ESEU

Cosmin Victor Lotreanu
eseist

Jacques Chirac/ Alain Juppé
Loialitate și filiație politică și personală
(partea I)

„Jacques Chirac mi-a acordat toate șansele în politică. M-a ajutat să urc foarte repede, prea repede?...până la  cele mai înalte scări ale puterii. Cred că la rândul meu am avut o contribuție și i-am oferit loialitatea, energia și competențele mele. Nu intenționez deloc cântărirea balanței actelor și faptelor noastre ci doar pur și simplu exprimarea bucuriei și împlinirii de a fi făcut ceea ce am făcut.” 

Alain Juppé,

Este oare posibilă și o altă viziune asupra omului politic, a actelor și deciziilor sale? Prin fața noastră se perindă deseori fapte și acțiuni ce par să confirme imprevizibilitatea politicii, tranziția de la aliatul de astăzi la opozantul de mâine, afirmarea unor idei valabile astăzi și contrazise a doua zi, schimbări de direcție, unele neașteptate, până la urmă tot ceea ce compune realitatea mediului politic contemporan. O altă dimensiune se manifestă totodată, cea în care omul politic face dovada umanității sale, cu părțile ei bune și mai puțin bune, prin cuvinte, atitudine și acțiuni. Și da, este o lume în care sunt posibile uneori sentimente și comportamente de loialitate, parteneriat, soliditate a relației personale și instituționale. Și poate, evident cu riscul de a cădea în capcana idealismului, este posibilă exercitarea politicii din pasiune și vocație, din voința de a lăsa ceva în urmă. Am citit și recitit ultima carte a lui Alain Juppé[1] și am parcurs atât biografia lui Jacques Chirac scrisă de Franz Olivier-Giesbert[2] cât și Memoriile fostului președinte francez[3]. Este adevărat, evocările sunt adesea subiective, în carierele politice ale celor doi protagoniști Jacques Chirac și Alain Juppé sunt și episoade mai puțin plăcute, inclusiv de ordin juridic, însă, după cum am menționat, pe parcursul lecturii am avut sentimentul existenței unui angajament politic și personal autentic, dublat de relația întinsă pe patru decenii, între anii 1976-2019, de încredere deplină între cei doi oameni politici, încheiată doar la momentul decesului lui Jacques Chirac (2019).

Nu-mi propun prezentarea unor repere cronologice sau lupte politice, ci a ideilor, de ce nu a învățămintelor desprinse în urma întâlnirii oamenilor politici cu istoria. Am reflectat la conceptul meritocrației. În anul 1976 tânărul inspector de finanțe Alain Juppé a fost remarcat și recomandat lui Jérôme Monod, directorul de Cabinet al primului ministru Jacques Chirac.

La momentul primei întrevederi cu Jacques Chirac, Alain Juppé a fost marcat de „prezența fizică ce ocupa tot spațiul precum și de energia pe care o degaja.”[4] Urmare unei convorbiri cu cel căruia avea să-i fie partener loial pentru următorii patruzeci de ani, Alain Juppé a fost numit „consilier tehnic al primului ministru.”[5] Mult mai târziu Jacques Chirac va descrie acest moment: „Jérôme Monod mi-a prezentat un tânăr inspector de finanțe, remarcat deja de Jacques Friedmann. O convorbire de câteva minute mi-a fost suficientă pentru a descifra în Alain Juppé un om de o cultură și o inteligență ieșite din comun. I-am propus imediat să intre în echipa mea. Capabil să se ocupe rapid și precis de fiecare dosar, să emită o judecată pertinentă asupra oricăror probleme sociale, economice sau politice din cele mai complexe, Alain Juppé are și vocația scrisului... A manifestat o loialitate care s-a verificat de-a lungul timpului... Mi-a părut a fi sortit unui destin politic măreț.” Revin la meritocrație pentru că ascensiunea lui Alain Juppé s-a datorat conduitei sale profesionale. Simt nevoia să subliniez și linia de demarcație între omul politic normal și omul de Stat. Diferența constă și în capacitatea de a te înconjura de oameni de calitate, ale căror sugestii și idei, poate nu întotdeauna cele așteptate, să genereze plusvaloare. Aceasta a fost una din caracteristicile lui Jacques Chirac[6] iar aici nu-l am în vedere doar pe Alain Juppé ci și pe Nicolas Sarkozy[7]. Iată ce scria Jacques Chirac despre prima sa întâlnire cu acesta din urmă, la mijlocul anilor ‘70: „S-a exprimat cu brio mai mult de un sfert de oră. Avea puțin mai mult de 20 de ani și deja făcea dovada unui temperament politic promițător.”[8] 

