CARTEA STRĂINĂ

Alin-Armando Artion

Dialoguri la marginea gândirii[1]

Volumul coordonat de Mihaela-Gențiana Stănișor, Intercambios vitales. Entrevistas sobre literatura y filosofía, apărut la Casa de Asterión Ediciones (Colombia, 2025), constituie un demers intelectual de interes, situat la confluența dintre literatură și filosofie. Publicate inițial în revista Alkemie. Revue semestrielle de littérature et philosophie (Classiques Garnier, Paris), interviurile reunite sunt traduse în spaniolă cu sprijinul lui Miguel Ángel Gómez Mendoza și revizuite de Joan M. Marín, fiind însoțite de o prefață semnată de același Marín și de o postfață aparținând lui Alfredo Abad. Prin acest demers editorial, volumul se prezintă ca un spațiu de dialog intercultural și interdisciplinar, oferind o perspectivă plurivocă asupra gândirii cioraniene, în care figura filosofului este punctul central de convergență.

Meritul fundamental al volumului este caracterul său coral: cercetători, scriitori, traducători și filosofi din spații culturale diferite (Franța, România, Italia, Spania, Elveția, Brazilia, Algeria, Columbia) discută despre opera lui Cioran și despre modul în care aceasta continuă să modeleze reflecția critică actuală. Această diversitate de voci asigură nu doar o imagine amplă a receptării lui Cioran, ci și o înțelegere mai nuanțată a felului în care literatura și filosofia comunică și se intercondiționează.

Dialogurile scot în evidență faptul că, pentru mulți dintre interlocutori, filosofia nu este o disciplină autonomă, ci o „tonalitate a literaturii”, o formă a expresiei sale. Această idee, susținută de Adam Fethi, este esențială pentru înțelegerea operei lui Cioran, care nu se încadrează în tiparele filosofiei sistematice, dar nici nu poate fi redusă la simplu exercițiu literar. Aforismul, eseul și notația fragmentară devin moduri privilegiate de reflecție, iar literatura se transformă într-un spațiu al meditației existențiale.

Paralela cu Dostoievski, invocată în mai multe interviuri, este relevantă: așa cum scriitorul rus nu a fost filosof de profesie, dar romanele sale posedă o forță filosofică incontestabilă, la fel opera lui Cioran este saturată de reflecții metafizice, chiar în absența unei construcții sistematice. Astfel, volumul redă o imagine coerentă a felului în care literatura și filosofia se completează reciproc, evitând clivajul artificial între cele două domenii.

Figura lui Emil Cioran domină volumul nu doar prin prezența sa ca obiect al reflecției, ci și prin capacitatea de a coagula perspective multiple. Interviurile pun în lumină tensiunea dintre dimensiunea literară și cea filosofică a scrierii sale, problema traducerii și a limbii, relația cu tradiția românească și inserția sa în cultura franceză. Se remarcă insistența asupra statutului său ambiguu: „filosof” sau „scriitor”? Această întrebare, prezentă constant în dialoguri, este nuanțată prin observații pertinente – Cioran nu a fost filosof, însă opera sa posedă o filosofie, în aceeași măsură în care literatura lui Dostoievski conține o reflecție filosofică de mare profunzime.

Alte aspecte analizate în interviurile prezente în volum sunt dimensiunea biografică (rădăcinile românești, exilul parizian, dificultatea trecerii la franceză) și filiațiile sale intelectuale. Sunt discutate corespondențele cu moraliștii francezi (La Rochefoucauld, Pascal), paralele filosofice cu tradiția germană (Nietzsche, Schopenhauer), precum și legăturile cu literatura română (Eminescu, Ionesco, Eliade).

O contribuție semnificativă o aduc mărturiile celor care l-au cunoscut personal, precum Roland Jaccard sau Patrice Bollon. Imaginea filosofului este nuanțată prin evocarea unei personalități dominante; aceștia au întâlnit un Cioran ironic, jovial și accesibil. Aceste detalii biografice nu reduc însă complexitatea operei filosofului, ci oferă o perspectivă mai echilibrată asupra personalității sale.

Un punct de interes constant în volumul de față este problema traducerii. Aceasta nu este doar ca transfer lingvistic, ci ca proces hermeneutic. Interlocutorii discută dificultățile traducerii unor termeni intraductibili din română, precum dor sau nenoroc, însă este adus în lumină și rolul traducătorului ca interpret-creator; așadar, relevanța traducătorului ca mediator creativ, nu doar lingvistic,  face ca textele să capete noi valențe.  Jean Poncet, de pildă, subliniază că traducerea poeziei implică o rescriere poetică, în care autorul și traducătorul se întâlnesc într-un text comun. Acest aspect este esențial pentru înțelegerea receptării lui Cioran în diverse culturi și confirmă că circulația operei sale depinde de capacitatea traducerilor de a reconfigura sensurile fără a le anula însă specificitatea.

