POEZIE

Ioan Barb
poet

Nu poate fi totul o amăgire

Nu poate fi totul o amăgire
o plăsmuire a altei minți
pe care o trăiesc
fără să îmi dau seama
că sunt mort
va veni o zi
negreșit
când ceața
se va limpezi
ne vom întreba
de unde venim
vom descoperi
amăgitorul sfârșitului
– ne vom consola
când vom realiza
că nu este început
și nici sfârșit nu e.


Ultimul piedestal

Până unde să urc
să pot auzi
clinchetul vieții
răsunetul ei
ca un clopot
peste lumea ce-a obosit
apăsată de iluzii
și a împietrit
în speranțe
vine în curând
clipa
dezmorțirii
tuturor lucrurilor
– nu va mai rămâne
nici o stea
nici o strălucire
nu va străbate întunericul
nici o răsuflare
să îți aburească
umblarea.


Poţi să treci peste obstacole

Poți să treci peste obstacole
cu ochii  închiși
fără să cazi
să te rănești
să plângi de durere
să îți închipui că dormi
te vei deștepta
când din ochii închiși
vor cădea pe asfalt
– lacrimile din somn
cristalizate
cu durerea
sclipind
în mii de culori.


Drumul negru

Sunt negru
ca sufletul meu
flămând
zăbovind neliniștit
la fiecare ușă închisă
poteca pe care bântuie
s-a întunecat
sub funinginea morții
presărată de o mână
bolnavă
coșul arderii ei
e tot mai aproape
– cu fiecare zi prefăcută
în scrum
îmi înnegrește existenţa.