Ovidiu SOMEŞAN
S-a născut la 6 mai 1945, în localitatea Buteni, judeţul Arad. Studii: şcoala primară în localitatea Vaţa de Jos, gimnaziul şi liceul în oraşul Brad. Absolvent al Facultăţii de Filozofie din Cluj, în 1968. Activitatea: a fost profesor la Grupul Şcolar Agricol din Arad. În prezent pensionar. Debut cu poezie în revista „Orizont”, 1985. Colaborează la revistele: „Orizont”, „Arca”, Relief”, „Observator” (München), „Luceafărul” (Montreal), „Cariatide”. Membru al Uniunii Scriitorilor din 1995.
«Debutând cu un volum unitar, de factură tradiţionalistă, (Poveste neterminată, 1989), Ovidiu Someşan încearcă să susţină, nu fără efort, o formulă poetică proprie, în ciuda unei evidente nesincronizări la temele generaţiei sale. Poetul ţine la cadenţele sonetului, ale stampei, valsului sau sonatinei manifestând o atracţie vădită pentru spaţiul simbolist al pastelului în largul căruia îşi rememorează „distanţele aprinse”, turnate apoi şi răcite în forme monotone sau fixe. Elegiac incorigibil, el îşi aşează vestigiile muzeului imaginar sub semnul impersonal al poveştii neterminate şi a anotimpului prelungit al întrebărilor: „Îţi mai aduci aminte de ploile de vară,/ cât de albastre, limpezi şi de senin veneau,/ lovind în anii noştri ce nu ştiau să doară/ şi-apoi spre necuprinsuri pe cai de vânt plecau?” „Un sentiment blând, luminos de panta rhei (toate curg) străbate, de la un capăt la altul, poemul lui Ovidiu Someşan. Cum avem în faţă un autentic pastelist trebuie să spunem că anotimpul preferat este toamna, deşi, cum vom vedea mai departe, nu singurul, cu aerul ei de îmbătrânire a lucrurilor, de descompunere vegetală, de înceţoşare a celor din jur: reflexul lor psihologic fiind reculegerea, contragerea retractilă a sentimentelor, nostalgia, visul cu ochiul deschis.” – observă cu îndreptăţire Vasile Dan (1989). Cavaler statornic retras în albia tărâmului natal, poetul îşi vindecă o rană veche împărţindu-şi urâtul cu pădurea de iarbă ori cu umbrele unei văi reconfortante. Existenţa simplă este surprinsă discret, în secvenţe scurte şi plasată într-un spaţiu investit cu cât mai multe resorturi ale imaginarului. Spaţiul pitoresc al Butenilor şi umbra unei iubiri trecute ar putea sta alături pe blazonul Arcadiei sale. Poezia se constituie ca un reflex al sufletului îndurerat care nu-şi mai află liniştea nici măcar în legănarea plaiului patriarhal; peste tot poetul simte ochiul neiertător al unei culpe ce nu întârzie să-şi arate colţii, vaietul de cuţit al depărtării, suspinul valului, cicatricea vremii. Reminiscenţele bacoviene sunt asimilate lent, ca şi o anumită „poză” a vieţii şi bucuriilor simple, preluate direct de la magistrul locului, poetul Ilie Măduţa. Partea a doua conţine manualul de ucenicie al poetului ilustrat cu exerciţii de stil sau forme şi rime îndelung şlefuite. Poetul face eforturi pentru adaptarea şi convertirea materiei artizanale într-o sensibilitate proprie: „Nu mai fumegă în zare/ pana stinşilor cocori/ şi va ninge cu uitare/ în cutia de scrisori.// Despletită ca o rană/ şi cu streaşină de fum,/ iarna stăruie să cearnă/ peste unde, când şi cum.