logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

CRONICA LITERARĂ

 

Gheorghe Mocuţa

 

Romanul hibrid al lui Gheorghe Schwartz*

 

„Cărţile nebune”, un mod de revizitare a operei

Răspunzând unei anchete din revista „Orizont” (nr. 11/ 2013) scriitorul Gheorghe Schwartz are o atitudine spontană şi detaşat-ironică, la problema ratării scriitorului: „Astăzi scriitorul poate fi un ratat, dacă nu apare frecvent pe micul ecran, dacă nu poate trăi din scris, dacă marile cotidiene, precum şi tabloidele, nu se interesează de viaţa sa intimă, dacă nu face parte din grupul potrivit, dacă nu face parte din niciun grup, dacă nu are cine să-i vândă marfa. Dar oricât ar fi de modest, în sinea sa fiecare scriitor azi neluat în seamă speră că „i se va face dreptate” măcar postum. Să-l ajute Dumnezeu!”

Preocupat mereu de condiţia scriitorului datorită vocaţiei sale de psiholog, Gheorghe Schwartz a fost dintotdeauna un susţinător vehement al statutului social al creatorului, iar cuvintele lui par astăzi cinice, dacă n-ar fi adevărate. Şi dacă n-ar trimite chiar la opera sa. O operă vastă ce părea încheiată, odată cu terminarea seriei de unsprezece romane, Cei O Sută. Dar iată că autorul trimite din nou la „studiul de caz” al creatorului contemporan, aşa cum o făcuse într-o carte cu un titlu scandalos, Paranoia Schwartz. Efortul de a deveni vizibil în faţa unei critici, decretată nu o dată leneşă şi somnolentă, – mai ales în perioada de după revoluţie – îl egalează pe acela al exerciţiului zilnic de a scrie, de a crea ficţiuni. Se vede că gestul său cel mai la îndemână este tot o provocare, volumul Autiştii cărţilor, (2013), subintitulat polemic, „roman hibrid”. Prozatorul arădean nu-şi propune să teoretizeze un concept care există de la o vreme în literatură, ci doar să-l ilustreze cu propria operă. O operă scrisă şi aparent încheiată. E un mod inteligent de a-şi revizita opera, de a reciti-o şi de a-i descoperi actualitatea, în lipsa unei critici apte şi a unei receptări normale. Vocea autorului e acum dublată de vocea psihologului şi a cititorului implicat. El îşi începe cartea cu un „Cuvânt înainte la Cuvânt înainte” în care ne avertizează că romanul său hibrid „nu este decât o alăturare de proze scurte, lipite – stângaci! – printr-un fel de text de legătură.” El insinuează, polemic, că şi cea mai cunoscută istorie literară recentă este tot „o alăturare de cronici publicate prin reviste, lipite – stângaci! –printr-un text de legătură. Convins că numai „gâlceava publică” mai poate atrage atenţia asupra unei cărţi, autorul scrie un eseu despre „cărţile nebune” şi efectul lor asupra cititorului în aşa-numitul preambul „Viaţa S.F. sau Cuvânt înainte”. Societatea actuală ar produce noi forme de alienare a individului prin „cărţile şopârlă” care au finalul deschis şi prin „cărţile păianjen” care se scriu singure şi agresează intimitatea receptorului prin boala autismului cărţilor: „bolnavii nu dispar fizic, continuă să rămână printre noi, doar că, încetul cu încetul devin nişte roboţi preocupaţi doar de activitatea lor infinită.” Şi pentru a da credibilitate teoriei sale, autorul întocmeşte primul studiu de caz al unui bolnav atins de maladia „cărţilor lumii de dincolo în forma autismului cărţilor”; e vorba de subiectul D. A., de 44 de ani, un economist cu un I.Q. obişnuit, familist, tată a doi copii.

Orice carte te prinde pentru o vreme în mrejele ei şi îţi oferă o cale de salvare, calea unică. O astfel de carte poate deveni şi Castelul albastru, un ansamblu de texte reluate din volumul publicat în 1986, dar intermediat acum de un „ghid de vizitare”. Ca un veritabil „Umberto Eco al României”, cum îl numeşte Vasile Poenar (pe coperta IV), autorul aduce în câmpul prozei, noi modalităţi de a scrie literatura sincronizându-şi scriitura cu progresul ştiinţei. Folosirea computerului, care permite adaosuri, ştersături şi inserturi, cosmetizând faţa prozei în sensul cel mai bun al cuvântului, se impune de la sine. De altfel, motivul martorului şi al ucenicului vrăjitor, rebel, îi ilustrează opera de la un capăt la altul. Neastâmpărul creatorului şi imaginaţia sa naşte noi ficţiuni, care nu numai că leagă vechile sale poveşti din volumul Castelul albastru, dar le dă şi un sens mai profund. De astă dată protagonistul şi alter-ego-ul autorului este Dan Adam, iar textul inserat, Capitala istorică este „firul roşu al întregii noastre deveniri.”