O altă idee, însușită cu timpul de Alain Juppé, a fost umanizarea exercițiului politic. Jacques Chirac, în discursul rostit la Egletons, în 1976, a afirmat că „cetățenii doresc să treacă de la exercițiul periodic al democrației la forme originale de democrație cotidiană.”[9] Cred că viziunea acestuia a fost remarcabilă dacă ne gândim la implicarea civică de astăzi și ponderea acesteia în forma deciziei politice.

De reținut este importanța militanților unui partid politic și a liderului acestuia: Alain Juppé a vorbit despre respectul datorat militanților, oameni care cu „pasiune, dezinteres și credință în succes”[10] susțin necondiționat o formațiune politică. Mitingul electoral, „democrația de autocar”[11], în sensul deplasării succesive în diverse localități a echipei de campanie, are rolul de a proiecta încredere și entuziasm; ambele contagioase și capabile să aducă omului politic popularitate și succes electoral. Alain Juppé, precum mentorul său, a remarcat necesitatea ca omul politic să aibă apetență pentru „gustul mulțimii.”[12] Poate și de aceea, cutuma vieții politice din Hexagon este condiționarea unei demnități în administrația centrală de exercitarea prealabilă a unei funcții la nivel local.[13]

Jacques Chirac și Alain Juppé au încurajat renunțarea la așa-numitul „confort ministerial”[14] și, subsecvent, efectuarea campaniei pe teren, „la firul ierbii”, fără de care procesul formării politice este incomplet.

Cultura omului politic este fundamentală. Merită reliefate câteva din afirmațiile lui Alain Juppé din volumele „Dubla ruptură” și „Statul puternic”. Alain Juppé a fost promotorul unui grup de dezbateri, denumit „Club 89”, însărcinat cu elaborarea unor concepte capabile a favoriza evoluția Franței având ca orizont sfârșitul de secol XX. André Passeron, în „Le Monde”, a numit acest nucleu „centru tehnic de pregătire al alternanței politice”, cu atât mai mult cu cât, în perioadele 1981-1986, respectiv 1988-1993, Franța a fost condusă de guverne formate de Partidul Socialist. Această construcție asociativă ce a elaborat analize și a formulat propuneri pentru guvernare, aspect firesc în orice democrație, s-a regăsit în volumul Dubla ruptură. Iată ce scria Alain Juppé în 1983 despre dubla aspirație a cetățeanului: „Căutarea libertății și autonomiei personale în paralel cu un plus de justiție și acțiune comunitară.” Cred  că aspectele enunțate sunt și acum deziderate în mai multe state aflate încă pe drumul democratizării și al bunăstării sociale. Alte afirmații precum „ordine și asanare în finanțele publice, reconcilierea protecției sociale cu libertatea individuală” se regăsesc pe deplin în actualitate. Ca un arc peste timp Alain Juppé observa cu multă luciditate[15] semnificația anului 1989: „Da, toate zidurile au căzut. Libertatea a triumfat. Știm însă astăzi că toate acestea nu au reprezentat sfârșitul Istoriei.”[16] Eliberarea de sub un regim totalitar nu aduce, cel puțin imediat, democratizarea ci deseori reprezintă un drum sinuos presărat cu obstacolele populismului, autoritarismului și naționalismului. Alain Juppé subliniază[17] pericolul și potențialul imigrației, o problemă majoră care, nerezolvată, duce la „excluziune, rasism și intoleranță.” Soluțiile autorului sunt armonizarea unui drept de azil la nivel european, cunoașterea limbii franceze ca vector de integrare de către noii veniți, „stabilirea unei cote de imigrație economică articulată în jurul nevoii pieței muncii”[18], investiția în lupta împotriva imigrației clandestine; mai presus de toate însă „un parteneriat economic, social și educativ cu Africa”, proiect care,  nematerializat, va avea drept consecință imposibilitatea ca „fluxurile migratorii să poată fi controlate.”