// Amintirea bate cale/ spre oglinzile de ieri/ printre sănii cardinale/ vătuite de tăceri” (Poveste de iarnă). Un lirism rarefiat dă viaţă desenelor în peniţă ale peisagistului amânând confruntarea decisivă cu eul stihial. Gesticulaţia e austeră, aceea a unor „umbre fără luptă”, iar arderea distanţelor interioare se face mocnit. Decorul e străbătut de insemnele trecerii: umbra, frunzele, florile trecute ori inventarul desuet al poeziei minore, intimiste: draperia, monoclul, clavirul, fardul, alcovul. Arta sa poetică se numeşte Anotimpul întrebărilor; rostul poeziei nu e justificat nici de fuga în peisaj, nici de retragerea strategică în spaţiul închis – pare să ne spună poetul – ci de regăsirea sinelui şi a tăcerii regeneratoare. Ilie Măduţa care a remarcat debutul evidenţiază trei procedee care contribuie la „construcţia unui modernism de bună calitate (…): figura elipsei, obscurizarea (…) şi o tendinţă spre abstractizare” (1989). În volumele următoare poetul introduce în cadrul tradiţional o sensibilitate nouă asumându-şi statutul de „romantic prin nostalgii, prin acuitatea sentimentului naturii, prin substitutul armoniilor formale” (Viorel Gheorghiţă, 1991) şi pe acela de visător. Existenţa sa e învăluită în mister şi himere. Subjugat de beţia catrenului, a rimei împerecheate sau încrucişate, autorul trunchiază imaginile sau le cenzurează după o anumită logică, interioară.Vina moartea, cornul de lună devin motivele unui lirism elegiac, atemporal. Criticul Lucian Alexiu vede în poezia sa „un lirism suspendat între câmpurile de atracţie a două sidere, aflate la altitudini variabile: Conceptul (moral, filosofic) transplant şi proiecţie în poezie ale unui principiu intelectualist, şi o sentimentalitate fără culpă şi prihană, răzbătând la suprafaţa discursului” (1992). În volumul Luciditatea iluziei (1994) metoda inductivă pare să fie cea mai la îndemâna acestui spirit reflexiv, cultivat şi sincer. Cele câteva citate din Nichita Stănescu ne lămuresc asupra atracţiei poetului spre un motiv etern, trecerea timpului, a vieţii, la care adaugă obsesia unei existenţe ciclice, ca în viziunea indienilor americani. Plecând de la concept, poetul ajunge în mod natural la o formulă proprie, exprimată într-o prozodie tradiţională, cu infuzii folclorice, imagini poetice insolite, animate, toate, de o sensibilitate ce aparţine neomodernismului.» (Gheorghe Mocuţa)
CĂRŢI PUBLICATE:
Poveste neterminată (poezie), Editura Litera, Bucureşti, 1989;
Prezentul de mâine (poezie), Editura Litera, București, 1991;
Colţul cu jucării (poezie), în volumul Exil în Ithaca, Carnetele Observator, München, 1991;
Luciditatea iluziei (poezie), Editura Sophia, Arad, 1994;
Anotimpul OZN (proză), în colaborare, Editura Mirador, Arad, 1995;
De la Bucin la Buteni (proză), Editura Gutenberg Univers, Arad, 2005;
Și totuși... Singidava (proză), Editura Gutenberg Univers, Arad, 2009;
Singidava (proză), ediția a doua, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011;
Bucuria nuanțelor (proză), Editura Geto Dacii, București, 2016;
Lumină și trecere (poezie), Editura Gutenberg Univers, Arad, 2017;
Buteniul și Unirea cea Mare (proză), Editura Tiparnița, Arad, 2018;
Colonelul și troița (proză), Editura Tiparnița, Arad, 2019;
Demers editorial: Simion Moț, Cronica de la Buteni (proză), Editura Gutenberg Univers, Arad, 2015.
