Lili CRĂCIUN

Prozatoare, poetă, critic literar – membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Arad. Născută la 1 martie (în acte, 2 martie) 1958 în localitatea Păncești, județul Bacău, căsătorită, stabilită în localitatea Sântandrei, județul Bihor, este mezina familiei Crăciun (mama - croitoreasă, tatăl – muncitor în fabrica de mobilă, având o soră și un frate – ambii ingineri). Când viitoarea scriitoare avea doar șapte ani, familia Crăciun s-a mutat în Fălticeni, județul Suceava (de unde era mama scriitoarei).

Studii. Studii elementare și gimnaziale la Şcoala Generală Nr. 5 din Fălticeni, județul Suceava, absolvite în 1973. În 1973 ia admiterea la Liceul Pedagogic din Suceava, pe care îl absolvă în 1978 (secția învățătoare- maistre). În timpul liceului joacă handbal, titulară în echipa Școlii Sportive din Suceava, scrie poezii, dar e atrasă și de filosofie (participă la olimpiada pe țară organizată la Cluj în 1976). După terminarea liceului renunță la cariera sportivă. Doi ani lucrează ca învățătoare la Școala Dumbrăveni din comuna Râșca, județul Suceava. În 1980 ia admiterea la Facultatea de Filosofie – Istorie, de la Universitatea A. I. Cuza din Iași, pe care o absolvă în 1984. Se formează intelectual în atmosfera efervescentă a Iașului anilor 80, în jurul nucleului creat de grupul dizidenților ieșeni ai vremii (Liviu Antonesei, Luca Pițu, Al. Călinescu, Dan Petrescu) și al revistelor Convorbiri Literare, Dialog și Opinia Studențească. Scrie în continuare poezie, proză, eseuri, dar ezită să le prezinte revistelor studențești, colaborează, însă, în plan jurnalistic, cu ziarul Flacăra Iașului, unde publică articole despre viața studențească.

Activitate profesională: După absolvirea facultăţii, lucrează timp de zece ani ca profesoară de istorie: trei ani la Școala Generală cu clasele I-X din comuna Brăești, județul Iași și șapte ani la Școala Generală cu clasele I – VIII din cartierul Dancu – Iași. În 1984, înainte de terminarea facultății, se căsătorise cu Ardelean Ovidiu, căsătorie din care au rezultat doi copii: Olimpia și Vlad. În această perioadă scrie rar, citește foarte mult și decide să-și schimbe cariera. În 1988 este admisă la Facultatea de Drept din cadrul Universității Al. I. Cuza – Iași, pe care o urmează la fără – frecvență, legea interzicând la vremea respectivă să urmezi două facultăți la zi. Termină Facultatea de Drept în 1993 (odată cu divorțul început în 1991) iar un an mai târziu părăsește cariera didactică și se angajează la Direcția Regională Vamală Iași, ocupând - în urma unui concurs - postul de consilier juridic. Rămasă cu doi copii mici, prizonieră a câștigării traiului de zi cu zi, îngropată în responsabilitățile unui părinte singur, nici măcar nu mai visează la literatură, mai ales că Vlad (născut în 1986) are de mic talent spre poezie. Alți nouă ani va lucra în diverse instituții de stat sau firme private, din Iași și București, ca jurist. În 2001 se mută din Iași în București, împreună cu cei doi copii și cu Virgil Cosma – jurnalist, cu care se va căsători. Nu mai visează să publice, se mulțumește să devină criticul literar al fiului, Vlad, care scrie poezie și publică în revista Colegiului Național „Școala Centrală”, compune muzică, cântă la chitară. În 2003 ia concursul de notar public (în Camera Notarilor București), profesie pe care o va exercita timp de 13 ani, până la începutul lui 2016 când o va părăsi prin demisie, pentru a-și împlini visul de a se dedica exclusiv scrisului. Vlad nu mai putea fi „scriitorul casei” întrucât decedase în 2004, într-un accident, la scurt timp după ce luase admiterea la Facultatea de Drept de la Universitatea București.

