CARTEA STRĂINĂ

Alin-Armando Artion

Marco Lucchesi și salvarea în imaginație[1]

Paisagem Lunar, publicată în 2025, reprezintă o operă de sinteză în parcursul intelectual al lui Marco Lucchesi. Poet, eseist, romancier și traducător, Lucchesi este o voce centrală a literaturii contemporane braziliene, dar și o figură cosmopolită, angajată într-un dialog constant cu tradițiile europene, orientale și amerindiene. Cartea sa reunește trei volume anterioare de aforisme: Trívia (2019), Vestígios (2020) și Arena Maris (2021),  într-o singură compoziție, alcătuind ceea ce autorul însuși numește un „jurnal filosofic fragmentar”.

Faptul că ordinea editorială a fost inversată (cu Vestígios plasat înaintea lui Arena Maris) reprezintă un aspect insolit semnificativ: Lucchesi nu urmărește firul cronologic, linearitatea temporală, ci mai degrabă o logică proprie a sensului. Astfel, drumul cititorului începe în spațiul fragmentului (Trívia), traversează meditația asupra istoriei și științei (Arena Maris) și se încheie în teritoriul vestigiului și al urmelor (Vestígios). Această structură sugerează o cosmologie a discontinuității, unde începutul și sfârșitul se reflectă reciproc, iar ceea ce rămâne sunt doar urme, fragmente, visuri.

Lucchesi se înscrie într-o tradiție intelectuală marcată de intertextualitate și sincretism. Aforismele sale dialoghează cu romantismul german (Schlegel, Novalis), cu filosofia modernă (Nietzsche, Benjamin), cu mistica creștină (Meister Eckhart, Angelus Silesius) și cu psihanaliștii secolului al XX-lea (Freud, Ferenczi). Totodată, gânditorul brazilian integrează referințe literare fundamentale și inedite: Dante și Beatrice devin în volumul de față simboluri ale transcendenței, Diadorim este prezentet drept o figură a erosului pierdut, dar și imagini științifice și matematice (fractal, entropie, REM). Această pluralitate arată că Paisagem Lunar nu este o lucrare univocă, ci o țesătură interdisciplinară unde filosofia, poezia și știința se întrepătrund, se-ngână și-și răspund.

Mai mult, alegerea formei aforistice nu este accidentală. Pentru Lucchesi, fragmentul și aforismul nu sunt o simplă limitare formală, ci o opțiune teoretică: doar prin fragmente se poate atinge adevărul fără a-l închide într-un sistem dogmatic. Cartea nu oferă o „doctrină”, ci un spațiu deschis unde cititorul este invitat să intre, să reflecteze și să devină co-creator al sensului.

Astfel, Paisagem Lunar trebuie citită nu doar ca o antologie, ci ca o operă de maturitate, unde Lucchesi adună, reordonează și transcende reflecțiile sale anterioare, propunând o viziune asupra lumii în care fragmentul, visul și erosul sunt chei hermeneutice fundamentale.

Un alt aspect interesant pe care Lucchesi îl propune este cel privind fragmentul ca principiu hermeneutic În tradiția romantismului german (Novalis, Schlegel), fragmentul nu înseamnă lipsă, ci acces la absolut. Lucchesi reia această perspectivă, afirmând că „în ciob pulsează cosmosul”. Fragmentul este locul unde contradicția nu este anulată, ci păstrată, asemenea unui „cutremur” care destramă dar și reconstruiește sensul. El se opune totalităților rigide, fie ele filosofice, teologice sau istorice. Aforismul devine astfel o oglindă spartă unde fiecare ciob reflectă, fractalic, întregul. Triada somn, vis și iluzie cosmică este analizată cu precizia unui seismograf. Lucchesi introduce, cu o discreție calculată, tema somnului și a visului, nu ca evadare, ci ca spațiu de revelare a unei iluzii cosmice care restituie omului dimensiunea pierdută a misterului.

Exegetul dedică o secțiune vastă reflecțiilor despre somn și vis. Inspirându-se din textele lui Freud și Ferenczi, el definește somnul drept „regresie talassică”: reîntoarcere la uter și la marea originară, acolo unde viața își are începutul. În opoziție, insomnia apare ca exil și înstrăinare. Autorul se joacă intertextual cu proverbul roman Si vis pacem, para bellum („Dacă vrei pace, pregătește-te pentru război”), transformat în Si vis pacem, para somnium („Dacă vrei pace, pregătește-te pentru somn”). În această formulă paradoxală, pacea nu se obține prin conflict, ci prin suspendarea conștiinței, prin intrarea în vis.

Un alt aforism, Extra somnium nulla salus, reinterpretează formula teologică medievală Extra Ecclesiam nulla salus („În afara Bisericii nu există mântuire”), afirmând că „în afara visului nu există mântuire”. În această viziune, visul și imaginația devin singurele căi de salvare, în opoziție cu dogma instituțională și creștină.

Somnul profund, pre-REM, este descris drept „plenitudine de nimic”, o „afazie” unde limbajul se suspendă și ființa intră într-un „curto-circuit” (scurtcircuit) total. Această imagine trimite la tradiția apofatică (Pseudo-Dionisie Areopagitul, Meister Eckhart, Silesius), unde Dumnezeu nu se afirmă prin cuvinte, ci prin negare și tăcere.