REFERINŢE CRITICE:
„Un sentimentul blând, luminos de panta rhei (toate curg) străbate, de la un capăt la altul, poemul lui Ovidiu Someşan. Cum avem în faţă un autentic panteist, trebuie să spunem că anotimpul preferat este toamna, deşi, cum vom vedea mai departe, nu singurul, cu aerul ei de îmbătrânire a lucrurilor, de descompunere vegetală, de înceţoşare a celor din jur: reflexul lor psihologic fiind reculegerea, contragerea retractilă a sentimentelor, nostalgia, visul cu ochiul deschis.” (Vasile Dan, Un debut în poezie, în „Flacăra Roşie”, Arad, nr. 13.318, 2 aprilie 1989, p. 2)
„Din perceperea simultană a acestor două sentimente, din perceperea iubirii ca amintire şi a trecerii ca actualitate, naşte tensiunea lirică, naşte melancolia, poezia ca stare, poezie pentru obiectivarea căreia poetul recurge, neexistând o altă soluţie, la artă, imaginând, altfel spus, formele sau peisajul utopic al simultaneizării, locul întâlnirii contrariilor.” (Viorel Gheorghiţă, Poveste neterminată, în „Familia”, nr. 7, iulie 1989, p. 4)
„La prima lectură, scriitura – de o factură tradiţională: strofă, ritm, rimă – poate induce în eroare. Formele de expresie par uşor accesibile (transparenţă), dar acest lucru pare numai. (...) Cred că trei procedee se evidenţiază în construcţia unui modernism de bună calitate şi anume: figura elipsei, obscurizarea (ceea ce nu devine nicicând o distrugere a sensului) şi o tendinţă spre abstractizare, toate acestea, repet, într-o prozodie clasică, chiar sub formă de sonet.” (Ilie Măduţa, Un debut, în „Vatra”, nr. 222, septembrie 1989, p. 13)
„Aparent tradiţională, poezia aceasta ascunde o modernitate cuceritoare, o viziune existenţială bântuită de căutarea eternei reîntoarceri. Un proces de reaşezare a motivelor, cu o bună stăpânire a tehnicii versului, de strunire a ritmului, regăsim şi în recentul volum. Ovidiu Someşan se dovedeşte a fi un poet adevărat, cu o formă lirică proprie, deschizând poarta de acces spre fragilitatea vieţii ca limită. Sentimentul convergenţei fiinţei în moarte străbate şi domină poemele volumului de faţă.” (Pavel Ilica, Umbra poetului, în „România literară”, nr. 30, 25 iulie 1991, p. 11)
„Romantic prin nostalgii, prin acuitatea sentimentului naturii, prin substitutul armoniilor formale, indus adesea cu preţul unor artificii de ordin semantic, Ovidiu Someşan îşi asumă vina de a fi poet, adică altfel decât ceilalţi oameni, plonjând în aşteptare, într-o infinită şi nedeterminată aşteptare de crepuscul (...).” (Viorel Gheorghiţă, Rana poetului, „Arca”, nr. 7, 1991, p. 6 şi 14)
„Un lirism suspendat între câmpurile de atracţie a două sidere aflate la altitudini variate: conceptul (moral, filosofic), transplant şi protecţie în poezie ale unui principiu intelectualist, şi o sentimentalitate fără culpă şi prihană, răzbătând la suprafaţa discursului în pofida oricăror grile şi prejudecăţi ale literaturii momentului.” (Lucian Alexiu, Amestecate, în „Orizont”, nr. 17, septembrie 1992, p. 5)
„Poet reflexiv, până la durere, până la chin, Ovidiu Someşan pare firesc atunci să trăiască acut o experienţă dramatică. În poezia sa, viaţa (psihică, spirituală) nu este nici liniară, nici imediat transparentă. Moartea e complementară acesteia. (...) Ovidiu Someşan nu aşteaptă răspunsuri pipăibile. Interogaţia sa este retorică, adică el ştie, pare să ştie, că un răspuns din partea Divinităţii nu poate veni pe calea raţionalului, a experimentului de natura „nihil est in intellectu quid non primus fuerit in sensu”. (Iv. Martinovici, Un drum spre un posibil înţeles, în „Observator” – München, nr. 2-3, aprilie-septembrie 1994, p. 50)