Activitate literară: Debutează în toamna lui 2015 cu un docu-roman, „Călătoria”, apărut la editura Eubeea din Timișoara, o mărturisire despre un avort ilegal pe care l-a făcut în timpul dictaturii comuniste, mărturisire publicată mai întâi – o poveste scurtă, condensată – pe blogul personal. Debutul a fost fulminat, poate și datorită prezenței active a autoarei pe rețelele de socializare. Este invitată în mai multe orașe la lansări, unde va fi prezentată de scriitori consacrați, cu săli arhipline, chemată de presa scrisă și audio să dea interviuri. Un an mai târziu, la începutul lui 2016, renunță la profesia de notar, se mută cu Virgil Cosma în zona metropolitană Oradea (de unde este de loc acesta), publică a doua carte tot la Editura Eubeea („Menajerele soacrei mele” - proză scurtă) iar, în paralel, continuă lansările pentru romanul de debut aflat deja la a doua ediție, publicat la Editura Primus din Oradea, cu titlul „Desculță pe cioburi de oglindă, Călătoria”. Primește o ofertă de la Ross Massbaum (scenarist consacrat, din SUA) privind realizarea unui film după romanul de debut, și o altă ofertă pentru traducerea romanului în limba spaniolă. Publicarea traducerii romanului de debut a fost realizată în 2017, la Editura Tandaia din Santiago de Compostela, cu titlul ”Descalza entre cristeles rotos de espejo”. Anul 2017 îi aduce și invitații pentru participarea la lansări în comunitățile de români din străinătate (În Italia: la Roma, Bologna, Torino, Milano; în Spania: la Barcelona, Madrid, Vicalvaro, Alcala de Henares. Încep să apară cronici în reviste sau bloguri literare, ziare, este invitată în emisiuni TV, Radio. În 2018 a publicat romanul „Prizonieri ai umbrelor” și a debutat în poezie cu volumul „Între relativ și absolut”, ambele apărute la Editura Eikon din București. Doi ani mai târziu, la Editura Primus din Oradea, a publicat un roman după o poveste reală, „Pașaport spre paradis” și o carte de proză scurtă, ”Șopârle cu cheiță - Povestiri norariale”. Au urmat alte două cărți, tot la editura Primus, în 2022: „Din colțul prispei” – o carte despre copilăria și adolescența autoarei – și „Ancora” – un jurnal introspectiv al durerii unei mame, după 18 ani de la pierderea copilului ei, pierit tocmai la vârsta de 18 ani. În 2023 a obținut premiul I la secțiunea roman, decernat de Revista Tribuna din Cluj, în cadrul concursului național de proză „Ioan Slavici”, pentru manuscrisul „Moșteniri”. În 2024 a revenit pe piața literară cu un nou roman, „Codicilul” publicat la Editura pentru Artă și Literatură” din București.

Colaborări la reviste: Din 2018-2019 colaborează la mai multe reviste literare cu texte de proză scurtă, fragmente din romane, articole de opinie și recenzii ale cărților altor autori, străini și români: Oglinda Literară, Glasul Literelor, Caligraf, Moldova Literară, Ateneu, Familia, Timpul, Tribuna.

Antologii: Este prezentă și în Antologii, cu proză scurtă sau poezie: „Zbor pe loc”, o antologie de proză sub coordonarea publicistului Szabo Csaba, publicată în 2016 de Editura Világhírnév din Cluj; Antologia de poezie tradusă în limba germană „Wort Vergessen”, (foto stânga) publicată de Editura Dyonisos, sub coordonarea poetului Christian W. Schenk.

Premii Literare: Premiul I la secțiunea roman, acordat de Revista Tribuna în 2023, la concursul național de proză „Ioan Slavici”.

