LECTURI PARALELE
Lucia Cuciureanu
Où sont les neiges d'antan?*
Dacă memoria nu mă înșală, Radu Ciobanu se află la a doua culegere de cronici literare despre cărți pe aceeași temă. Prima, despre care am și scris, se referea la pagini de călătorie, înțeleasă ca inițiere în viață. Cea de acum* include cronici, 16 la număr, apărute cu precădere în revistele „Arca”, „Orizont” și „România literară”, în care autorii depun mărturii tulburătoare despre „o suită de cutremure devastatoare” trăite în secolul trecut. Autorul precizează în „Argument” că a citit peste o sută de asemenea jurnale, memorii, corespondențe, dar a optat doar pentru câteva. Acestea i-au stârnit o stare deosebită de empatie pentru „suferința, demnitatea, curajul și, desigur nu în ultimul rând, pentru frumusețea și pregnanța rostirii lor” (p. 7). Miracolele sugerează valorile care i-au ajutat să supraviețuiască pe mărturisitori: familia, iubirea, credința și speranța. Fiecare dintre ei sunt modele de „conduită, de ținută, de verticalitate”, în „lumea promiscuă, dezvrăjită și trivială” în care trăim.
În cărțile Doinei Uricariu (Maxilarul inferior și Scara leilor ) accentul cade pe familie ca „entitate fundamentală a societății”. Pe relațiile de familie din Casa Regală a României, pe relațiile cu celelalte familii regale europene. Impresionantă este însă și „mica istorie privată, spectaculoasă și dramatică” a familiei autoarei. Urmează destinele altor nenumărate familii aparținând elitei românești. Decimate în comunism, dar supraviețuind prin descendenți care vorbesc despre o vreme când societatea românească funcționa „în regim de civilitate, ignorând sintagmele „ură de clasă” și „luptă de clasă” cu toate sinistrele lor semnificații și efecte”(p. 25). Un adevărat „cod sui generis al solidarității și coeziunii familiale” se desprinde din volumele care vorbesc despre familia Pillat-Brătianu. Pagini care au în prim plan ideea de solidaritate familială. În evocarea lui Dorli Blaga se adaugă „un sentiment de mândrie, de apartenență, poate chiar de nobil orgoliu” (p. 51). În memoriile Micaelei Ghițescu, familia e înlocuită cu casa, iar cultul familiei și al valorilor în care s-a format e sugerat de „sentimentul stenic de a fi împreună”. În toate aceste familii, criticul descoperă un personaj ex-centric, un personaj fabulos, asumat cu orgoliu de ceilalți: Pia Pillat, impresionantă prin forță morală și frumusețe spirituală, tatăl, celebrul chirurg Constantin Ghițescu și bunica maternă.
Criticul descoperă câte o proeminență a scrisului autorilor recenzați. Talentul de portretist, autoironia și luciditatea la Arșavir Acterian, vocația de povestitor și un simț subtil al naturii la Gregor von Rezzori, „o stare de spirit difuză, specific mitteleuropeană” în Carnet intim al Arabellei Yarka. Jurnalul ei are, pe alocuri, „alura unui roman de epocă” și aduce mărturie care spulberă iluzia unității în jurul idealului nostru național. Romanul epistolar recenzat, care îi are ca protagoniști pe Rainer Maria Rilke, Marina Țvetaieva și Boris Pasternak este „o atipică operă de istorie literară”. Pe Nina Berberova o califică drept o „magnifică portretistă”. Țara inventată de Isabel Allende seamănă izbitor cu România și cei care o populează cu noi, românii. De aceea, cartea ei devine „o lectură stenică prin relevarea unor analogii calmante: nu suntem singurii care…” (p. 111). Patetismul în jurnalul Oanei Pellea nu e un mod de a supraviețui, ci de a trăi.
În unele cronici criticul devine polemic. De pildă, cu recenzorii jurnalului lui Mihail Sebastian care și-au exprimat rezerva asupra paginilor care prezintă însemnările sale de atelier. Pe motiv că anvergura operei acestuia nu ar justifica abundența notațiilor din jurnalul de creație. Ceea ce afirmă Radu Ciobanu este că personalitatea artistică a lui Sebastian se profilează cu cea mai mare pregnanță tocmai în aceste fragmente. Alteori, criticul trăiește un umilitor complex de inferioritate, ca ins școlit după reforma comunistă a învățământului din 1948. Acest sentiment îl are atunci când descoperă calitatea și profunzimea lecturilor lui Jeni Acterian. După lectura jurnalului acesteia rămâne și cu două întrebări/ suspiciuni. Prima se referă la posibilitatea ca fratele Arșavir să fi sustras pagini din jurnal. A doua privește decizia autoarei de a nu-și publica niciodată jurnalul. Pe alocuri, surprinde în cărți, forme ale rezistenței prin cultură, ca în amintirile Micaelei Ghițescu. Ceea ce ar merita o altă discuție sau poate chiar o nouă carte.
* Radu Ciobanu, Între dezastre ş i miracole, Editura „Excelsio Art”, Timișoara, 2014