RESTITUIRI

Schwartz 80!

Motto: Nu doar o carte, ci o bibliotecă ar vrea să scrie Gheorghe Schwartz

Revin la schița de portret a lui Gheorghe Schwartz pe care o sugeram în peniță cu cerneală neagră acum vreo două decenii și jumătate. Cred că portretul lui, de acum, e conturat suficient de bine spre a-l împrospăta cu o linie două în plus, mai subțire sau mai apăsată.

Porneam în portretul inițial de la un titlu de proză scurtă – în care Gyuri e un adevărat maestru – titlu al autorului însuși, mai mult decît autoironic: Paranoia Schwartz (editura „Clasium”, 1999, Cluj). Să nu uităm că suntem în fața unui psiholog cu școală în regulă, chiar profesor universitar în materie. Așa că de ce să nu-l credem? De ce să nu gustăm răceala arctică a autointrospecției sale? La o adică, chiar relativismul ei conținut, odată deconspirat public?

Gheorghe Schwartz a publicat pînă acum – dar să nu uităm că el se află încă în plin elan creator cu atît mai mult cu cît se vaită mai tare de toate relele din lume – vreo patru duzini de cărți: romane grele – numai fausticul ciclu romanesc Cei o sută are, dacă am numărat eu bine, unsprezece volume groase – , proză scurtă, cărți științifice despre psihologia transversală (un concept schwartzian, se înțelege), cărți traduse în maghiară, slovacă, sîrbă, germană (precizez doar aceste limbi, sînt convins că sînt și altele în circulație mai mare sau mai mică).  Cei o sută pare un ciclu nebunesc. Prin tematică: evoluția omului ca ființă complexă, istorică, socială, fragilă, exploratoare în ea însăși și în universul din afara ei, în o sută de generații: de aici și titlul  Cei o sută, de la Babilon și pînă astăzi. Ideea e aceea a unei eredități umane directe, nescurtcircuitate în profunzime, dar și a unei invariabile omenești de la începuturi și pînă astăzi. „Ce repezintă scriitorul în epoca de tranziție, se întreabă Gheorghe Schwartz, tranziție care ține de la comuna primitivă și pînă la ipotetica societate normală de astăzi? (...). Cum fiecare individ își duce propria boală, simptomele mele s-ar putea numi și Paranoia Schwartz”. Firește, un asemenea simpatic autodenunț numai semn de boală nu-i. Ci de luciditate, și încă una extrem de rară: autodemistificatoare!

Personal am gustat și gust în continuare mai ales proza scurtă schwartziană. Ea dă seama, după părerea mea, de întreaga măsură a disponibilităților, parcă inepuizabile, ale prozatorului: ironie, autoironie, o ingenuă disponibilitate ludică de situații, uneori spre ilar, delir imaginativ, asocieri tăsnite de limbaj, de situații, de nume (eroii prozelor lui au nume imposibile: Poolo, Gough, Finch), stări psihice de avarie comportamentală. Toate acestea se amestecă într-un registru vesel (cele mai multe proze nu depășesc cîteva pagini). În frunte sau la subsolul prozelor stau pseudocitate, vezi, Doamne!, celebre, alături de altele ale unor autori reali (nici acestora nu prea ai cum să le verifici autenticitatea, adică dacă nu cumva sînt tot o cursă pe care hîtrul autor ne-o întinde).

În acest cocteil imaginativ, lexical și narativ se dizolvă, cinic, totul: orice gravitate prea mare existențială, orice pretenție de coerență naturală și logică. Adică, dispoziția autorului spre șotii ficționale pare inepuizabilă, autoreproductivă. Toate sub aceeași pălărie: marca Gheorghe Schwartz.

La mulți ani, maestre!

Vasile Dan