RESTITUIRI

Iulian Negrilă
istoric literar

Nicolae Rădulescu-Niger (1861-1944)

Numele său la naștere a fost Nicolae Gheorghiu. S-a născut la Bârlad în 1861, fiind un însemnat prozator, poet, dramaturg. A fost fiul negustorului Radu Gheorghiu. Studiile liceale le-a făcut la Bacău și Bârlad. A fost funcționar în Ministerul Cultelor și Artelor. Intră în presă în 1883, când îl găsim redactor la Opinia, Revista nouă, Revista literară, Revista copiilor etc.

Publică versuri la Literatorul și debutează cu romanul Fiii ucigașului (1879). Publică volumele de versuri: Rustice (1893) și Glasul apelor (1815) și piesele de teatru: De pe urma beției (1906), Poștașul dragostei (1913), Unirea Mare (1919) etc.

Opera lui N. Rădulescu–Niger se preocupă de idealuri înalte, pasiuni furtunoase, confruntări declarative etc. Din bogata sa creație amintim: Fiii ucigașului, roman, 1879, Din valurile vieții, nuvele, 1901, Deziluzii, nuvele, 1921, Rustice, poezii, 1893, Magistrații noștri, roman, București, 1908, Glasul apelor, versuri, 1915.

Nicolae Rădulescu–Niger a fost un veritabil om de litere, apreciat mai ales pentru dibăcia cum folosea limba română. În acest sens, Constantin Stamati–Ciurea (1828 – 1898), fiul lui Constantin Stamati, care a fost și el un scriitor adevărat, îi scrie o scrisoare pe care a va publica în „Gazeta Bucovinei” și pe care o reproducem aici:

Domnule Rădulescu-Niger,

Neavând onoarea de a vă cunoaște în persoană și neștiindu-vă adresa, îmi iau permisiunea de a vă spune prin „Gazeta Bucovinei” părerea asupra lucrărilor literare ale D-voastră, cele trei volume Rustice, pe care le-am citit cu mare plăcere. am rămas uimit de însemnatul talent ce aveți a păstra limba în toată naivitatea și neprihănirea ei. Deci, altă comparație nu-mi vine a vă face, decât să vă numesc un Bergangest român.

Admirabilă este dibăcia cu care puteți în ritmuri gusturilor, ospetele, șăgile și toate naivitățile însușirilor țăranului român, fiind scrierile caracteristice și filologice.

Dară chestia este a limbii, chestie foarte însemnată în privința reformei filologilor români moderni, care țintesc să curețe idiomul de vechile cuvinte ca de o rugină, dându-i lustrul unei limbi civilizate. Vă întreb însă: o veche monedă nu va pierde valoarea sa neprețuită, atunci când ea va fi curățită și din nou poleită? Să nu uităm că națiunea noastră tocmai în antichitatea sa are preponderență asupra altor națiuni moderne. Națiunea noastră cu mândrie își ridică fruntea din noianul veacurilor și privește în jur cu dispreț spre foștii ei dușmani ce au frîmântat-o sub picioare și la urmă singuri s-au desființat, neputând-o răsturna de pe temeliile așezate de uriașul Român. Pe așa temelii se înalță piramidele în mijlocul pustiurilor, măcar că peste ele trecură generații multe cu semețe cuceriri, care la urmă se prefăcură în nisip, atunci când acele zidiri stau și vor sta neclintite sub arșiță și vijelii, în preajma urgiilor elementelor tulburate. Și ce ar fi dacă sculptorii moderni ar începe a le împodobi cu ornamente și statuete, fantezii de scurt timp, ce lasă numai amintiri, iară nu nemurirea ce se câștigă numai prin șiruri de veacuri ?

Nu este îndoială că pe suprafața globului pământesc fieștecare colț de pământ a avut istoria trecutului său în privința geologică, etnografică, etnologică etc. Pentru că totul ce există, se preface, se dărâmă, apoi iarăși se reînnoiește, trece și iarăși se întoarce de unde s-a pornit, sub neobosita și neadormita activitate a naturii. Asemenea au fost, sunt și vor fi și în prefacerile politice între oameni, cu ale lor cataclisme, reînnoiri, glorii și decadențe. Dar, mai ales unele din părțile pământului pare că sunt predestinate a fi aren de luptă între felurite generații, poate că acele locuri au slujit ca o țintă sângeroasă, atrăgând spre sine aviditatea de cuceriri a națiunilor, megieșe. Provinciile daco-române au și fost acel colț de pământ nefericit, peste care trecură, ca peste un pod de oase omenești, felurite generații de națiuni în oarde sălbatice, ce nu lăsară în urma lor aici monumente, nici ieroglife, căci erau copiii geniului întunericului și al stârpirii; dar lăsară un șir de cuvinte, ce, cum zic, se păstrează până și astăzi în numismatica limbajului român. Ele sunt unicul document al antichității de care noi trebuie să ne mândrim, prețios păstrându-le. Iară barzii noștri moderni ar trebui să vă imiteze ici-colea, printre mărgăritarele retorice și literare să așeze și câte o monedă antică a trecutului națiunii noastre.