Strategii narative

Capitala istorică este o povestire de cincisprezece pagini al cărei protagonist, Dan Adam, se încurcă în iţele propriei dorinţe, aceea de a vizita tărâmul iluziilor, Castelul albastru. E aici parabola cetăţeanului corect şi naiv şi a statului de drept care camuflează dictatura şi manipularea. Proza e deschisă şi se citeşte ca un reflex al perioadei de tranziţie, un eşec şi un imens derapaj. Fireşte că acolo e vorba de o cerere şi de o aprobare mereu amânată de birocraţie, într-o societate în care individul este atent monitorizat şi ascultat de servicii. La o altă scară, tragedia lui Dan Adam e drama cunoaşterii, inutilitatea ei. Să nu uităm că omul era prins în vârtejul „autismului cărţilor”. O maladie care ne aduce aminte de „autismul” lui Don Quijote şi propria lui putere de iluzionare. Stilul lui Gheorghe Schwartz se apropie aici de farsa grotescă şi de scenariul absurd.

Începutul acestui roman hibrid ne aduce aminte de volumul Procesul, o dramă evreiască, apărut în 1996. Inutil să adăugăm că autorul e contaminat de motivele kafkiene ale procesului şi castelului. Şi în Procesul (alt titlu kafkian), ca şi în Capitala istorică găsim scenariul drumului labirintic parcurs de un dosar în hăţişurile unei administraţii birocratice. Prozatorul se dovedeşte încă o dată, prin mânuirea inteligentă a umorului negru şi a paradoxului, un subtil moralist. Un moralist implicat care provoacă istoria şi fatalitatea destinului omenesc prin propriile sale ficţiuni. Dacă în Capitala istorică găsim aluzii la sistemul inventat de om, în Castelul albastru ajungem pe un alt tărâm, al „tuturor viselor, al tuturor speranţelor, al tuturor îndoielilor şi al tuturor iluziilor.” În orizontul construcţiei iluzorii şi fragile a castelului întâlnim mii de perspective pe care „le citeşti şi le trăieşti.” Invenţia pe care o aduce acum scriitorul la nivelul strategiei narative este de a ne însoţi şi a ne introduce – cu ajutorul unui ghid de vizitare – într-un nou spaţiu al misterelor care adăposteşte un destin. Ghidul preia aici sarcina scribului din scrierile anterioare şi e un fel de raisonneur al lumii prin care trece, al destinelor pe care le însoţeşte mut. El e călăuza care ştie mai mult decât autorul despre construcţia labirintică a castelului albastru. Avem o povestire a aglomerării detaliilor într-un orizont insolit al cunoaşterii în care realitatea şi ficţiunea se confundă. O povestire care prin timpul, decorul şi destinul personajelor oferă o imagine caleidoscopică a lumii, văzută mereu din alt unghi. Lăsând la o parte raportarea ficţiunilor la lumea evului mediu, cu temele sale favorite (oglinda, labirintul, tărâmul celălalt), merită să aruncăm o privire asupra deschiderii moderne pe care mizează scriitorul prin apropierea de formula prozei parabolice. Tehnicile de scrutare ale trecutului se combină cu verbul vizionar; asistăm astfel la corespondenţa dintre părţi şi la tentativa de a proiecta un nou Babel.

Structura cărţii este şi ea geometrică, izvorâtă din unghiul celor 8 x 3 ferestre/ povestiri, corespunzătoare celor trei turnuri ale castelului albastru şi a pretinsei încercări de a epuiza exegeza legendelor sale. În locul celor trei turnuri din ediţia 1986, în Autiştii cărţilor există patru turnuri cu opt etaje. Dacă schema povestirilor stă sub simbolistica cifrei 8, considerat drept „numărul echilibrului cosmic”, în schimb imaginarul aspiră spre infinit, al cărui simbol nu este altceva decât un opt culcat. Cartea e rotundă, în sensul că motivul gâlcevei, al scandalului care poate atrage atenţia asupra unei cărţi, e reluat în final.