Omul politic și indispensabila specializare: Alain Juppé subliniază investiția în formarea și specializarea omului politic pentru a accede într-o funcție administrativă. Cariera se construiește previzibil, fără promovări timpurii, cu efectuarea prealabilă și obligatorie a unei ucenicii în administrația locală și ulterior centrală. În anul 1986, la sugestia primului ministru Jacques Chirac, Alain Juppé a ocupat funcția de ministru delegat pentru Buget. Cuvintele premierului au fost următoarele: „La Buget simți și înveți statul.” Expresia respectivă, una plastică, este justă dacă ne gândim la alcătuirea și rectificările bugetului național, alocarea fondurilor, pe scurt familiarizarea cu mecanismul financiar central.

Alain Juppé și consecvența politică: Poziționarea sa în configurația politică din Franța anului 1993, odată cu victoria categorică a coaliției RPR/UDF în fața Partidului Socialist, este importantă, în contextul guvernului condus, în perioada 1993-1995 de Édouard Balladur. Apropiat de mulți ani de Jacques Chirac, acesta din urmă l-a concurat pe liderul istoric al dreptei franceze și a candidat la rândul său la președinția statului în 1995, fapt cu consecințe directe asupra relației dintre cei doi oameni politici dar și a divizării eșichierului politic de dreapta. Alain Juppé, ministru al afacerilor externe în guvernul Balladur, cu un mandat de doi ani dominat și de conflictul din fosta Iugoslavia[19] a rămas alături de Jacques Chirac: „ați fost pentru mine liderul de necontestat”. Și-a exercitat cu responsabilitate funcția ministerială, cuvintele sale fiind elocvente: „sunt fidel lui Jacques Chirac și loial primului ministru.” Deși poate părea o echilibristică, a fost de fapt o manieră serioasă și aplicată de a face totodată politică și administrație și de a înțelege că un conflict fratricid (Chirac/ Balladur) nu poate zdruncina iremediabil eșafodajul guvernamental și construcția politică de dreapta. Alain Juppé a crezut  în „incredibila tenacitate a omului politic Jacques Chirac” și nu a abdicat de la alegerea sa de a fi alături de acesta la scrutinul prezidențial din 1995. A trăit alături de primarul Parisului euforia victoriei din 7 mai 1995 și a remarcat lucid că „bucuria durează cât un incendiu. Mâine  lasă loc grijilor.”[20] Un apel la revenirea cu picioarele pe pământ și la reafirmarea unui aspect unanim valabil: una este logica de campanie electorală și alta este realitatea politică de zi cu zi. 