Tot aici se inserează reflecțiile asupra modului în care gândirea lui Cioran a fost receptată în spațiul sud-american, în cel arab sau în cel francez, fiecare adăugând propriile nuanțe interpretative.

Volumul devine astfel o hartă a circulației internaționale a ideilor, demonstrând puterea de iradiere a operei cioraniene.

Dialogurile prezente în volumul prezent nu se limitează la o exegeză culturală; acestea ating chestiuni actuale, precum identitatea europeană, criza elitelor, totalitarismul și rolul intelectualului. Sorin Alexandrescu, Jacques Le Rider sau Patrice Bollon oferă reflecții de mare relevanță pentru prezent și societatea contemporană. Volumul demonstrează că o dezbatere despre Cioran sau asupra operei sale nu este un simplu exercițiu erudit, ci un prilej de interogație asupra lumii contemporane și a destinului intelectualului. Această dimensiune îl apropie de literatura de idei și îl transformă într-un instrument de reflecție critică, nu doar într-o colecție de interviuri.

Așa cum am menționat anterior, importanța volumului rezidă tocmai în pluralismul său care reflectă fidel complexitatea temei și deschiderea interdisciplinară a proiectului. Diversitatea de voci și discipline conferă bogăție și dinamism, dar generează și o anumită fragmentaritate prin caracterul coralic. Cititorul neavizat, dar interesat de un discurs unitar poate resimți dificultăți în a urmări un fir coerent, însă tocmai această heterogenitate reflectă complexitatea subiectului. Obiectivul cărții nu este de a oferi o concluzie definitivă, tocmai de aici și absența unui ton sentențios, ci mai degrabă o panoramă de interpretări, în care fiecare contribuție adaugă un strat de înțelegere.

În plan metodologic, interviurile ilustrează valoarea dialogului ca formă de cunoaștere. Spre deosebire de studiile monografice, acestea surprind gândirea „în mișcare”, punând în evidență nu doar concluzii, ci și întrebările pe care le generează. Acesta este unul dintre câștigurile esențiale ale volumului: dinamismul reflecției și cartografierea gândirii - cititorul fiind părtaș la actele din spatele cortinei.

Dialogul dintre Mihaela-Gențiana Stănișor și Roland Jaccard, inclus în volumul Intercambios vitales. Entrevistas sobre literatura y filosofía, m-a surprins grație unei precizii aproape clinice prin care a fost prezentat profilul unui gânditor care și-a transformat marginalitatea într-o formă de libertate intelectuală. Autorul elvețian, stabilit la Paris, aparține acelei familii rare de spirite care unesc psihanaliza, filosofia și confesiunea literară într-un discurs de o luciditate neconcesivă. De la La Tentation nihiliste la Journal d’un homme perdu, opera sa trasează linia subțire dintre reflecție și exorcizare.

Interviul intitulat Sólo me atraen los náufragos de la existencia scoate în lumină mai multe dintre constantele gândirii lui Jaccard: refuzul oricărei identități stabile, fascinația pentru naufragiul existențial, atracția față de scrisul intim, autenticitatea și raportarea melancolic-ironizantă la maestrul său spiritual, Emil Cioran. Încă din debut, Jaccard se definește cu o autoironie demolatoare „psihanalist ratat, scriitor neterminat, eseist leneș, diarist pervers și escroc al filosofiei”. Această autocaracterizare, departe de a fi o simplă provocare, traduce convingerea că luciditatea nu poate exista fără un rest de auto-sabotaj.

Scrisul său despre ceilalți nu are nimic din imitația reverențioasă. Cioran, Wittgenstein, Freud, Proust sau autorii japonezi nu sunt repere academice, ci interlocutori interiori. Admirația nu e un gest de filiație, ci un exercițiu de recunoaștere: Jaccard își reconstruiește identitatea prin dialog, nu prin apartenență. Această disponibilitate pentru alteritate îl apropie de moralistii francezi și de tradiția aforistică pe care o actualizează într-o epocă saturată de discursuri tehnice.

Nihilismul său nu are nimic spectaculos. El nu cultivă disperarea, ci o observă. Scrisul intim nu e pentru Jaccard un instrument terapeutic, ci o formă de luciditate fără ieșire. Journal d’un homme perdu rămâne o profesiune de credință: literatura nu salvează, ci întreține iluzia confruntării cu timpul. Atracția pentru „naufragiații existenței” trădează o solidaritate paradoxală cu eșecul, văzut nu ca abatere, ci ca semn al lucidității ultime.