Dialogul cu opera

Încrucişându-şi tehnica cu unele legende nordice, vest-europene sau de aiurea, scriitorul împinge fabulosul canonizat de folclor, fie spre fantasticul citadin (Medicul şi timpul, Obiectul, Refuzul, Femeia din vis ), fie spre cel de sorgine livrescă (Castelul albastru, Nişa goală de la Rabenberg, „Răpirea fecioarelor”, Strălucirea perfectă a diamantului, Diavolul păcălit la Aachen ), purtând amprenta intertextualităţii din povestirile lui Borges. În aceste condiţii, interpretarea surselor, ipotezele numeroase şi subtile şi roiul de întrebări care se naşte în jurul unor opere enigmatice, concluziile sunt scurte şi sceptice. Avem aici căutarea febrilă a „posibilei imagini pierdute”, dragi eroului lui Maurice Blanchot care se întreabă, chestionează lumea, aflat „de cealaltă parte a unui geam”. Fantasticul nu constituie numai o punte spre tragic ca în povestirile Obiectul, Castelul albastru, Ţesătorul şi moartea, ci şi – de cele mai multe ori – un prag al experienţelor limită, (ca în Refuzul, Ceilalţi, Pe tărâmul celălalt, Un oarecare Knut Olaf ), sau cheia unui eşec, ca în povestirile Fereastra luminată sau în Strălucirea perfectă a diamantului. Această degradare a imaginarului ilustrat în aceste proze ar corespunde mai bine omului modern, torturat de criza labirintului. El supravieţuieşte, învăţând cu răbdare să depăşească obstacolul şi nu e de mirare că eroul din povestirea Interpusul devine un martor al conştiinţei creatorului, făcând legătura cu personaje din cărţile anterioare.

În ciuda determinărilor spaţio-temporale atât de diferite – cuprinsul ne sugerează că fiecare povestire (şi parte a construcţiei iluzorii) devine, prin prezentarea ghidului, o fereastră a Timpului. Există un impuls interior al scriiturii care depăşeşte intenţiile autorului, paralizându-i parcă excesele şi temporizând ritmul halucinant al povestirii. Prin Interpus sau prin Scrib autorul ţine la dialogul permanent cu opera sa, ferind-o de mistificările istoriei şi conştient că „rămânem întotdeauna cu priveliştea ultimului strat la care ne-am priceput să ajungem.” Coborând, asemeni unui alt Orfeu, în subterana propriei opere, scriitorul are dreptul să o interogheze asupra şanselor şi limitelor cunoaşterii. Nu numai că o face, dar are curajul să-şi rescrie opera şi să-şi amplifice viziunea, printr-o disciplină a scrisului care îl defineşte cu atât mai activ, mai cutezător, mai captivant:

„După cum ne demonstrează şi această modestă carte, oricare fereastră (etaj) a fiecăruia dintre turnurile Castelului albastru ne-a transmis o posibilă imagine, transcrisă aici cu fidelitatea îndoielnică a unui scrib. Nivelul nu întotdeauna exemplar al textelor, lacunele ce au trebuit completate ulterior, trufia unor copişti şi ignoranţa altora au dus la compilaţii cu totul neavenite, la acoperirea relatării originale cu un strat, dacă nu întotdeauna mincinos, oricum străin de privirea nemijlocită. (...) Oricum, volumul de faţă constituie, de aceea, mărturia unui moment al receptării legendelor despre Castelul albastru, desigur doar de către cei ce au fost admişi de Capitala istorică.”

 

P.S. În urmă cu câteva luni, romancierul Gheorghe Schwartz a fost desemnat câştigătorul Premiului Uniunii Scriitorilor din România pentru proză pe anul 2013, în cadrul unei ceremonii desfăşurate în sala „Mircea Eliade” a Bibliotecii Na ț ionale a României. Scriitorul arădean şi-a adjudecat sec ț iunea Cartea de proză pentru romanul Cei O Sută. Agnus Dei, apărut la Editura „ Curtea Veche”. Felicitări, Gheorghe Schwartz!

 

 

* Gheorghe Schwartz, Autiştii cărţilor, roman hibrid, Editura „eLiteratura”, Bucureşti, 2013