„Există poeţi a căror artă relevă o stare permanentă de nemulţumire de sine, poeţi care încep prin a se căuta şi se tot caută fără să ajungă vreodată la liman. În acelaşi timp, alţii, şi Ovidiu Someşan se numără printre aceştia din urmă, se dovedesc atât de stăpâni pe unelte încât ceea ce produc pare marcat de atemporalitate. Asemeni oglinzilor unui caleidoscop, sufletul lor reflectă, în mod simetric, un număr cvasiconstant de culori şi elemente poetice, alcătuind o infinitate de tablouri, mereu schimbătoare şi aceleaşi mereu, neutre ca semnificaţie, lipsite de fior existenţial şi, de bună seamă, iluzorii. Aceştia sunt virtuozii, aceştia sunt ludicii, aceştia sunt manieriştii. (...) Într-o vreme în care postmodernismul e la ordinea zilei, Ovidiu Someşan se încăpăţânează să rămână modern, în sensul că acordă preeminenţă cuvintelor, eleganţei şi rafinamentului, nesocotind faptul comun. Rostire, de dragul rostirii. Frumos, de dragul frumosului.” (Viorel Gheorghiţă, Un mod de exorcizare a morţii, în „Relief”, nr. 24-26, iulie-septembrie 1994, p. 7)
„Ovidiu Someşan scrie versuri fiindcă simte nevoia asta, precum va fi simţind nevoia de aer, apă şi hrană. (...) Despărţit de mode şi modele, neînregimentat, el porneşte la turnirul poeziei de dragul spectacolului în sine, păsându-i prea puţin dacă-i perdant predestinat sau învingător din întâmplare. Citindu-i poezia, nu se poate să treci decât în tabăra lui. Încântat de lirismu-i elegant, sunător precum galbenii, amirosind a alcooluri tari şi a miere.” (Florin Bănescu, Luciditatea iluziei, în „Relief”, nr. 27-29, iulie-septembrie 1995, p. 6).
„Anotimpul OZN-urilor” este o carte de excepție, reprezentând un unicat în aparițiile editoriale din România. Lucrarea, bogat ilustrată, scrisă într-un ritm alert și incitant, prezintă cititorului, într-un stil demn de invidiat pentru orice cercetător al fenomenului OZN, suita de cazuri din județul Arad, din anul 1994, care au culminat cu celebrele cercuri din lanul de grâu. Autorii lasă să vorbească faptele și declarațiile martorilor și, așa cum le șade bine unor cercetători serioși, se abțin de la supoziții nefondate. Este o carte de referință în cercetarea cazuisticii ufologice românești.” (Redacția revistei „Rufor”, Anotimpul OZN-urilor (Editura „Mirador”Arad, 1995), în „Rufor” (Târgu Mureș), nr. 4/1995, p. 30).
„Trebuie să recomandăm dintru început „Anotimpul O.Z.N.- urilor” (...) ca pe o carte bună, excelent structurată, organică, ai cărei autori au urmărit pas cu pas, individ cu individ, într-o cercetare convergentă impactul misterului galactic pe aria acestui județ. (Arad - n.n.). Lucrarea lor se citește cu interes, este, cum genul o cere, captivantă. Cartea apare (...) într-un moment inspirat, tocmai în pragul aniversării unui an de la evenimentele misterioase. Ea trezește interesul cititorilor și readuce în atenția oamenilor cerul.” (Petru M. Haș, În întâmpinarea viitoarei întâlniri de gradul III, în „Adevărul” (Arad), nr. 1485, 24 mai 1995, p. 7).
„Editura „Mirador” din Arad (...) a scos de sub tipar o interesantă carte, intitulată „Anotimpul O.Z.N.-urilor” (...). După cum îi spune și titlul, tematica cărții o reprezintă O.Z.N.-urile, subiect atât de mult ascuns la noi zeci și zeci de ani. Dar, acest „ascuns” este și în altă parte pentru că... Pentru că, nouă oamenilor de rând nu ne este dat să știm prea multe despre multe lucruri. Cartea este plină de mărturisiri ale celor care, într-un fel sau altul, au intrat în „tangență” cu fenomenul O.Z.N. petrecut în județul nostru. Lectura se face pe nerăsuflate pentru că, întâi de toate, orice cititor care se respectă este curios din fire. Iar subiectul este unul dintre acelea care îți atinge puternic curiozitatea, setea de amănunte, de inedit.” (S. B., „Anotimpul O.Z.N.-urilor”, în „Viața arădeană” (Arad), nr. 19, 15-21 mai 1995, p. 3).
