Nicolae SZEKELY
Poet. Trubadur. Născut la 13 februarie 1962, localitatea Ghelar, jud. Hunedoara. Studii: Liceul Industrial Nr.1 Hunedoara; Facultatea de Metalurgie, IPB Bucureşti, 1988. Activitatea: preocupări pentru filozofie, muzică (chitară clasică, iar din 2008 autodidact lăută şi vihuela), poezie. Diferite recitaluri de chitară, lăută şi vihuela – „Toamna Muzicală Hunedoreană”, festivaluri medievale din ţară, „SOS Castelul” etc. Colaborări la revistele: „Contemporanul”, „Familia”, „Unu”, „Aurora”, „Poesis”, „Poezia”, „Viaţa românească”, „Steaua”, „Arca”, „Orient Latin”, „Provincia corvina”. Membru al Uniunii Scriitorilor Filiala Arad – 2002. Membru al formaţiei de muzică veche „Huniadi Cantores”, al duo-ului „Continuo” (lăută, împreună cu Mircea Goian – viola da gamba). Premii: Muzică: Premiul I la Festivalul naţional de chitară clasică Sinaia 1987; Premiul pentru debut – Alchimia divinului (eseu), la ediţia I a Galelor APLER, Câmpina 1999; Premiul 2 (pentru poezie), Festivalul de poezie „Dorel Sibii”, oct. 2000; Premiul Uniunii Scriitorilor – Filiala Arad, pentru poezie, 2002.
Despre legătura indestructibilă dintre poezie şi muzică depun mărturie şi poemele lui Nicolae Szekely. O legătură structurală, desigur, o empatie ireversibilă. Poetul hunedorean a debutat editorial cu un eseu despre Alchimia divinului în 1999. Apoi a publicat două volume de poeme, Astrele interioare (2000) şi Stările imnice (2001) cu care a devenit mai cunoscut în lumea literară. În acesta din urmă, alternanţa imnului şi a fanteziei creează un ritm interior ce vine să sublinieze natura elegiacă a poemelor de dragoste. Misterul anatomiei feminine se dezvăluie treptat prin decuparea din memorie a unor imagini ce se îndepărtează de trup şi se apropie de suflet, de corzile interioare: „reflexele metafizice/ ale apelor dulci – ochii tăi/ sau forma ta, femeie, zbătându-se/ în lutul neprelucrat al ulciorului/ din care nu voi bea/ niciodat -/ zâmbetul tău,/ răcoarea esenţelor/ din pustiul materiei/ sau atingerea ta,/ amurgul depărtărilor...” Nu poţi să nu-ţi apleci urechea asupra foşnetului textelor sale după ce l-ai ascultat pe chitaristul care te prinde în mrejele muzicii sale. Creator discret, sensibil, el se apleacă la fel de atent asupra textelor cât şi asupra instrumentelor cu coarde. Ai zice că şi organul poeziei sale intră în rezonanţă cu muzica preclasică, prin distincţie, intimitate şi o anumită emfază. Nicolae Szekely preferă chitara rece şi alăuta, muzica clasică şi romantică în locul celei moderne. Un anumit echilibru al discursului şi liniştea interioară pe care o emană poemele, apropie stările imnice de armonia muzicală şi de mişcările bucăţilor muzicale. Incursiunile în discursul muzical îi permite apropierea de poezia misteriilor medievale în varianta poeziei lui Vasile Dan, de care se apropie uneori. În volumul Sine pieziş (2005) poetul experimentează o poetică a convertirii cuvântului în muzică şi tăcere sub imperiul marii muzici, dar şi al celei minore. Apoi trecerea trubadurului de la chitara rece la alăută se va reflecta şi în discursul liric; ciclul Pavane de Milan oglindeşte preocuparea sa de a pătrunde dincolo de cuvinte şi de sugestiile muzicale, într-o mistică a Evului Mediu. Până şi sângele participă la circuitul sensibil al muzicii astrelor interioare, dinspre fiinţă spre instrument: „în palmele mele totul devine piersică// o vioară cu aripi/ vibrând sub arcuşul de aer// sau poate strune tăcute ca nişte gratii?