Interviuri. În ziare: Evenimentul Zilei, Puterea, Cotidianul, Curentul Internațional, Monitorul de Botoșani, Ziarul de Iași; Televiziuni: TV Arte Iași, Apollonia TV, Metropola TV, B1TV, NașulTV; radiouri: Radio România Internațional, Radio Transilvania, Radio Villalba Madrid, Radio Tentacion Madrid, Radio Iași.

logo REFERINȚE CRITICE:

DESCULȚĂ PE CIOBURI DE OGLINDĂ. CĂLĂTORIA

Nina Ceranu, scriitor, revista Argeș: „Un roman de-un realism cutremurător. Încărcătura pe care autoarea a dat-o cuvintelor îl face să fie artă. Dar și eliberare. Povestea e o paralelă dintre lumi, trecute si viitoare. Mai autentic și mai credibil nu știu cine ar fi facut din propria durere o carte care va fi mărturie”.

Csaba Szabo (d.), publicist, realizator Radio Cluj: „Călătoria lui Lili Craciun nu este una palpabilă, ca și uterul personajului principal în mâna a multor medici și asistente, ci una de o abstractitate foarte fină, având rădăcinile în năvodurile anxietății feminine – undeva la limita minunii de a da viață și a iadului pruncuciderii („Ducându-mă cu gândul ca iadul n-a fost niciodată în altă parte. A fost tot timpul aici, în noi”).

Ion Dragusanul, scriitor, critic: „Deși marchează debutul de romancier, „Călătoria” poate fi considerată, pe o grilă valorică, un al șaptelea roman al unui serios și înnăscut scriitor. Excelent construită narativ, cu o simbolistică filosofică insinuată discret, ca și coloristica metaforică a elegantei frazări, cu o vervă a epicului ascendentă, cartea ajunge la apogeu prin țipătul vârstelor și al cărții: „Sunt liberă!”.

Florin Iaru, scriitor: „Nu există, după părerea mea, o mărturie literar-autobiografică mai vie, mai condensată și mai puțin moralizatoare ai ultimilor ani ai comunismului românesc. Impresionează răceala chirurgicală a relatării, precizia detaliilor, timing-ul impecabil.”

Dorian Obreja, poet, revista Accente culturale: „O călătorie ce nu trebuia făcută, dar o carte care trebuie citită. Cu siguranță, călătoria personajului nu ar fi trebuit sa aibă loc, asemenea întregului fenomen tragic ce a constituit o realitate a trecutului nu foarte îndepărtat și a devenit un subiect prea puțin cunoscut și înca mai puțin abordat în prezent. Experiența dramatică a victimelor fenomenului amintit le face pe acestea sa aibă nu doar dreptul, ci și obligația de a se mărturisi. Iar când dorința confesării se întâlnește cu talentul, cum este cazul la Lili Crăciun, rezultă o carte ce, indubitabil, trebuie citită”.

Doina Popescu, scriitor: „Romanul de debut al scriitoarei Lili Crăciun decupează o secvență din viata unui cuplu din middle-class-ul românesc, la finele regimului comunist-ceaușist. O călătorie care te ține cu sufletul la gură, cu răsturnări de situații pe cât de neașteptate pe atât de verosimile totuși în logica acelui regim politic care, în situații de viață extreme, îi obliga pe indivizi să ia decizii rapide, sub impulsul unui bine sau al unui rău crescut în ei parcă în mod natural”.

Leonard Relea, critic, Revista Timpul: „Autoarea reușește să pună pe hârtie gânduri, sentimente, stări, cu atâta acuratețe și cu un fin simț al detaliului, încât par ca sunt trăite chiar de către cititor. Nu aș vrea să știu ce ar simți o femeie, care a trecut prin situații identice, în momentul în care va citi cartea. Aș putea spune că e interzisă cardiacilor. Cele 300 de pagini ale romanului sunt un tur de forță prin memorie, o descătușare aproape violentă a amintirilor blocate zeci de ani în sertarele subconștientului”.

