CARTEA STRĂINĂ

Otilia Cionca
eseistă

Manual de orientare după acul magnetic al inimii

Mircea Cărtărescu și Sjón s-au întâlnit recent la Timișoara în cadrul Festivalului Internațional de Literatură. Nu am putut să rezist curiozității și imboldului de a-i vedea și asculta. Atunci mi-am amintit, nu mai rețin unde am auzit această ipoteză, cum că artiștii, oamenii de cultură, se prezintă cel mai bine, în cele mai frumoase culori și plăcute nuanțe, prin opera lor, prin roadele creației și nu altcum. Însă motivul pentru care am fost la acel eveniment se pare că a fost altul. Am fugit imediat cu gândul la alt emisar al fascinantei Islande, poet și romancier ca și Sjón, Jón Kalman Stefánsson. Stilul său literar m-a fascinat încă de când i‑am citit Trilogia Fiordurilor, alcătuită din romanele Între cer și pământ, Tristețea îngerilor și Inima omului, apărute la Editura Polirom. Și m-am întrebat cu această ocazie oare ce a mai scris cel care în adolescență și tinerețe a lucrat într-o fabrică de procesare a peștelui, într-un abator, apoi ca zidar și agent de poliție într-un aeroport, înainte de a îmbrățișa studiile universitare, cultura și literatura.

Jón Kalman Stefánsson a mai scris Povestea Astei, de care doar auzisem și Absența ta e întuneric, cel mai nou roman al său, apărut în anul 2020 și la noi în traducere în 2025[1]. Am terminat azi această superbă carte de 450 de pagini care însă nu plictisește nici măcar un rând. După ce am parcurs ultima frază, am simțit că în mine stă să irumpă o fântână de emoții care nu mai au loc înlăuntru, acea tot mai rară specie a plânsului iscat de un preaplin de bucurie... că poate exista ceva atât de emoționant și incitant, povestit atât de bine, cum o face Stefánsson[2].

Sunt cărți pe care le citești cumva condiționat, fie de o bibliografie pe care o ai de parcurs, fie în urma unei recenzii foarte bune, când se naște uneori și orgoliul de a o verifica, confirmând sau infirmând ceea ce ai citit despre respectiva carte, apelând nu de puține ori la considerabile rezerve de răbdare și consecvență. Mai sunt și acele cărți pe care pariezi datorită unei coperte captivante ori unui titlu provocator, cel puțin dacă nu ai mai citit nimic de autorul respectiv. Dacă e un pariu câștigat, atunci ele devin cărți pe care nu le mai poți lăsa din mână, în povestea căreia te scufunzi și nu îți pare rău că îți fură timp. Pe care, nu-i așa, ai putea să îl folosești făcând lucruri mai utile poate, mai practice sau productive, cum ar spune cei care nu agreează sau nu înțeleg rostul literaturii, cum este fermierul Gísli, soțul personajului Guðriður. O astfel de carte, pe care nu aș numi-o „frumoasă”, căci atributul e demult tocit și devoalat de orice mister sau fior de sensibilitate, ci plină de savoare; e ca un superb jurnal despre o petrecere al cărei suflet e urzit din oameni plămădiți din poezii, gânduri și cântece, gravitând în jurul inimii care îi conduce pe aleile ei întortocheate.

Dar eu cred că nu e o carte pentru oricine.

Este pentru cei care au curajul de a merge încotro indică acul magnetic al inimii, nu pentru că nu au rețineri și nu se tem de consecințele alegerilor lor, ci poate pentru că undeva în balanța fericirii și a împlinirii ar costa mai mult în cele din urmă să asculți de celelalte voci, care nu aparțin inimii și chemării tale, căci atunci ai lăsa viața „să se înțepenească definitiv”. Însă acest curaj este la urma urmei nebunesc, are costuri, și nu mici. Această dilemă, a asculta sau nu de imboldurile inimii este coloana vertebrală a poveștii de viață și de iubire a personajelor:

„Acul magnetic al inimii... dar este bine, crezi că e justificat, nu poate fi periculos, ba chiar greșit să asculți de inimă? Știi foarte bine că e neîmblânzită prin însăși natura ei și poate duce cu ușurință la dezastru dacă nu e ținută în frâu, dacă nu e bine înfrânată. Inima nu ezită, dacă are ocazia, să dizolve căsnicii sau familii, nu ezită să aleagă dezagregarea și dificultățile înaintea siguranței și stabilității... Calule și cerule, spuneți voi ce este mai nobil, să sugrumi vocea inimii în speranța că lumea va rămâne neschimbată sau să apuci sentimentele așa cum vin, să li te supui total, să-ți sufoci inima, sacrificându-te, ba chiar trădându-te pe tine însuți, sau să trăiești întreg, urmând busola inimii?” (pp. 80-81)

Acest roman este pentru cei care gândesc în metafore, care iubesc poezia, „singura care poate surprinde esența omului”, grăiește autorul prin gura personajului feminin Gunna (p. 126). Și pentru cei care deopotrivă iubesc filozofia. Care vor să înțeleagă lumea și pe ei înșiși, cu toate riscurile presupuse:

„Cum știi și tu, majoritatea preferă să nu înțeleagă. Înțelegerea aduce cu sine lucruri inutil de dificile, cum ar fi să iei atitudine, să te simți responsabil, în vreme ce prejudecățile și indiferența îți fac viața mult mai ușoară. Existența se complică de fiecare dată când încerci să înțelegi cum stau lucrurile”. (p. 59)

Poetul Friedrich Hӧlderlin și filosoful Sӧren Kierkegaard sunt principalii maeștri de ceremonie, muze, confidenți și, de ce nu?, chiar personaje care fac parte din țesătura poveștii, deși nu îi vedem efectiv pe scenă.

Cartea este, de asemenea, și pentru cei care au nevoia viscerală de a transmite mai departe, de a împărtăși și altora ceea ce văd, conștienți însă și de responsabilitatea ce decurge de aici:

 „Scriitorii trebuie să știe totul. Trebuie să se familiarizeze cu totul. Se presupune că viața curge spre ei și îi umple cu poveștile și puterea ei” (p. 131)... Nu știi prea multe, e adevărat, dar când scrii, vezi prin ziduri, prin dealuri și munți. Vezi cum se divid celulele, auzi cuvinte de dragoste șoptite în celălalt capăt al țării, auzi pe cineva plângând în cealaltă parte a orașului, vezi cum soția își părăsește soțul și cum soțul își înșeală soția, auzi plânsul lumii, ăsta e paradoxul, asta e responsabilitatea, asta e înțelegerea. Nu poți scăpa de ele și prin urmare trebuie să continui”. (p. 157)

Absența ta e întuneric stârnește cititorului curiozitatea de a descoperi scenariul unui capitol inclusiv pentru a afla ce drum a parcurs autorul până să ajungă să dea contur și viață denumirii acestuia. În acest sens, fiecare titlu de capitol este cred un veritabil deliciu pentru un cititor pasionat. Voi da doar câteva exemple: „Poate tocmai greșelile sunt cele care ne corectează viața”, „Numesc râma gândul lui Dumnezeu”, „Ce-ți rămâne de făcut atunci decât să-ți pierzi mințile?”, „Aurora Boreală e fumul de haș al lui Dumnezeu” sau „Tu ești întotdeauna tu, deși nicăieri la fel, cu toate astea există încă motive să râzi în acest univers”, „Unii oameni sunt stâlpi de gard, alții alcătuiesc playlisturi pentru moarte” ș.a., titluri ample, surprinzătoare, provocatoare, care funcționează, cred eu, foarte bine ca momeală care te atrage să te uiți pe fereastră să vezi ce poveste se ascunde acolo, și să îți mențină interesul de a te cufunda tot mai mult în carte.

Dacă nu citești romanul ca pe un maraton, consider că nu este ușor să înțelegi logica îngemănării scenelor narate și încrengătura personajelor care nu sunt puține și dintre care unele au nume dificil de reținut. Poate că nu e un punct forte al autorului, cel puțin din perspectiva unui cititor mai degrabă comod sau neobișnuit cu mari provocări mentale. Dar vei deduce ulterior că personajele fac parte din același arbore genealogic. E probabil un artificiu regizoral ca parte din logica emoțională auctorială.