// lupta nu se dă aici/ mai devreme sau mai târziu/ ne vom cunoaşte altfel// acum puteţi în linişte contempla/ tăiat/ gâtul viorii din venele mele” (Nicolae cel discret). E aici o artă poetică a „sinelui pieziş”, atras spre muzica vieţii – şi a prestidigitatorului care îşi pregăteşte numărul cu riscuri proprii. Nicolae Szekely face parte dintr-o suită de baladini ai iluziei din literatura actuală care explorează freamătul şi muzica fiinţei în confruntarea cu realul: Ion Zubaşcu, Ioan Evu, George Popovici. Discret până la un punct, el plămădeşte discursul cu economie de mijloace. Poemele în proză din acelaşi ciclu contrastează cu nucleul liric, muzical, scris în italice. E o tentativă de a afla „o „versiune a adevărului”: „la adăpostul salciei (pomul pieptănat al fiicei mele)/ mi-am rotunjit pietrele preţioase rostogolitele sunete şi genunchii/ am urmat gâtul de lebădă ţâşnind din adâncurile cicălitoare/ iniţierea am primit-o de la mersul greoi al ţestoasei moarte cu mult/ înainte de a ajunge pe malul alunecos al grecilor/ am văzut în fântânile din ochii orbilor umplute cu argilă cum se modelau/ figurine de nimeni văzute vreodată / Acolo m-aţi putea învinge/ şi nu în cărţile teribiliste pe care continuaţi cu încăpăţânare să le scrieţi/ (eu sunt apă cuvântătoare – de-aceea peştilor nu li s-a dat nume)// ameţeala şi tentaţia/ de la înălţimea caracterelor gotice/ de ornamentele lor atârnă/ istoria personală”. Poemul porneşte de la detalii aparent incongruente („cine tulbură sacrele rotaţii ale sânilor tăi?”), de la observaţii directe („aţi văzut cum ezită pasărea înainte de a se aşeza pe o creangă?”), de la sentinţe clare (sunt ultimul din seria lucizilor...”), de la jurnalul existenţial („aşa o tristeţe mă cuprinde câteodată încât zilele devin / cearcăne pe cerul plumburiu”) sau de la cel metafizic („dialogul meu cu setea: mi-am scos pământul din rană”), pentru a ajunge la esenţe muzicale şi lirice, la caligrafii subtile. In volumul Buletin de ştiri (2006), poetul îşi întoarce faţa către real şi explorează lumea pornind de la o anumită emfază, ca în poemul gustaţi merele poetului. Aş spune că poetul se apropie periculos de mult de poezia ultimei generaţii, povestind întâmplări cotidiene şi folosind un verb tăios şi cam pieziş care nu i se potriveşte. Nicolae cel discret nu se mai mulţumeşte cu gesturile introvertitului baladin, ci îşi întoarce faţa spre istorie şi cotidian, spre „diferenţă şi păcat”, spre „târfele harului”, spre „blues-ul tinereţii” sale, spre buletinul de ştiri al ultimilor mohicani din ţinuturile sălbatice ale literaturii: „nu mai vreau clip-art-uri/ nici să ţin viaţa în mâini ca pe un dar preţios/ mai bine citesc nişte poeme 2000/ mai aflu una alta una altul la ce oră se trezeşte/ cum coboară din pat după un ziar îşi aprinde o ţigară/ câte o replică inteligentă apoi o întâlnire/ ca între prieteni desigur cafeaua vinul berea/ apare şi soarele negru enervantele detalii/ detalu detala// scuzaţi bâlbâiala petala”. Nicolae Szekely e un poet inegal şi imprevizibil, suspendat undeva între poezie şi muzică, gata mereu să abandoneze (întâmpinarea echilibrului sau rămas bun poezie) dar şi să o ia de la capăt.