Deci, vă gratulez, scumpe Român, la ideea strălucită de a cultiva literatura pentru poporul rural, pentru că românul cult, se înțelege, va prefera literaturile străine, bogate, strălucite și cioplite în tot felul de gusturi, îndestulând tot felul de simțuri, de pasiuni și tendințe. Volumele ce ies din mașinile lor de tipar au inundat toată lumea. Ele zbucnesc ca o lavă din fapta unui creator aruncând foc și pălălaie, aprinzând dorințele, ațâțând puterile distrase de abuzuri, detunând opiniile ce nu le plac, desființând, nimicind și iarăși zămislind din nou. Apoi, unde putem noi, pigmeii literari români, să luptăm în concurență cu așa Jupiteri, ce țin în mână o pană de gâscă și paratoner de oțel? Dar, în rezumat, eu sunt gata a crede că autorul, poporul rustic, stă mai presus de poetul și scriitorul clasic și estetic. Pentru că el întâi deșteaptă și civilizează prostimea, iar cel de-al doilea, delectează pe cei civilizați. Unul este profesorul, altul muzicantul.

Proza lui N. Rădulescu-Niger se ocupă de sinucideri, adultere, dueluri, remușcări etc. Romanul său Străin în țara lui (1900) i-a adus faima de scriitor social. Eroul principal, Victor Cosmin este un luminător al neamului, asemănător cu eroul din Apostolul de Cezar Petrescu. El a ajuns învățător în satul Moinești și dă sfaturi agricole țăranilor, apoi înființează o bancă sătească. În felul acesta își atrage dușmănia oamenilor politici și a unui grup de arendași evrei.

Romanul acesta, împreună cu Tribunul poporului (1903) și Măria-sa ogorul (1907), fac parte din ciclul scrierilor patriotice. Nicu, din Măria-sa ogorul, continuă activitatea tatălui în aceeași atmosferă, intrigă amoroasă predominând.

În Inimi de femei (1928) apare o întreagă gamă de sacrificii. Bătrânul scriitor Emil Avereanu o iubește pe Liliana, însă va renunța în favoarea unui pretendent mai tânăr. Liliana va răspunde dragostei scriitorului care era iubit și de Sibila. Aceasta va renunța însă în favoarea Lilianei.

Pe lângă aceste romane și o serie de nuvele, Rădulescu-Niger a tradus din M. Gorki, Maupassant, Rostand, Sienkiewicz etc.

 În ceea ce privește poezia, amintim volumele Rustice I-IV (1893 – 1900) și Glasul apelor (1915). Majoritatea poeziilor se referă la război și avertizează că sunt spioni peste tot:

În țară mișună vulpoi

Și lupi în piei de oi

C-o pajură în frunte,

Și caută, încearcă, vor

Să-ntindă până-n țara lor

Diavolească punte.

                            (Spionii).

Poeziile sunt susținute de un important sentiment patriotic. Apele din Ardeal i-au parte la frământările vremii, vrând să rezolve problemele vieții:

Tisa zice: mult aș vrea

Să despart cu apa mea,

Până unde mă cobor,

Un popor de alt popor.

               (Glasul apelor).

Oamenii timpului devin umbre, cărora poetul le grăiește din cartea istoiei:

Mă-ntâmpin în viață, pe căi încrucișate,

Cu oameni părând umbre, la fapte făr-de avânt

Cu umbre părând oameni, în rost și în cuvânt,

E-n jurul lor lumină, iar ele-s proiectate,

 Ca pete pe pământ.

Și le grăiesc din cartea istoriei, bogată,

Cuvinte cu-nțelesul înalt pilduitor

În care experiența e cel mai vast ogor

Și dreapta judecată, răsfrângere curată

 Din luminos isvor.

                                                             (Umbrei).

Poeme lungi, pline de semnificații, prezintă tragedia de pe Prut și Nistru:

De-alungul Prutului se lasă

Și pân-la Nistru se întinde

O ceață neagră, ceață deasă,

Un veac sub dânsa se cuprinde !

(...)

Tu, Basarabie, îți toarce

În lacrimi și-n credință firul

Căci numai apa nu se-ntoarce

Căci reînflorește trandafirul.

Poezia se încheie cu gândul izbânzii, când România se va afla între granițele sale firești:

De-a lungul Nistrului odată

Și pân-la Tisa se va-ntinde

Lumina cea predestinată

Tot românismul a-l cuprinde !

                   (Sărbătoarea viitorului).

Dar, pentru realizarea acestui ideal, trebuie luptat, trebuie jertfe, pentru a se realiza Marea Unire:

Și-atunci l-al libertății soare

În Dacia reînviată

Va fi a noastră sărbătoare

O sărbătoare-adevărată !

                                    (Idem).