Naratorul, pe de altă parte, este un personaj cu identitate misterioasă atât pentru cititor cât și pentru sine însuși, suferind de o ciudată amnezie. Cel care face și desface ițele întâmplărilor și le așază într-o cu totul altă ordine decât cea cronologică, ca și cum ar călători aleatoriu în timp. Partenerul său de drum este un personaj straniu, enigmatic, fost preot, în prezent șofer de autocar și care, deși îmbrăcat în straie moderne obișnuite, are când alura unui Don Quijote, când atotștiința unei ființe demiurgice. El știe tot ce e de știut despre mersul poveștii, servindu-i naratorului drept oglindă și avocat al diavolului, distribuit ca asistent regizor pentru scenariul în desfășurare. Autorul ne sugerează de mai multe ori chiar o posibilă identificare a acestuia cu diavolul în persoană. Care ar sta la cârma istoriei de viață, cumva cot la cot cu Dumnezeu, de care ar fi tolerat și folosit în scop pedagogic. Agent aparent demonic și promotor al celor rele, al bolii, tragediei și în cele din urmă al morții, acest personaj controversat servește aici uneori și drept muză, îi este naratorului sprijin inclusiv în conturarea propriei sale ars poetica. În timp ce... coace clătite, acesta îi oferă scriitorului sugestii, verbal sau subliminal, și îl conduce prin întortocheatele cărări ale minții care urzește romanul. Avem așadar mai multe pagini de prezent pe care le răsfoiește autorul, diferite instantanee ale aceluiași arbore genealogic privit peste generații. În această familie, în fiecare generație există cineva care alege să se lase condus de impulsurile inimii și să ia decizii în consecință, schimbând destine și croind implicit destinul familiei. Există mereu câte unul care, în detrimentul datoriei și al simțului practic, alege reflexivitatea, arta, aspirația pentru cunoaștere și autocunoaștere. Memoria, numele, identitatea sunt mereu puse sub semnul întrebării, protejate de secrete ce creează drame, rescriu destine și răstoarnă aparenta ordine a lumii. Acestea se rătăcesc, câteodată se regăsesc, ca de altfel și unii membri ai familiei, care, siliți de împrejurările vieții, sunt uneori despărțiți subit datorită unor evenimente tragice. Se întâmplă ca și finalurile să fie rescrise, ceea ce dă ficțiunii o subtilă notă de realism magic.

Romanul va impresiona cu siguranță și pe iubitorii de animale, acele făpturi lăsate de creator pentru a ne sprijini, pentru a ne ține companie și a ne aduce consolare, dar nu mai puțin pentru a ne exersa iubirea, ajutându-ne să conjugăm mai bine verbe ca „a dărui” și „a primi”. Autorul își dezvăluie latura empatică față de creaturile necuvântătoare, punându-se chiar în pielea acestora când narează și privește astfel universul prin ochii lor:

„Fericit este omul a cărei inimă e un jeep vechi, plin de câini fericiți – inima este roșie, se estompează și ea navigând printre troienele pe care le înalță viața în jurul nostru? Însă câinii lui Eirikur nu cunosc nimic mai distractiv decât să se plimbe cu jeepul omului pe care îl iubesc și în care își pun încrederea, plus că e tare ciudat să stai nemișcat în timp ce pământul, lucrul care nu se urnește niciodată, culmea încremenirii, gonește sub ei. Țâșnește din loc. Nu se satură niciodată de minunea asta”. (p. 63)

Iată cum surprinde Jón Kalman un moment plin de tandrețe între preotul Petur și iapa sa, numită „prieten bun cu nume minunat Ljuf”:

„Ljuf se oprește din păscut iarba încă puțină și fadă la final de iarnă, face trei patru pași până la stăpânul ei și îi rumegă ușor umărul cu dragoste, dar și cu îngrijorare. Îl prinde cu buzele de ambii umeri, apoi îi șoptește în ureche, odată ce vede că plânsul stăpânului nu dă semne să se potolească, că lacrimile izvorăsc mai departe ca dintr-o fântână adâncă unde sălășluiesc toată dorința și durerea vieții. Plânge fiindcă e primăvară.” (p. 78)

Animalele sunt acele creaturi care rămân mereu fidele misiunii lor de a ne aduce bucurie sufletului și a ne lumina cu cântec existența. Același Petur are inima suficient de largă pentru a cuprinde în ea iubire și pentru păsările călătoare:

„...simte un asemenea val de recunoștință față de păsările călătoare care nu renunță nicicând la noi, încât îi vine să cânte. E așa minunat să le avem pe la noi, ne umplu cerul cu cântecul și optimismul lor și fac totul mai ușor, ar trebui să le mulțumim mai mult și mai des decât o facem. De aceea Petur oprește calul, coboară și mulțumește păsărilor. Le mulțumește fiindcă ne arată această fidelitate pe care n-o merităm.” (p. 77)

Sunt fragmente, pagini întregi încărcate de emoție, care sunt doar pentru cei care nu se tem să își arate sensibilitatea și vulnerabilitatea, sau și le ascund doar din rușine ori poate un sentiment de inadecvare, de inadaptare la lumea actuală, pentru cei croiți în așa fel încât, consideră autorul că „adună în sine toată fragilitatea lumii”.

Este de asemenea un roman pentru iubitorii de muzică, cum este evident și Jón Kalman Stefansson. Acesta presară în narațiune, așa cum un bucătar presară mirodenii în mâncare, numeroase nume de piese, de artiști, pe care personajele le ascultă, le pun în suflet și în liste.

Aici muzica reușește de multe ori să refacă legături de familie, să consoleze sau să inspire. Ea devine liant între un tată și un fiu despărțiți de secrete și patimi; muzica însoțește personajele în mai toate momentele de conectare cu partenerii de călătorie ai vieții. Playlistul morții este menționat pe parcursul romanului aproape ca o mantră, este ca un fir de meditație asupra vieții și morții ce străbate ca un ecou viețile personajelor. La finalul cărții autorul ne oferă un fragment din această amplă listă, un festin de goldies care nu sunt neapărat sau în exclusivitate și oldies. Ea va alcătui coloana sonoră a petrecerii dată de cei supraviețuitori, în onoarea lui Elvis, a unchiului Palli, pescarul meloman bâlbâit, cu doctorat în Kierkegaard, decedat de curând, dar și în memoria filosofului amintit și a poetului Hӧlderlin, prieten imaginar de corespondență și confesor al părintelui Petur. Marea petrecere ce va uni în cântec spiritele celor vii cu cei trecuți la Domnul. Sunt atât de mulți artiști care ar merita să fie menționați, cititorul îi va remarca cu siguranță pe cei preferați sau poate va fi curios să asculte piese de care nu a auzit. Prin urmare optez pentru varianta ilustrării selecției autorului din acest playlist cu care se încheie romanul.

Absența ta e întuneric mi-a plăcut enorm pentru că m-am regăsit în el. Am zâmbit mult, am căzut pe gânduri. M-am conectat emoțional cu personajele și am simțit afinități cu multe dintre ele. Mi-a plăcut de Eirikur, cel care își trăiește tinerețea sub umbra mamei absente și a unui tată infirm sufletește, cu o identitate incertă și un destin împovărat de vechi secrete de familie, dar care își exprimă spiritul și își găsește consolarea în artă, în iubirea pentru muzică și pentru câini. Am simțit simpatie pentru Guðriður, femeia simplă de la țară care, în condiții mai prielnice, ar fi devenit un om cult, dar chiar și așa ea reușește să se ridice mult deasupra condiției sale, cu riscul de a-și neglija îndatoririle de mamă și soție. O împătimită de lectură, cu certe veleități de scriitor, fapt care binențeles că îi fură din timpul alocat în mod normal muncii la fermă și în gospodărie. Mi-a plăcut de asemenea părintele Petur, care ascultă de acul magnetic al inimii și pășește prin viață orientându-se după acesta, chiar dacă riscă să rănească astfel, cel puțin un om, pe soția lui.