CĂRŢI PUBLICATE:
Alchimia divinului (eseu), Editura Emia, Deva 1999;
Astrele interioare (poezie), Editura SIGNATA, Timişoara 2000;
Lumea Mădălinei (versuri pentru copii), colecţia revistei Provincia Corvina, Hunedoara 2000;
Stările imnice, Editura Mirador, Arad, 2001;
Sine pieziş, Editura Corvin, 2005;
Buletin de ştiri, Editura Mirador, Arad, 2006.
REFERINŢE CRITICE:
„Se conturează astfel, în timpi lenţi, marcaţi de asperităţi, o lume magică, irumptă din temeiurile suferinţei iscate pe buza crăpată de sete a contingentului. În ciuda anumitor clişee vehiculate, timide şi rare, totuşi (o, blestemată meseria de a iubi poezia fără ca sentimentul să-ţi arunce albeaţă pe ochii experţi!), poetul Nicolae Szekely izbuteşte să formeze, cu indiscutabilă măiestrie, un univers liric inconfundabil, marcat de beneficul exces de metafore, de o splendidă densitate, ce, vai, laudă zeilor poeziei, laudă demonilor proteguitori, nu oboseşte, nu alunecă în monotonie, dat fiind arta poetului ce se ghidează după semnele astrelor interioare, jucându-se cu ele, aidoma rilkeanului copil rătăcit printre oameni mari, – arta de a face salturi dintr-un registru în altul, atenţia ascuţită ca privirile panterelor la pândă, tabietul de a-şi asculta instinctul cultural, instinctul poetic, cel puţin la fel de important ca ştiinţa versificării, ca darul suferind de a naşte poezie urmându-ţi legea dictată de Marele Străin ubicuu, prezent pururi şi-n absenţă, urmându-ţi Legea precum inima există în ritmii sistolă-diastolă, sistolă-diastolă…” (Aura Christi, Nicolae Szekely: Jocul cu Astrele interioare, „Contemporanul” – Bucureşti, nr. 8, 1 martie 2001.)
„Indiferent de registrul în care sunt scrise, poemele au darul de a accentua ideea, într-o manieră subită, fiind excluse excesele de limbaj sau forţările compoziţionale. Autorul promovează în general o poezie cuminte – parcă nu vrea să supere pe Cineva – farmecul acesteia constând în fineţea elaborării şi înmagazinarea unei călduri spirituale care reuşeşte să se transmită firesc cititorului”. (Lazăr Faur, Alchimia umanului după o formulă divină, „Arca” – Arad, nr.1, 2, 3 – 2001)
„Nicolae Szekely este cu adevărat o voce lirică distinctă. „Organigrama” sa ideatică şi spirituală, marcată adânc de o coardă melancolică dusă până la tragism, de o seninătate însă de tip biblic (ca să zicem aşa) este, fără tăgadă, inconfundabilă.” (Marin Chelu, Nicolae Szekely, Astrele interioare, „Vest”, Oradea 9 nov. 2000)
„Alchimia divinului, cartea de debut a tânărului poet şi eseist hunedorean Nicolae Szekely, configurează deschis şi explicit un univers al gândirii filocalice hrănite de lecturi de filozofie. Concepută sub forma unor versete cu o structurare motivistică aproximativă, ea oferă cititorului predispus la o receptare fragmentară forme condensate de expresie a căror limpezime şi acurateţe decurg din experienţa lirică a autorului său. […] Climatul de meditaţie instituit de autor nu este însă acela al calmului, ci al neliniştii metafizice, ca formă de echilibrare a tensiunilor acumulate în spirit, chiar pe fondul de asumare totală a voinţei divine.” (Tatiana Rădulescu, „Viaţa românească”, nr.7-8, 2000)