POEZIE

Codruța Vancea
poetă

Poem vertical

poemul acesta nu e pentru tine.
poemul acesta se identifică solar cu mine.
nu e doar un text romantic.
nici o înflorire primăvăratică pe o teoremă ușor demonstrabilă.
are emoție și luciditate.
forța lui când versul e lipsit de muzicalitate nu piere.
într-un poem a fi singur e boem.
respect valorile nu absolute ale acestor versuri brutale și mute.
te chem în acest poem.
egoist și frenetic.
sinucigașe gânduri născute inestetic.
în acest poem transparent stă puterea neputinței fermecătoare.
în fața morții.
eu voi îmbrățișa poemul cu forma sa exterioară.
fictiv.


Femeile din vis

epuizate de nostalgia frunzei ce-și picură rugina
tăcutele femei de vârsta a treia încep să cânte.
cântul lor îmbracă forme felurite.
pe note, în partituri, fără cuvinte.
pictez pe-o pânză-n dar primită o tânără femeie.
obrazul lung, gura-i de zmeură și ochii de tăciune.
n-ai spune câte doruri trec pe aici.
de sus soarele înțelege și așază blând o rază. în galbene culori o îmbrățișează.
mă tulbur. precum apa în care mi-am înmuiat îndelung pensulele.
pe umărul meu simt o mână de femeie cu părul alb.
aburi fierbinți plutesc. tabloul meu pare grotesc.
mă aștept să-mi cânte.
un cântec fără noimă despre un vis de-al ei ucis.
va scuipa flăcări peste ochii pictați.
va gusta din zmeură.
va bea apă.
va pleca în pas repezit.
ucisă devin arici.
prin iarba verde vreau să fug. să-mi caut un alt drum.
dar ea nu cântă.
mă prinde de mână.
ne privim. eu blondă. ea cu fire de argint la tâmplă.
zâmbim spre fata tânără.
își ridică șuvițele de pe frunte. îmi pare ciudat de tot.
e o altă femeie. mai tânără.
pleacă. în urma ei nu rămâne nicio notă posacă.
nicio plângere. nicio constrângere.
se întrevede un mers de femeie foarte tânără.
privesc spre cer.
curge lumina peste mine.
emoțiile reci ușor mă ating. sunt sloi.
amurgul arde zările.
îmi adun în tăcere lungă toate vopselele.
fata pictată
are părul alb.


Căutătorii de suflete

un bulgăre de sare în mâna ta.
fascinată de culorile florilor de câmp uit să-l gust.
memoria ține legate de pat amintirile. cu eșarfe fine de mătase.
ele se zbat o vreme să fugă în umbra anilor.
precum femeile ce și-au pierdut tinerețea.
o mie de păsări vin la sărbătoarea poeților.
fiecare vrea să cânte un refren nou.
apoi se sinucid în memoria lor.
un morman de ciocuri gri, portocalii, roșii, vișinii, până și roz.
nu mai pot ciripi. niciodată.
poeții încep să plângă în vechi cafenele.
cu lacrimile lor sidefate tainice mii de versuri scriu.
nu pot să-și mai sărute cuvintele.
fermecătoare poeme spre alte lumi nevăzute încă.
răsar florile de câmp. tot mai multe.
jucăușe și rebele.
pământul nu-și poate ascunde mirarea.
le dă voie să se alinte în brațele femeilor iubite.
într-un târziu văd bulgărele tău de sare.
îl gust tăcută.
o dată. încă o dată. și încă o dată.
sunt de acum la fel de sărată ca tine.
vom trăi în pace unul cu altul.
întru sarea pământului.