Liviu Antonesei, scriitor: „Călătoria este un studiu de caz. Până acum tema aceasta n-a fost tratată decât în film - Patru, trei, doi, unu de Mungiu. Romanul este bine scris, este un roman dur cu contraponderi lirice”

Florin Ardelean, scriitor, Revista Arca: „Călătoria este o secvenţă, o incizie dureroasă în ceea ce numim banal fapt de viaţă. Autoarea a luat o secţiune din fluxul unui destin oarecare, personalizat, desigur, dar cu potenţial de-a fi extrapolat până la a deveni o marcă, ceea ce sociologii numesc fenomen cu incidenţă socială. Romanul propus cititorilor descrie un caz, doar unul dintr-un repertoriu fabulos, cercetează cu minuţie celulele maligne ale unui ţesut, recoltate şi stocate între lamelele unui microscop de mare acurateţe, având apoi forţa uluitoare de-a ridica un fapt singular la rangul de leitmotiv, de exemplaritate”.

MENAJERELE SOACREI MELE – proză scurtă

Leonard Relea, Revista Timpul: „Prin comparație cu ce se publică și se premiază între prieteni prin tot felul de asociații și cenacluri literare de cartier, textele lui Lili Crăciun sunt ca floarea de nufăr pe balta plină de mătasea broaștei. Autoarea are un stil alert și, pe alocuri, un umor debordant.”

Cornel George Popa, scriitor: „Cartea lui Lili Crăciun este una care te ține în priză. Ea este o carte de proză scurtă dar, la fel de bine, este și un roman”.

Nina Ceranu, scriitor: „După Călătoria această carte de proză scurtă este o altă performanță a autoarei în ceea ce privește claritatea exprimării și a limbajului folosit”.

PRIZONIERI AI UMBRELOR

Liviu Antonesei, revista ”Bucovina literară”: „Un roman altfel decît cel de debut. Poate nu totul, dar se schimbă multe, începînd cu epocă – sîntem acum în tranziția post-decembristă, în lumea jurnalistică, politică și intelectuală a unui oraș mare, în care am recunoscut Iașul.

E un roman cu cheie? Nu știu, nu întrutotul cel puțin. Slavă Domnului, Lili Crăciun este o prozatoare, nu un reporter și exercițiul mental al cititorilor poate fi plin de farmec. Însă, cum mi se pare mie, ceea ce va captiva în primul rînd cititorii, dincolo de povestea în sine, este felul în care este spusă povestea – o „poveste de epocă” scrisă într-un ritm de thriller”.

PAȘAPORT SPRE PARADIS

Paul Aretzu – critic, revista Caligraf: „Epicul abundent, sinuos, senzațional, face cartea deosebit de captivantă... Cartea scrisă de Lili Crăciun reflectă aspecte ale unei lumi inumane, decăzută moral, monstruoasă, dar care a existat/există în realitate... Arhitectura epicului este impecabilă, constând în alternarea timpilor (cel prezent, cel retrospectiv), în coincidența și alternarea perfectă a unor evenimente, în derularea unei cantități mari de întâmplări, insistând pe momentele tensionate, dramatice, emoționante, constituindu-se într-un adevărat Thriller”.

Dorian Obreja, revista Accente Culturale: „Paşaport spre paradis” este, de fapt, o nouă, o altă „Călătorie”, poate şi mai înfricoşătoare decât cea dintâi, poate şi mai plină de umbre decât al doilea roman, prin dimensiunile fenomenelor la care se referă, dar şi prin relevarea unui crunt adevăr: că ceea ce se crede(a) a fi rai este, de fapt, iad, bomboana de pe colivă fiind reprezentată de imposibilitatea existenţei/edificării unui purgatoriu. Romanul ar merita ecranizat în România – căci doar un regizor şi actori de aici ar putea înţelege şi interpreta în cheie corectă povestea”.

Leonard Relea, Revista Timpul: „Pe scurt, Pașaport spre paradis este un roman al dezumanizării, al abuzurilor fizice și sexuale, al traficului de carne vie, al speranțelor naive și al inocențelor strivite de bocancii brutelor pentru care singura plăcere se reduce la a produce suferință. Lili Crăciun dozează emoțiile pe care le transmite cititorului, le amestecă, trecând de la milă și compasiune spre furie, făcându-le să crească de la un capitol la altul, ridicându-le la apogeu după care finalul cu nuanțe cehoviene în loc să pună punct poveștii, deschide nebănuite căi pe care cititorul le poate explora cu propria imaginație”.