Alain Juppé a fost desemnat prim-ministru de către noul președinte al statului Jacques Chirac și a condus Executivul pentru următorii doi ani (1995-1997). De ce Alain Juppé? Răspunsurile au la bază temelia unei astfel de relații instituționale: încrederea. Jacques Chirac, cel care afirmase în anul 1993, în cadrul zilelor parlamentare ale RPR[21] că Alain Juppé este „probabil cel mai bun dintre noi”, cuvinte rămase celebre, a avut încredere în noul premier. A menționat și atunci dar și mai târziu că „relația mea cu el a fost întotdeauna naturală, sigură și spontană.”[22] În alte relații similare au existat asperități și dezacorduri: Mitterrand/ Chirac, Giscard d’Estaing/ Chirac, Fabius/ Mitterrand etc. Un tandem asemănător, bazat pe încredere reciprocă a fost cel dintre François Mitterrand și Pierre Mauroy.[23] De evidențiat și convorbirea dintre Nicolas Bazire, directorul de Cabinet al primului ministru Édouard Balladur și ministrul afacerilor externe Alain Juppé, desfășurată la momentul în care sondajele de opinie l‑au poziționat pe premier drept viitorul președinte al Franței. Cuvintele lui Alain Juppé au fost fără echivoc: „Poate fac o imprudență însă sunt și voi rămâne loial lui Jacques Chirac. Este decizia mea clară, netă și fără echivoc.”[24] Viața politică arată astfel că loialitatea, consecvența, de ce nu onoarea, se câștigă greu și se pierd repede.  

Considerațiile lui Alain Juppé privind mecanismul guvernamental oferă cititorului o altă viziune asupra distanței considerabile între victoria și euforia electorale respectiv dificultatea formării Executivului: „nu cunosc exercițiu mai anevoios decât alegerea membrilor unei echipe”; a insistat asupra echilibrului reprezentării politice pe regiuni, profesii, vârstă, gen, clasă politică/ societate civilă, menită concomitent a trece prin furcile caudine ale competenței. Nimic mai simplu... A recunoscut ulterior că anii de prim-ministeriat au fost sufletul acțiunii sale politice, printr-o „viață în permanentă tensiune, sentimentul de a acționa pentru binele comun, luarea deciziei și lupta continuă împotriva izolării într-un turn de fildeș.”[25] Să recunoaștem... considerații interesante și omniprezente la nivelul multor oameni politici care au exercitat înalte demnități în stat.

Nu mi-am propus să prezint cei doi ani de guvern Alain Juppé ci să reliefez latura personală. Ambiția sa reformatoare a generat critici uneori extrem de puternice, a se vedea reforma sistemului de asigurări de sănătate, iar consecințele din păcate nu s-au lăsat așteptate. Alain Juppé a experimentat la rândul său singurătatea omului politic, imposibilitatea de a accepta diferența subiectivă între intenția de a face ceea ce crezi pentru binele comun și finalitatea contestatară percepută ca fiind nedreaptă: „Seara, când am închis ultimul dosar, am luat pulsul propriei mele singurătăți, caracteristica fiecărui om politic. De ce să ascundem că lipsa de popularitate o pune la încercare? Propria profesiune de credință de a face tot ceea ce se poate pentru a fi mai bine este un paliativ pentru cel ce dorește, dacă nu să fie iubit, măcar să fie înțeles.”[26]

Recunoașterea eforturilor sale a venit imediat din partea celui care i-a fost mereu aproape, președintele Chirac: „Este un moment dificil pentru Alain Juppé și pentru mine, eu ce sunt și astăzi convins că am avut în el cel mai bun dintre prim-miniștri”[27]. Mult mai târziu actualul șef al statului Emmanuel Macron, la data de 18 noiembrie 2019, cu ocazia decorării cu „Legiunea de Onoare” a lui Jean Althuis, ministru al finanțelor în guvernul Alain Juppé, a rostit o alocuțiune în care a evidențiat atât meritele acestuia, cât și ale premierului din acea vreme: „A început atunci una din misiunile cele mai dificile și provocatoare ale vieții dumneavoastră și, trebuie să o spun, mulți au uitat totul astăzi. Dar una din marile provocări pe care guvernul a trebuit să o gestioneze a fost pregătirea trecerii la Euro... Ați reușit să scădeți deficitul bugetar de la 6% la 3% din PIB și, împreună cu cei 15 omologi europeni, să încheiați un pact de stabilitate și creștere pentru a armoniza finanțele publice ale fiecărui stat. Acest proiect titanic, pe care l-ați dus alături de primul ministru cu brio, a fost pe măsura staturii dumneavoastră de reformator și constructor.”[28] Peste ani Istoria face întotdeauna dreptate...