În reflecțiile sale despre omul modern, Jaccard reia tema nietzscheană a „ultimului om”, adaptând-o prezentului digital. Acesta devine figura unei umanități hiperconectate, dar fundamental izolate, o societate care și-a pierdut capacitatea de suferință și, odată cu ea, profunzimea. Nihilismul nu mai are dimensiunea tragică a lui Nietzsche, ci una domestică, atenuată de confort și tehnologie.

Actul scrisului rămâne, pentru Jaccard, o formă de rezistență fără iluzii. El scrie știind că orice urmă va fi ștearsă, dar înfruntă timpul cu eleganța celui care nu mai are nimic de câștigat. Literatura e un exercițiu al pierzaniei, o „urcare către culmile disperării”, după formula cioraniană. Din această tensiune între ambiție și zădărnicie se naște tonul său specific: lucid, ironic, dezabuzat, dar niciodată cinic.

Relația cu filosofia și religia este una de refuz programatic. Ambele sunt, în ochii lui Jaccard, forme de delir colectiv. „Pentru cine nu are nevoie de consolare, câteva aforisme crude sunt suficiente”, afirmă el cu o tăietură care amintește de aforismele cioraniene. Filosofia devine o formă de literatură fără edificare, eliberată de obligația sistemului.

Segmentul dedicat lui Cioran aduce o perspectivă esențială. În contrast cu imaginea solemnă a autorului Silogismelor amărăciunii, Jaccard îl evocă drept „cel mai amuzant și mai atent om” pe care l-a cunoscut. Această demitizare e revelatoare: umorul devine o strategie de supraviețuire, o modalitate de a menține o distanță salvatoare față de propria disperare. Cioran, pentru Jaccard, nu este un maestru al neantului, ci un moralist lucid, capabil să transfigureze deznădejdea în spirit.

Pluralitatea influențelor invocate, de la Nietzsche și Schopenhauer până la autori japonezi și moralistii francezi, conturează profilul unui gânditor eclectic, dar coerent în refuzul său al dogmei. Faptul că Jaccard asociază filosofia cu erotismul, reflecția cu cinematograful (Louise Brooks fiind o prezență constantă), arată un spirit care înțelege cultura ca pe un teritoriu al experienței, nu al sistemelor.

Interviul lui Jaccard se distinge prin densitate și limpezime. El nu flatează subiectul, ci îl provoacă să-și exprime contradicțiile. Mihaela-Gențiana Stănișor menține echilibrul între empatie și distanță critică, ceea ce permite portretului să se construiască natural, fără emfază. Din dialog rezultă o imagine coerentă a lui Jaccard: un moralist tardiv, ironic și lucid, fidel unei etici a eșecului asumat.

Valoarea acestui text nu se limitează la portretul unui autor; ea se extinde asupra redescoperirii lui Cioran. Prin ochii lui Jaccard, Cioran capătă relieful unei umanități complexe, unde gravitatea și umorul coexistă. În acest sens, interviul contribuie la nuanțarea moștenirii cioraniene și la înțelegerea modului în care filosofia se poate continua în literatură, fără a-și pierde tensiunea reflexivă.

Într-o epocă dominată de discursuri uniformizate, Jaccard rămâne un solitar lucid. Interviul său confirmă că gândirea nu are nevoie de instituții pentru a fi fertilă, ci doar de curajul de a-și privi propria zădărnicie. Dincolo de pesimismul asumat, ca o mască a disimulării pe care și-o construiește cu grijă,  ceea ce persistă este un ton,  ironia disperării care dă măsura unei conștiințe lucide și a unei eleganțe etice rare.

Intercambios vitales. Entrevistas sobre literatura y filosofía se distinge ca o contribuție valoroasă la studiile cioraniene și, mai larg, ca o dezbatere contemporană despre raportul dintre literatură și filosofie. Cartea funcționează simultan drept document biografic, ca reflecție critică și ca meditație asupra condiției intelectuale actuale.

Dincolo de figura lui Emil Cioran, volumul arată că filosofia și literatura nu pot fi concepute ca domenii separate, ci drept forme complementare ale gândirii. Prin diversitatea interlocutorilor și prin deschiderea interculturală, volumul confirmă actualitatea operei cioraniene și necesitatea unui dialog continuu între culturi și discipline.

Volumul Mihaelei Stănișor este, așadar, un instrument util atât pentru specialiști, cât și pentru cititorii interesați de dinamica intelectuală a modernității. Într-o epocă marcată de fragmentare și crize identitare, această „carte din cărți” aduce dovada că reflecția critică, plurală și deschisă, rămâne o formă de vitalitate culturală și că scrisul este o forță etică și ontologică, un mod de a răspunde la „desumanizarea generalizată” contemporană.

[1] Mihaela-Gențiana Stănișor, Intercambios vitales. Entrevistas sobre literatura y filosofía, Casa de Asterión Ediciones, Colombia, 2025