CRONICA LITERARĂ

Florin Ardelean
eseist, prozator

Succesul și ocheadele abisului[1]

Când te afli la a cincea carte de eseu în ultimii șase ani, iar cea de-a patra a intrat în selecția finală a Galei Scriitorul anului (Uniunea Scriitorilor din România – 2024) se cheamă că ești un nume care dă identitate unei minți-brici și unei culturi ce impun respect, ba chiar sugerează un capăt de ață pentru invidie. A cincea încercare, Jocul de-a lumea, confirmă faptul că eseistul a ajuns la viteza de croazieră. Noua lui carte nu modifică percepția globală, dar aduce unele note specifice. Prima dintre ele ar fi aceea că autorul s-a clasicizat! Cum îți poți da seama? Nu e foarte greu de constatat, firește, dacă ai un spirit de observație rezonabil – devii un autor clasicizat nu neapărat atunci când ești citat la modul inflaționist, ci din momentul în care ești (oarecum) obligat să te autocitezi. Este ceea ce i se întâmplă lui Horia Al. Căbuți, ultima lui carte făcând adesea referire la cele anterioare, ba chiar mai mult, reluând teme pentru a fi abordate din unghiuri noi, completând astfel percepțiile de etapă anterioare. Eseurile se auto-construiesc din mers, dintr-o firească și, totuși, zadarnică tentație a perfecțiunii, actualizând cu date noi speculații izvorâte dintr-o memorie alimentată din mii de cărți citite și din gânduri „abuzate”. Această aducere la zi a încercărilor la care se află înhămat mai are o caracteristică, balansând astfel noutățile cu atașamentele nedezmințite. Este vorba despre un fapt ce-ți sare imediat în ochi, cu condiția să fi citit cărțile anterioare (în ce mă privește, am redactat și publicat recenzii la toate cărțile autorului de față, începând cu Încăperea diacului și continuând cu cele patru anterioare, toate pe portativele eseului, drept pentru care îmi asum condiția de cunoscător, cât de cât, al personajului livresc destupat din cel ce face umbră pământului). De fiecare dată, acum nu face excepție, mizează pe aceiași „eroi”, invariabil nume de raftul I din literatură, artă sau știință. N-am să-i repertoriez aici, căci am făcut-o deja în trecut. Conservatorismul de care dă dovadă Horia Al. Căbuți este unul ce-l califică din perspectiva fidelității, una dintre cele mai greu de respectat valori și norme, indiferent de doctrina etică adoptată. Într-o lume, inclusiv cea intelectuală, în care infidelitatea este regula (față de personalitățile momentului sau față de somitățile trecutului), poate și dintr-o oarecare cădere în nevroza căutării unui prim-plan de receptare și validare proprii, a rămâne credincios temelor de cercetare și a convoca de fiecare dată nume care ți-au fost de folos pentru a-ți re-confirma punctele de vedere și speculațiile merită semnalat și apreciat ca atare. Asta cu atât mai mult cu cât reușești să eviți anchiloze sau derapaje înspre venerare și idolatrie față de maeștri sau de trufie față de sine. Calificativele ce-ți pot fi atribuite în urma unui astfel de comportament sunt cele de maturitate spirituală și de echilibru axiologic, atribute destul de rare într-o cultură grăbită, mereu obligată să pedaleze pentru a ajunge din urmă pe alții, într-un efort de sincronizare (teoretizat strălucit de Eugen Lovinescu), pândit la modul funciar de incompletitudine (asta ca să folosesc un topos la care eseistul orădean a apelat de multe ori – Kurt Gödel, logician, matematician și filosof al științei austriac, canonic pentru veacul trecut). Proba „materială” a fidelității este reprezentată, fără niciun dubiu, de bibliografia de la finalul volumului.

Cele douăsprezece eseuri sunt unitare stilistic, omogene în privința tensiunii ideatice și suficient de riscate pentru a nu cădea în previzibil sau în facil. Poate puțin dislocat din pânza teoretică foarte bine definită deja prin tridentul filosofie – muzică – fizică teoretică este textul intitulat Metaterestru. Pledoaria este aici pentru un credit acordat celor care studiază posibilitatea existenței unor civilizații extraterestre (metaterestre, potrivit unei invenții terminologice a autorului), dar și vizitelor misterioase ce ni se fac (sau nu) din partea unor ființe despre care dovezile sunt la nivelul unor speculații sau chiar abordări la limită cu broderiile conspiraționiste. Fanii unor astfel de proiecții ipotetice, contabilizând întâmplări dintre cele mai stranii, pot fi mulțumiți, servindu-li-se un meniu capabil să le potolească pofta de mistere intergalactice. Este singura ieșire din mediul extrem de doct, de speculativ și de incitant construit cu migală și rafinament în celelalte unsprezece texte. Unele pot părea mai interesante pentru unii, fără a fi necesară o aducere la unitate a gusturilor și aprecierilor. Mai mult, chiar, eseistului îi place să joace pe muchie de cuțit, riscându-și credibilitatea, expunându-și ideile pericolului de-a fi vulnerate, doar că eșecul, căderea în discredit, fiind evitate cu brio, câtă vreme avocații propriilor gânduri îi sunt marile spirite, cele mai multe cu statut legendar. Mereu, de după o propoziție, vine nu neapărat un argument sau o demonstrație, ci spusele unei minți geniale, așa că nu te încumeți să arunci totul sub semnul scepticismului. Astfel, într-un text foarte dens despre plictis, adnotând idei cam în stilistică cioraniană, Horia Al. Căbuți nu se ferește să facă generalizări, tocmai pentru a-i ieși rotundă speculația:

„Omul avid de cunoaștere este fundamental plictisit. El, asemeni călugărului lui Evravie (Avva Evravie Ponticul - n.n.), citește câteva rânduri, își freacă mâinile, își mută privirile pe pereți, mai revine asupra vreunei pagini, apoi închide dezabuzat cartea și o reașază în mormanul de volume ce-i cotropesc masa, noptiera, rafturile, podeaua” (p. 76).

Că toți oamenii de cultură sunt plictisiți sau că au comportamente sub tiparul invocat aici, nu mai are niciun fel de importanță. Capacitatea de seducție a eseistului este suficient de mare pentru a te corupe și a-i da un credit atât de consistent încât textul în întregul lui (Plictisul fundamental) este savurat la incidența dintre speculație și narativul prozastic. De altfel, finalul, ultimul paragraf, este o secvență literară de cea mai bună calitate, o splendidă modalitate de a-ți scoate cămașa, ca eseist, mizând pe fervorile imaginarului ficțional, suficient de sobru pentru a nu cădea în frivolitate, dar și destul de pasionant pentru a aduce încă o dovadă în favoarea celui ce spunea, într-un eseu dedicat iubirii, că literatura se constituie în singurul bordel din lume cu acces liber (G. Liiceanu), fără a deconta în rușine „strălucitoarele răsplăți ale păcatului și plăcerii” (William Faulkner). De fapt, Horia Al. Căbuți nu face altceva decât să-și pună în valoare alonja de prozator, lucru constatat deja și în ultimele lui două cărți. Mereu îi iese bine. O dovadă este și textul intitulat Mareele eșecului (unul dintre cele mai bine construite), întreaga suită de gânduri, de speculații și de analize în siajul cărții lui Costică Brădățan, Elogiul eșecului. Patru pilde de umilitate, având un incipit și un unghi de ieșire prilejuite de o vizită la Biblioteca Județeană din Oradea, proaspăt renovată și adusă la standardele unei instituții culturale din Occident. Întreaga tensiune a discuției despre eșec se descarcă aproape hilar prin introducerea ca personaj real a unui pictor ce-și desăvârșește lucrarea nonfigurativă expusă pe un perete al Bibliotecii cu o picătură de pastă uleioasă albastru-vineție plasată lângă o pată mov, mai apoi împrăștiată „discret cu degetul într-un norișor inform, cât o alună zdrobită cu călcâiul” (p. 160). Un instalator și un bibliotecar se amuză copios, râzând până la istovire, cu capetele date pe spate. De ce insist asupra acestui fleac? Pentru că nu poți fi un eseist cu stofă dacă nu ai talentul de-a fi relaxat sau cinic în fața perplexităților de-un absurd imperial, funambulesc sau pur și simplu idiot. Pentru a fi așa ceva mai trebuie să ai percepția inechivocă a valorii tale, probate și certificate.

Ceea ce atrage atenția asupra eseisticii marca Horia Al. Căbuți este dexteritatea dovedită nu doar prin talent de scriitor, ci și prin acelea de critic muzical sau critic de artă. În primul caz, două momente pot fi invocate imediat. Primul, extras din eseul Polifoniile complexității, este un elogiu emoționant adus unei piese a trupei britanice Yes (rock progresiv) – Wonderous Stories:

„O melodie caldă și ingenuă care poate fi îngânată și de fetița care împrăștie balonașe de săpun pe pajiștea cu trifoi. O temă delicată ce metamorfozează în glasu-i eterat-anagogic reveria compozitorului piesei (Jon Anderson) plimbându-se pe pietrele unui râu al cărui susur îi evocă povești miraculoase auzite ori imaginate” (p. 103).

Nu e puțin lucru ca un expert în toate curentele muzicale și în marii compozitori să se exprime cu atâta căldură în privința unei piese pe care niciun muzicolog cu prestigiu nu se apleacă să o bage în seamă. Al doilea moment este incastrat în Nebănuitele dezordinii, fiind un exemplu de cum deficientul poate fi transformat în pârghie pentru excelența virtuozității. Totul s-a petrecut în anul 1975, la Köln, implicat fiind jazzman-ul Keith Jarrett, cel ce-a ales să riște totul, acceptând să cânte la un pian dezacordat. Dintr-o mie de artiști, nouă sute nouă zeci și nouă ar fi refuzat. Admirația eseistului este completă:

„Cu un instrument impecabil nu ar fi izbutit contopirea tectonică a cupolei incintei concertistice cu bolțile terifiante ale demiurgilor. Cu un pian «normal» realizezi frumusețea, nu transcendența” (p. 135).