„Trecând cu mult dincolo de „referiri succinte în contextul unor sinteze despre județul Arad”, dincolo de „abordări secvențiale specifice unor teze de licență”, filosoful le oferă o lecție istoricilor și chiar și lingviștilor despre cum trebuie abordat un subiect aparent minor, chiar și ingrat, precum este acela al unui sat (întâmplător și centru de comună), de undeva de pe „Valea de Mijloc a Crișului Alb”. (...) îmbinând cu dexteritate mărturia orală, păstrată peste timp cu deformările și lacunele inerente, cu informația scrisă, atent cernută prin filtre multiple înainte de a fi interpretată, istoria Buteniului se înscrie în aria mai vastă a fostului comitat al Zarandului pentru care această localitate este reprezentativă. (...) Scriitura curge armonios, trăgându-te în mreje astfel puse că nu ai lăsa nicidecum cartea din mână, deși uneori, volumul și diversitatea informației devin copleșitoare. (...) Ovidiu Someșan a îngemănat într-o minunată carte istoria, filosofia și poezia pornind doar de la un sat situat undeva, în vestul României!” (Gheorghe Lazea, Chiar dacă „Butenii” nu spun multora nimic!, în „Arca”, nr. 4-5-6, 2006, p.p. 198, 199, 201).
„Cartea lui Ovidiu Someșan (Singidava - n.n.), ajunsă la ediția a doua revăzută și adăugită, îi trădează acestuia vocația de istoric și de literat deopotrivă. Numai un poet ar putea scrie despre un deal pe care locuitorii din Berindia-Buteni îl numesc Șângioara. Fără să bănuiască că bogăția lui „validează existența unei așezări milenare cu pretenții de centru districtual” (p, 8), pe nume Singidava. Este, indirect, un omagiu adus cu dragoste și mândrie locurilor natale. (...) Argumentația coerentă, abundența detaliilor și convingerea autorului că are dreptate, pe mine m-au convins. Am respirat aerul pur al bunei-credințe și al unei dave rătăcite și regăsite în paginile acestei cărți. Rămân doar curioasă în legătură cu ce vor spune specialiștii.” (Lucia Cuciureanu, În căutarea unei „dave” rătăcite, în „Arca”, nr. 7-8-9, 2011, p.p. 175, 177).
„Așa cum l-am cunoscut (pe Ovidiu Someșan - n.n.), trecut prin avatarurile (cât de ciudate uneori) ale existenței a rămas aceeași „structură apollinică”, de-o eleganță seducătoare a gândului și rostirii, un suflet nobil, de-un farmec aparte, emanând înțelepciune, cumsecădenie și bunătate”. ( Octavian Ana, OVIDIU SOMEȘAN, în „Poeți de pe Crișul Alb”, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2012, p.p. 120, 121).
„Cartea de față este de fapt un motiv și un mijloc ale lui Ovidiu Someșan de a-și exprima admirația și considerația pentru locurile sale natale, cele situate pe Valea de Mijloc a Crișului Alb (...) Despre carte și autorul ei, Daniel Roxin spune într-un Cuvânt Înainte: „Cu harul unui poet și scriitor talentat, Ovidiu Someșan ne spune, așadar, povestea unui fragment din pământul acestei țări, într-o manieră cucertoare. <Bucuria Nuanțelor> este o carte care mai face un pic de lumină asupra istoriei noastre. Bucurați-vă de ea!”. (...) BUCURIA NUANȚELOR este o carte care cuprinde între coperțile ei istoria, de la duritatea uneltelor de silex, până la sensibilitatea istorică a lui Vesalie, butinceanul care a fost la Alba Iulia, adică istoria din ograda Buteniului natal”. (Petre Don, Ovidiu Someșan și bucuria nuanțelor istoriei, în „Glasul Aradului” nr. 2472, 16 august 2016, p. 7).