Închei această primă parte a studiului consacrat parteneriatului, încrederii și loialității prin cuvintele lui Alain Juppé, menite a încerca să răspundă la o întrebare veche de când lumea... ce înseamnă să faci politică? „A face politică înseamnă a munci în permanență pentru și împreună cu ceilalți. A le înțelege problemele și așteptările, a ști să-i asculți și să-i ajuți, a ști să le explici ceea ce vrei să realizezi și constrângerile care împiedică acțiunea propriu-zisă, a le da încredere, a-i antrena într-un proiect colectiv a cărui necesitate să o înțeleagă și în care să aibă speranța că se materializează: Acesta este sufletul meseriei de om politic.”[29] 

[1] Alain Juppé, „Mon Chirac, une amitié singulière”, ed. Tallandier, 2020, sursă bibliografică principală a acestui articol (n.a.) Alain Juppé, ministru respectiv prim ministru al Republicii Franceze 1995-1997.

[2] Franz Olivier-Giesbert, „Chirac. Une Vie”, ed. Flammarion, 2016.

[3] Jacques Chirac, „Chaque pas doit etre un but”, ed. Nil, 2011. Jacques Chirac: om politic francez, prim ministru (1974-1976, 1986-1988) și președinte al Republicii Franceze (1995-2007)

[4] Alain Juppé, „Mon Chirac, une amitié singulière”, op.cit.

[5] Idem.

[6] chiar dacă anumite alegeri au fost discutabile, a avut puterea de le pune capăt și aici mă refer la consilierii săi de la un moment dat: Pierre Juillet și Marie-France Garaud (n.a.)

[7] om politic, președinte al Franței în perioada 2007-2012 (n.a.)

[8] Franz Olivier-Giesbert, “Chirac. Une vie.”, op.cit.

[9] conform http://www.jacqueschirac-asso.fr/fr/wp-content/uploads/2009/06/Discours-dEgletons.pdf

[10] Alain Juppé, “Mon Chirac, une amitié singulière”, op.cit.

[11] Idem.

[12] Ibidem.

[13] Jacques Chirac primar la Paris, Alain Juppé la Bordeaux, François Mitterrand la Chateau-Chinon, Valéry Giscard d’Estaing la Chamalières, Nicolas Sarkozy la Neuilly-sur-Seine, François Hollande la Tulle etc (n.a.)

[14] Ibidem.

[15] Alain Juppé, „Mon Chirac, une amitié singulière”, op.cit.

[16] Idem.

[17] Alain Juppe, “Pour un État fort”, ed. JC Lattès, 2016. 

[18] precum în Canada, stat în care autorul a trăit o perioadă (n.a.)

[19] s-a remarcat prin așa-numitul plan franco-german „Kinkel/Juppé”, ce a stat la baza acordului de la Dayton, care a pus capăt, pentru un timp, războaielor din spațiul iugoslav.

[20] Alain Juppé, “Mon Chirac, une amitié singulière”, op.cit.

[21] “Rassemblement pour la République”, partid politic de dreapta, înființat și condus de Jacques Chirac.

[22] Jacques Chirac, “Chaque pas doit etre un but”, op.cit.

[23] Om politic socialist, primar al orașului Lille și premier al Republicii Franceze între 1981-1984.

[24] Alain Juppé, “Mon Chirac, une amitié singulière”, op.cit.

[25] Idem.

[26] Ibidem.

[27] Franz Olivier-Giesbert, “Chirac. Une vie.”, op.cit.

[28] Alain Juppé, “Mon Chirac, une amitié singulière”, op.cit.

[29] Idem.