Nicoleta Dabija – scriitor: „De multă vreme n-am mai citit un roman cu atâta pasiune. „Pașaport spre paradis”, de Lili Crăciun, inspirat dintr-o poveste reală, este o carte despre abuzuri sexuale, trafic de persoane, violență și falsitate, cu destine feminine fragile. Este o carte tulburătoare, scrisă într-un ritm alert ce-ți taie răsuflarea, cu personaje bine conturate și povești uluitoare. Pașaportul spre paradis constituie o ironie pentru o lume cumplită, dură, necruțătoare, în care femeia e o simplă marfă de vândut pe tarabele traficanților. Lili Crăciun are atâta talent că o mare parte a scriitorilor români contemporani ar plesni de invidie citind-o.”

Mihai Barbu, scriitor, revista Banchetul: „Povestea fetelor în drum spre Paradis ține de istoria unui timp de care nu ne este la îndemână să ne despărțim râzând. Pentru că întâmplările sunt descrise din perspectiva acestor două gemene, una care a plecat în căutarea iubitului iar cealaltă - în aflarea fratelui. Acasă, în Moldova, lumea crede, potrivit celor comunicate de eroii cărții, că poveștile lor de viață sunt unele de maxim succes. E un fel de relatare, la o altă scară și într-un alt timp istoric, a măreției materiale a eroilor lui Marin Preda. Cei care au fugit din sat la București au îndeletniciri modeste, își duc traiul de pe o zi pe alta dar acasă voiau să se știe c-au împărțit Bucureștiul în două. Toți eroii din Pașaport pentru Paradis poartă aceeași vină, pentru că s-au născut altfel. Sfârșitul e unul moral și reparatoriu, așa cum se cuvine oricărei povești ivite din realitatea crudă a vieții. E un final deschis care ne dă dreptul, și avem toate motivele s-o facem, să visăm la un așteptat Va urma. Inspirat tot din viața reală…”

ȘOPÂRLE CU CHEIȚĂ

Georgeta Arsenescu, poetă: „Pot spune că admir cu invidie cum curg poveștile pe file, într-un stil acaparator, îmbrățişat de umor şi reflecții subtile. Lectura m-a captivat de la A la Z. Descrierile şi portretele lapidare sunt geniale. Stilul direct, liber, m-a furat. Titlurile sugestive, uneori metaforice. Plasticitatea în exprimare remarcabilă. Admirația pentru bunul simț al țăranului m-a copleşit.”

ANCORA

Laurențiu Bădicioiu, scriitor, revista Caligraf: „Lili Crăciun și-a făcut din scris o misiune de credință care a fost, poate, motivată și de reproșul adus de Vlad, fiul plecat: „Mama, e păcat ca te-ai oprit din scris”. „Ancora" e o carte care ți se lipește, pur și simplu, de palme, așa că pot spune fără ezitare: cartea și cărțile doamnei Lili Crăciun reprezintă o lectură de tip scotch, aracet, prenandez. În orice context ai citi, nu mai auzi nimic, nu mai vezi nimic. Atenția și sufletul ți se topesc la temperatura înaltă a unor evocări atât de autentice încât uiți de tine, de viața ta și intri în amintirile naratorului subiectiv, care te impresionează precum revelatorul hârtia fotografică. Imaginea developată, ca să păstrăm comparația, este tulburătoare, realizată în tonuri de sepia. Cartea este un memento vivere care ne face să reflectăm asupra condiției umane, asupra vieții noastre, a credinței etc. Cutremurătoare, în „Ancora”, rizibile sau nostalgice în „Din colțul prispei”, relatările au limpezimea de cristal a apei de munte și par a fi piese dintr-un puzzle care recompun o viață, așa cum a fost ea”.