Un alt teritoriu esențial al reflecției eseistului brazilian îl constituie traducerea (poetica traducerii), înțeleasă nu ca exercițiu filologic, ci ca experiență a alterității, unde limbajul se redescoperă traversându-și propriile limite. 

Traducerea este pentru Lucchesi un exercițiu de alteritate. Traducătorul nu posedă textul, ci îl traversează, ca un contrabandist care trece granițe. Pericolul constă în „crima expansiunii pantagruelice” (supraîncărcarea textului prin adaosuri inutile) sau, dimpotrivă, în pierderea prin tăcere. Între aceste extreme, traducerea este o „limbă a treia”, instabilă și creativă. Ea reînnoiește limbajul și deschide punți între lumi.

Pentru Lucchesi, istoria nu se organizează într-o succesiune de cauze și efecte, ci respiră ca un fractal în expansiune, un spațiu al reconfigurărilor continue, în care prezentul și trecutul se reflectă reciproc. În reflecțiile sale istorice, Lucchesi se opune determinismului. „Istoricul nu semnează un pact de sânge cu determinismul” - afirmă acesta, refuzând teleologiile considerate stricte. Istoria este descrisă ca „fractal expansiv”, unde posibilul și actualul se intersectează într-un spațiu întunecat între potență și act. Într-un aforism-cheie, el afirmă că fixarea istoriei într-un „recurs sincronic” riscă să o livreze „fălcilor entropiei”. Entropia devine aici metafora dezagregării universale: ceea ce rămâne rigid și static este devorat de haos.

Pentru Lucchesi, mistica și literatura nu reprezintă registre distincte, ci două modalități de a interoga misterul, acolo unde cuvântul devine, deopotrivă, instrument de cunoaștere și de tăcere. Lucchesi integrează în aforismele sale o vastă rețea intertextuală. Din Angelus Silesius preia ideea de bloß (nud, pur) ca simbol al dezgolirii mistice. Întrebarea Ad uterum sau ad unum? contrapune nostalgia biologică a întoarcerii la uter cu dorul metafizic al Unului neoplatonic. În literatură, invocarea lui Diadorim (din Grande Sertão: Veredas de Guimarães Rosa) exprimă orfandatea lumii fără eros și mister, transformată într-o „ceață albă fără sfârșit”. Dante și Beatrice, umbre medievale, continuă să-l „consume”, simbolizând amintirea unei lumi sacre și poetice care încă reverberează în prezent.

Așadar, Paisagem Lunar nu trebuie înțeleasă doar ca o colecție de aforisme, ci ca un veritabil laborator de gândire unde se întâlnesc discipline aparent opuse: filosofia și teologia negativă, știința și matematica, literatura și mistica. Lucchesi recuperează tradiții multiple, de la neoplatonism și romantismul german la Freud, Ferenczi, Dante și Guimarães Rosa, pentru a construi o rețea de semnificații care nu urmărește o sinteză finală, ci o polifonie de voci.

În această viziune, fragmentul capătă un rol central: el nu mai este semnul lipsei, ci al plenitudinii parțiale, unde fiecare ciob reflectă întregul, asemenea unui fractal. Somnul și visul devin metafore privilegiate ale cunoașterii: în ele se suspendă logica și se revelează ceea ce este „de dincolo”. Istoria, în schimb, este o scenă instabilă, unde sensul se reconfigurează mereu, evitând „fălcile entropiei” prin imaginație și libertate.

Lucchesi respinge dogmele, fie religioase, fie raționaliste, și se definește printr-un spirit eretico-poetic, apropiat de mistici și poeți care au căutat adevărul în paradox și în tăcere. În același timp, el revalorizează știința și matematica nu ca adversari ai poeziei, ci ca instanțe echivalente de creație. Astfel, poezia și matematica, fragmentul și întregul, erosul și mistica, somnul și insomnia se află într-o tensiune fertilă, unde fiecare termen iluminează pe celălalt.

Un alt aspect fundamental este rolul cititorului. Paisagem Lunar nu oferă un mesaj direct și univoc; dimpotrivă, îl solicită pe cititor să participe activ, să devină co-creator de sens. Aforismul, prin densitatea și ambiguitatea lui, cere o lectură lentă, meditativă, unde fiecare frază deschide un câmp de interpretări. Lucchesi însuși afirmă că „nimeni nu intră de două ori în aceeași carte, poate nici măcar o singură dată”, subliniind caracterul nelimitat al lecturii.

În cele din urmă, Paisagem Lunar este o carte despre condiția umană în epoca fragmentului și a complexității. Ea afirmă că sensul nu este dat dinainte, ci se construiește precar, între vis și tăcere, între memorie și uitare, între iluzie și revelație. Este o operă profund umanistă, care caută libertatea în contradicție și salvarea în imaginație.

[1] Marco Lucchesi, Paisagem Lunar, Editura Tesseractum Editorial, 2025

[1] Mihaela-Gențiana Stănișor, Intercambios vitales. Entrevistas sobre literatura y filosofía, Casa de Asterión Ediciones, Colombia, 2025