O teorie a lui Kierkegaard spune că te afli în fața a două opțiuni, ambele te vor umple de regrete, dar dacă nu alegi niciuna te reduci sigur la cinsprezece la sută din viață, rămâi paralizat. E ca și cum îți lași viața să se sufoce, capitulezi și nu îți ești cu adevărat fidel nici ție însuți și nici celor de lângă tine, căci acumulezi tristeți și frustrări care în timp își vor lăsa amprenta asupra calității relației cu tine și cu cei din jurul tău. Pe de altă parte, dacă alegi în viață mai mult în funcție de ceilalți, motivat adeseori de dorința de a nu-i răni, dezamăgi, etc., din teama de a nu fi respins, repudiat sau din slăbiciune ori lașitate, chiar subtil deghizate drept altruism sau simț moral, de multe ori ajungi pe ultimul loc în propria viață. Aici aș face o precizare: aceea că această decizie ar trebui să fie în primul rând asumată, luată în cunoștință de cauză și în condițiile unei bune cunoașteri a sinelui, nu pripit sau impulsiv emoțional, sub dictatura instinctelor ci cu libertatea pe care o prilejuiește dragostea adevărată și conștient de motivațiile, nu cele părelnice, de suprafață, ci de cele ultime ale alegerii noastre. Asta pentru a preveni eventualele conflicte cu propria conștiință, termostat al stării noastre interioare. Romanul se remarcă printr-o multitudine de meditații despre viață, iubire, moarte, trădare, etc.

Am putea spune că spre finalul cărții devine tot mai cert – o concluzie sugerată de autor și prin alegerea titlului cărții – faptul că oamenii sunt cei care aduc lumină în viața noastră, iar absența lor, nu atât cea fizică, datorată despărțirii pricinuită de viață sau de moarte, ci cea înecată în uitare, este întunericul care ne împiedică să mai zâmbim, să simțim cum curge viața și bucuria ei prin venele noastre. Nu întâmplător, unul din personaje compune pentru fratele său recent decedat acest epitaf:

„Cum altfel decât goală și jalnică ar fi viața dacă m-ai uita”. Poate că viața e mereu dificilă, chiar și la lumina soarelui rămân în noi văi întunecate. Să fie ăsta prețul pe care trebuie să îl plătim pentru a fi oameni? (p. 110)

Aceste „văi întunecate” sunt probabil o metaforă a subconștientului, adus în discuție de narator, într-una din conversațiile sale cu misteriosul șofer de autocar care „și-a abandonat credința și și-a luat permisul” ca să îl conducă pe scriitor, martor al poveștilor, „între tărâmurile existenței”, într-o călătorie-geneză a romanului. Iată ce spune autorul:

„Mă gândesc că știi că Dumnezeu și diavolul l-au creat pe om împreună, nu? Ultimul lucru pe care Dumnezeu l-a dat omului a fost conștiința – și apoi și-a declarat creația perfectă. Dar diavolul a adăugat subconștientul. De ce ai făcut asta? l-a întrebat Dumnezeu, nu vezi că i-ai dat ceea ce nici măcar noi nu înțelegem pe deplin? L-ai transformat într-un mister...” (p. 424)

E o afirmație îndrăzneață, o perspectivă pe cât de incitantă pe atât de discutabilă, potențială sămânță de sminteală, în cele din urmă un mister. Dar același autor afirmă în alt loc că „cine este în viață are rolul de a căuta răspunsuri” și, mai mult, că „ceea ce nu înțelegem lărgește lumea”...

[1] Jón Kalman Stefánsson, Absența ta e întuneric, Editura Polirom, Iași 2025

[2] Despre autorul cărții Povestea Astei, Radioeins afirmă că „Nimeni pe lumea asta nu mai scrie atât de poetic și de efervescent despre frumusețea și misterul existenței umane ca Jón Kalman Stefánsson!”