Christian Crăciun, critic literar, revista Viața Românească: „Lili Crăciun știe să pună bemolii, își cenzurează sever efuziunile sentimentale sau lirice, se eliberează povestind, dezvăluind cu discreție, aducând singurul elogiu meritat: al sincerității. Cruzimea auto-analizei nu se lăbărțează în indecența punerii pe tarabă a sentimentelor. Acuitatea observației psihice și morale asupra societății în care se mișcă eroii povestirii trimite direct la ochiul romancierului. Numai un scriitor puternic își poate permite un asemenea autocroșeu sufletesc, fără să cadă în dramatism retors sau, ferească Dumnezeu, banalizarea tragediei”.

Georgeta Arsenescu, poetă: „O carte care te învață să taci lângă o inimă flendurită, suturată cu sârmă ghimpată... O inimă din care sufletul a rămas într-un septembrie, să se ancoreze de sufletul rămas sub valuri. O tăcere care te rupe în bucăți, ca și durerea cu care autoarea a scris, mânată de dorul în rafale devastatoare și de o iubire până la nemărginire. Condeiul genial s-a înfrățit cu întrebări retorice, frământări pustietoare, regrete și învinuiri. Scrisă la pers întâi, în pagini se întâlnesc pedagogul, psihologul, juristul, analistul, filozoful și părintele. Te încarcă lectura acestei cărți cu mii de volți, dar te descarcă în final, reliefând că moartea pândește în orice moment și că, dacă cineva drag nu mai e, trebuie să te bucuri de cei rămași, nu să pipăi un cer iluzoriu.

Florin Antohi, jurnalist: „Trăim printre oameni, dar suntem egoiști în suferință. Cam despre asta ar fi vorba în „Ancora”, ultima carte scoasă de Lili Crăciun. Nu e ceva de luat cu tine ca să citești la plajă, sau pe drum în tren, între două destinații. E o proză încărcată cu multe, multe gânduri, îndoieli, sentimente. E despre o mamă care și-a pierdut fiul chiar când acesta avea să-și deschidă aripile pentru a ieși în lume. Perspectiva acestei tragedii a fost întoarsă de autoare pe toate părțile, stoarsă din toate unghiurile. Ai nevoie de o forță imensă ca să exorcizezi suferința extremă. Trebuie să te împaci cu acel demon care îți roade ficatul, mințile, în fiecare zi. Și noapte. Altfel, ajungi la balamuc! Nimeni nu poate iubi sau îndura în locul tău, oricât ai vrea. Suferința e o trăire egoistă, numai și numai a ta. Vrei să înțelegi, dar logica fuge de tine. Fuge întotdeauna pentru că în viață apar inevitabil și lucruri mai presus de logică, iar cine nu acceptă asta cu greu își va găsi împăcarea. Or, ca să nu te pierzi, ai nevoie de o ancoră. În cer.”

Viorica Stavăru, critic, revista Caligraf: „N-am scris despre talentul de prozator al lui Lili Crăciun, incontestabil de altfel. Cine i-a citit și celelalte cărți, știe deja. Mi s-a părut că împietez durerea ei dacă aș sublinia calitățile literare ale cărții. Dar, chiar dacă nici o clipă autoarea n-a intenționat să ficționalizeze tragedia trăită odinioară, cartea poate fi citită și în cheia unui roman. Un roman tulburător, răvășitor.”

Dorian Obreja, revista Expres cultural: „Ancora” este o carte ce poate fi interpretată drept un jurnal al durerii, parcă venind în continuarea volumului de debut, deci a docu-romanelor; structurată în 18 capitole, adică atâţia ani cât avea personajul (cu corespondent în realitate) care a intrat în mare, sau precum cei 18 ani care au trecut de la rămânerea lui în mare, în marea eternităţii. Şi aici întâlnim pendulare: între amintirile vesele ale personajului principal şi tristeţea nu a retrăirii, ci a readucerii-aminte – citez „Memoria se joacă uneori cu tine ca un copil răzgâiat sau ca Satana.”