„Mă bucur să-l re-cunosc pe Ovidiu Someșan, destul de bolând ca să facă dintr-o istorie locală, prin definiție de interes limitat, o istorie fermecător scrisă - poetul e de vină! - și cu concluzii clare, care pot avea efecte cu bătaie lungă - aici, vina-i a filosofului care filtrează apa izvoarelor, reține amănuntele, aparent neimportante, și le (re)interpretează cu mijloacele istoricului. Și, astfel, poetul, filosoful și istoricul unindu-și eforturile, ne poartă prin 124 de pagini, de la antica Singidava la Buteni-ul de azi, oferindu-ne (...) o carte deosebită, în care nuanțele produc bucurii, lectura interogații iar documentația vastă, de la sfârșitul fiecărei secvențe, invitații!” (Gheorghe Lazea, Nuanțele bucuriei, în „Arca”, nr. 7-8-9, 2016, p. 185).
„Ovidiu Someşan face parte din tagma poeților cu talent nativ evident. (...) a debutat cu sonete și pasteluri în 1989. Splendide. Mai ales într-un timp istoric în care „poezia era - cum se zicea atunci - angajată” atît în formă cît și în temă. Actuala antologie de poezie, Lumină și trecere, la aproape trei decenii de la debutul editorial al autorului, se vrea una de reprezentare sintetică a autorului însuși. Ea poartă acest titlu blagian prin sunet. E completată cu un grupaj omonim de inedite. (...) Poet pur și simplu fără vîrstă și neliniști dramatice existențiale, transferate eventual în experiențe lirice și formale noi, Ovidiu Someșan rămîne, la vedere, un prestidigitator în prozodie și muzică fină. „În dulcele stil clasic”, cum formula Nichita.” ( Vasile Dan, Poezia eufonică, în „Arca”, nr. 7-8-9, 2017, p.p. 192, 194).
„Iată că recent, la un interval de doar câteva luni, Ovidiu Someșan a mai publicat două cărți având aceeași temă. Prima este intitulată „Buteniul și Unirea cea Mare”, iar cea de-a doua „Colonelul și Troița”. Ovidiu Someșan, (...) s-a dovedit a fi un mare admirator al meleagurilor natale, meleaguri foarte frumoase de altfel, cu oameni așezați și molcomi, dar foarte dârji când este vorba de apărarea drepturilor lor, un autor care nu pregetă nici un moment pentru a scoate în evidență în cărțile sale acest aspect. (...) Sunt cărți-document care ajută efectiv la cunoașterea faptelor acestor locuri, și care contribuie la scrierea istoriei în cele mai subtile amănunte.” (Petre Don, Scriitorul Ovidiu Someșan - două cărți despre comuna Buteni și Marea Unire, în „Glasul Aradului”, nr. 3149, 20 mai 2019, p. 9).
„O carte excepțională, scrisă de un om cu puține școli dar foarte instruit de experiențele prin care a trecut în cursul îndelungatei sale vieți, de 88 de ani. Autorul este Simion Moț, născut la 3 octombrie 1894, la Buteni. Cartea a apărut doar anul acesta la Editura „Gutenberg” sub îngrijirea fiicei sale Veselina Clepea și a profesorului Ovidiu Someșan, care semnează și cuvântul introductiv. Spuneam că este excepțională, deoarece odată începută lectura nu am mai putut lăsa cartea din mână până la finalul celor 244 de pagini. (...) Cartea însăși are un periplu îndelungat și întortocheat, dar este bine că a apărut, chiar dacă cu mare întârziere de la data elaborării sale, pentru că, iată, am fi pierdut altfel mărturii și informații de mare valoare pentru istorici, literați și în general pentru cei interesați de istoria locală. Nu se adresează doar butincenilor (...) volumul de față nu este doar o cronică a Buteniului, cum o sugerează titlul, este mult mai mult decât atât, constituindu-se într-o carte de memorialistică, istorie orală prin numeroasele trimiteri la zicerile bătrânilor, referiri etnografice, culegere de povești, scurte schițe cu întâmplări spectaculoase, toate povestite cu multă savoare.” (Ioan Tuleu, Semnal editorial: Simion Moț (1894 - 1982) „Cronica de la Buteni”, în „Glasul Aradului”, 7/10/2015).