

[36] Ibidem

[37] Ibidem

[38] 1992-1999, i-a succedat lui Willy Brandt

[39] Franz Olivier-Giesbert

[40] în perioada 1977-1995

[41] ”Rassemblement pour la République”, partid de dreapta, moștenitor al curentului politic gaullist (n.a.)

[42] Ibidem

[43] Ibidem

[44] Ibidem