DIN COLȚUL PRISPEI

Dorian Obreja, revista Expres cultural: „Din colțul prispei” este o sumă de amintiri redate pe parcursul a 32 de povestiri, unele pe linia lui Ion Creangă, cel mai bun exemplu fiind chiar prima, intitulată „Magie”. În spatele fiecărei cărţi de succes semnată Lili Crăciun stă o femeie puternică, purtând acest nume. Meritul ei este cu atât mai mare, cu cât există mitul/prejudecata că proza e pentru bărbaţi. Până şi la premiul Nobel pentru literatură sesizăm aceasta, din cei 118 laureaţi ai acestuia, doar 16 sunt femei (aduc aminte doar de Selma Lagerlof şi Herta Muller). Vestea bună este că lucrurile încep să se mai schimbe; iată, chiar anul acesta putem vorbi de o femeie care a învins în competiţie, scriitoarea franceză Annie Ernaux, „pentru curajul și finețea cu care descoperă rădăcinile, înstrăinările și constrângerile colective ale memoriei personale”. Lili Crăciun merge pe această linie, a memoriei şi, cu siguranţă, cititorii şi critica o vor aprecia din ce în ce mai mult, odată cu acumulările calitative sesizabile în cărţile ei”.

Laurențiu Bădicioiu, revista Caligraf: „Amintirile din copilărie prezente în „Din colțul prispei, petrecute în Pănceștiul natal, sunt fragmentate în scurte, dar memorabile capitole, precum „Păpușa”, „Galoșii”, „Tescovina, bat-o vina” și se încheie cu „Arc peste timp.” Așadar, în „Din colțul prispei", Lili cea mică și locvace, zgâtia și zăpăcita, bondocul, ne ia de mână și ne duce într-o călătorie retrospectivă pe traseul unei copilării palpitante, cu păpuși magice și porci ucigași, cu galoșii lui Moș Crăciun și ai lui Moș Niculae, luați de la magazinul de la Polul Nord, cu pufoșeniile și laptele de pasăre puse bine în beci, parafrază la smântânirea lui Nică a lui Ștefan a Petrei sau cu o Lili care nu vrea la grădiniță pentru că iubește viața la țară, libertatea. Liceul este contrapunctul, adolescenta Lili devine „sălbatica din Fălticeni” , capul răutăților, mereu în mijlocul fenomenelor, cum spunea Nichita Stănescu. Ca să închei, voi adăuga că arcul peste timp din finalul volumului „Din colțul prispei” are frumusețea și măreția curcubeului, arc de lumina și culoare, sub care ne ducem existența”.

CODICILUL

Mihaela Grădinariu, poet, critic: „Cu un discurs puternic și un ascuțit simț al observației, dar și cu sinceritatea-i caracteristică, recognoscibilă și în celelalte scrieri în proză, Lili Crăciun construiește (Meșter Manole și Ană, deopotrivă), în acest nou roman, pagină după pagină, labirinturi concentrice ale căutării de sine, o țesătură textuală în bogate nuanțe, între lumină și întuneric, între catharsis și nedesăvârșire, aglutinată, la prima vedere, din detalii istorice care se acumulează cenușiu, sfâșiate de flash-uri contrastive, generând un mediu ce are tendința să își

sufoce, să își supună, să își controleze personajele. Parcursurile existențiale sunt jalonate, antinomic, de forță și slăbiciuni, demnitate și prăbușiri, de ipocrizii și verticalități, încrâncenări și metamorfoze, într-o desfășurare de destine frânte, vieți fracturate ori suflete în adevărate bătălii recuperatorii. Ni se înfățișează înaintea ochilor o galerie cu personaje puternic reliefate, verosimile, traversând epoci bulversante, purtând și lepădând măști, alunecând pe muchia subțire și tăioasă dintre timpul personal și timpul devorator.

Dincolo de războiul continuu între a avea și a fi, care lasă urme de neșters de-a lungul și de-a latul compoziției narative, romanul fascinează prin jocurile de putere, prin transfigurări neașteptate, prin amplificarea tramelor, prin finalul deschis și, mai ales, prin purtarea crucii memoriei ca pe o rană ce nu se poate vindeca”.