La finalul eseului cu pricina, în care reabilitează și pune într-o altă ecuație ideea de dezordine și fatalitatea entropiei, concluzia cade pe capul unui cititor uluit: „Fără dezordine, zestrea culturii n-ar fi diferit substanțial de o imensă bibliotecă de cărți de telefon” (p. 141), iar evoluția umanității s-ar fi rezumat la istoria repetitivă a unui șir specific furnicilor ce-și cară în spate, docile și resemnate, nutrimentele agonisite din fărâmițarea unei frunze.

În domeniul criticii de artă (plastice), autorul Jocului de-a lumea și-a dovedit competențele în cărțile precedente, de data aceasta analiza sa complexă luând în vizor unele dintre lucrările graficianului olandez Maurits Cornelis Escher, pline de stranietate, adevărate provocări privind imixtiunile iluziei în miezul realității: Casa scărilor, Urcând și coborând, Relativitate, Cascada, Mână ținând un glob reflectorizant și Mâini desenând. Litografiile și desenele sunt trecute prin analize ce pun în evidență ieșirea din limitele geometriei euclidiene, eliberând astfel liniile, formele, unghiurile și perspectivele de sub orice rigoare sau limitare regulativă. Misterul însuși își înfățișează intimul în forme și volume, iar iluzia optică are orgoliul de-a ipostazia clarviziuni.

Să revin o clipă-două asupra eseului ce mi-a plăcut cel mai mult (în top mai sunt Prin redutele incertitudinii, Jocul de-a lumea și Nebănuitele dezordinii), anume Mareele eșecului. Horia Al. Căbuți se dezlănțuie cu aplomb și stil atunci când un strop de mizantropie și două măsuri de pesimism îi permit să fie cât mai aproape de gnosticul în stare de grație. Mai niciodată el nu pariază pe ceea ce s-a dovedit, în istorie, a fi fost un campion, un câștigător fără drept de apel, un erou hărăzit triumfului. E aproape trivial să ai astfel de gusturi! Dimpotrivă, ceea ce-ți exaltă sufletul și-ți aduce la incandescență spiritul sunt situațiile în care cel ce pierde revendică atât demnitatea cât și umilitatea condiției umane. E paradoxal, dar nu forța exhibată te califică în memoria culturală a lumii, ci aparenta precaritate sau disponibilitatea de-a fi fragil. În lumea noastră, de după Cădere, eșecul este norma, succesul fiind accidentul. Ființă eminamente impură, omul „își poartă stigmatul în chinuri și trufie”, iar starea lui naturală, aceea de inadecvare, îi conferă acest nimb patetic, glosând mereu în intervale de referință antinomice, de la evlavie la hybris. Ultimul lucru la care poate spera este mântuirea, iar locul natural de rezidență este eșecul. Cu sarcasm, eseistul exclamă:

„E uimitor câți eșuați s-au cocoțat semeți la pupitrele cu butoane ale deciziile de toate tipurile. E drept că, uneori, eșecul respiră umilință, dar la cei mai mulți declanșează ură până la isterie” (p. 147).

Aici mă despart de opinia lui Horia Al. Căbuți. Doar puțini dintre cei eșuați devin secături, astfel încât să improvizeze vendete și să vâneze poziții publice de vitrină. Eșuatul autentic mai degrabă devine un marginal, un sceptic nemântuit (precum rășinăreanul ajuns parizian cât de cât plauzibil), cel mult un gânditor stoic prețuit de cei cu un apetit suicidal peste medie. De altfel, în De profundis, Oscar Wilde denunță apetitul grobian pentru succes și divertisment al lumii moderne, eșecul ei fiind unul încununat printr-o lipsă de sens și de mize culturale: „ceea ce este îngrozitor la lumea modernă e că a înveșmântat Tragedia în hainele comediei”. Într-o lume gata eșuată, sau eșuată cu repetiție, eșuatul este cel salvat. Fără a mai avea acces minimal la spiritul tragic adus la excelență de Eschil, Sofocle sau Euripide, nu ne-a mai rămas decât să acceptăm gustul sălciu al melodramelor cu iz de reality-show. Vlăguiți în confort, posedați de vanitățile unui chelner, apocalipsa ne va găsi dispuși pentru o aventură cool.

Cititor neostenit, prodigios, încrâncenat, Horia Al. Căbuți și-a transformat viciul în tratament. Ca să reziste tensiunii ființei sale bântuite nu are de ales decât să scrie și iar să scrie. Deocamdată, o carte pe an. Întrebarea este unde îl va duce manierismul cogitativ gata instalat într-o minte atât de aservită paradoxului. Un rafinat într-ale eșecului, unul dintre rarii oameni spre care abisul aruncă ocheade (nu invers!) știe prea bine că succesul poate fi cea mai seducătoare capcană.

[1] Horia Al. Căbuți, Jocul de-a lumea, Editura Limes, Florești-Cluj, 2025 (210 pag.)