RESTITUIRI
I. Funeriu
lingvist, eseist
Gheorghe Tohăneanu: circumstanțe cordiale[1]
V-ar putea surprinde acest titlu, de aceea socotesc binevenită decriptarea lui. În primul rând, semnătura. Îmi veți spune că toate cărțile și articolele pe care le-a scris poartă invariabil semnătura G.I. Tohăneanu. Aveți dreptate, așa este. Dar eu nu despre opera sa vreau să cuvântez, ci despre omul Tohăneanu, al cărui prenume e Gheorghe, cu rădăcini, acesta, în greaca veche, unde geo e „pământ”, iar ergon – „muncă”. Profesorul mi-a mărturisit că tatăl său, latinist el însuși, i-a fixat acest nume cu gândul la Georgicele lui Vergilius, dar mai ales la propoziția de acolo: Labor omnia vicit improbus, adică: „Munca asiduă a învins tot greul de pe lume[2].” Și mai știa că, alături de Nicolae (gr. nike = „victorie”), Gheorghe e învingătorul, „cavalerul sfânt a cărui suliță biruie și țintuiește balaurul” (cum zice poetul). Fără îndoială că, în loc de circumstanță, puteam folosi cuvântul vechi românesc împrejurări. Circumstanță e însă și mai vechi, căci el ne trimite la rădăcina indoeuropeană *kwerk (de unde circa, circum și circus în latină și apoi circa, cerc și circ în română) la care se adaugă verbul latin sto, stare... „a sta”. În sfârșit, cine nu recunoaște în neologismul cordial, rădăcina cord-, ce va să zică „inimă”? Suntem, așadar, în concordanță și în acord. Acestea fiind spuse, veți înțelege că în titlul meu și în tot ce va urma încerc să mă sincronizez, peste ani, cu viziunea lui Tohăneanu, închinând în felul acesta un omagiu postum magistrului nostru care, în al său Dicționar de imagini pierdute, a reabilitat expresiv neologismul, răsucindu-se către îndepărtatele sale origini. Și să evoc astfel, la centenarul nașterii sale, inexorabila scurgere, acel „fugit irreparabile tempus” vergilian, exclamând alături de poetul latin, Horatius: „Eheu fugaces, Postume, Postume, labuntur anni”.
Am fost foarte apropiat de omul Tohăneanu, până și la propriu, căci eram vecini, locuia la doi pași de mine. Venea la noi ca la el acasă, prânzeam și cinam împreună, ne uitam la meciuri, el îi iubea pe cei de la Manchester United, eu pe cei de la Barcelona, prilej de dispute acerbe, stinse cu un pahar de vin; am fost de câteva ori la părinții mei de la Pâncota și la socrul meu de la Săvârșin, m-a purtat cu el la diverse doctorate și simpozioane, m‑a prezentat unor personalități ale filologiei românești. Așa i‑am cunoscut – cu unii am purtat corespondență – pe Alexandru Gaur, Florea Fugariu, Romulus Vulpescu, Petru Creția, Iorgu Iordan, Alexandru Niculescu, Dan Slușanschi, Iancu Fischer… I-am citit toate articolele și studiile, toate cărțile. Ani de zile, la început, n-am publicat niciun rând fără să treacă mai întâi prin sita deasă a exigențelor sale. Am scris lucrarea de licență și teza de doctorat sub conducerea sa, am publicat o carte în colaborare și articole științifice, am fost împreună în diverse comisii doctorale și câte altele.
Profesorul Tohăneanu era generos. În 1974, m-a invitat să colaborez cu D-Sa la o ediție comentată a Amintirilor lui Creangă. Timp de vreo trei luni, am lucrat cot la cot și, cu toate că am făcut mai mult treaba tehnică: dactilogafiere, indice de nume, note de subsol etc., pe coperta cărții apar coautor. A procedat în același mod cu colegul meu Petru Livius Bercea, semnând împreună o ediție similară Arghezi. Mă simt totuși dator să spun că, uneori, generozitatea sa a fost excesivă, iar eu am taxat-o fără milă. Despre ce e vorba? În 1976 a publicat cartea O seamă de cuvinte românești, semnată în colaborare cu ziaristul Theodor Bulza, al cărui rol – știu sigur – s-a limitat la a o „însărcina” pe secretara de la cotidianul local „Drapelul roșu” să-i dactilografieze manuscrisul. La apariția cărții, am reacționat indignat, dar în manieră livrescă. La pagina 50, în carte, e inserat un capitolaș intitulat Dor și munte care începe astfel: „Copil fiind, am învățat de la tatăl meu să iubesc munții. Am urcat, prima dată, pe valea Teleajenului, în Ciucaș...” Rețin pasajul și-l întreb pe profesor, mimând inocența: „Acest pater incertus o fi tatăl dumneavoastră sau tatăl lui Bulza?” N-a zis nimic, m-a fulgerat doar cu privirea cum avea obiceiul când se supăra. Am continuat insolent: „mare noroc cu geografia, dom’ profesor, câtă vreme aflu din carte că ascensiunea fu pe Ciucașul, de pe lângă… Tohani, nu în munții Banatului”. Mi-a replicat baudelairean: „Hypocrite lecteur, mon semblable, mon frère”.
În 1969, mi-a condus teza de licență Rimele la Eminescu. Mi-a citit fiecare rând, cu maximă atenție. Când se întâmpla să greșesc, mă corecta cu delicatețe. Îmi amintesc de parcă a fost ieri: am folosit formula sintactică rezidă din. Mi-a spus doar atât: „rezidă ăsta al tău e din familia lui rezidență, reședință și rezident”. Am înțeles imediat că sintagma corectă e rezidă în și am corectat rușinat. Câteva pagini mai jos, văzând că am scris oprobiu, observă în treacăt: „francezii-i zic opprobre, preluându-l din latinul opprobrium. Am înghițit în sec și iar am corectat. (Vorba lui CTP, din cartea Râsul dracului: „scoateți-l pe R din repercusiune și introduceți-l în oprobiu”.) Era un fel de filologie implicită în observațiile sale, o explicație sui generis, o, dacă vreți, pedagogie ingenioasă și blândă pe care, după modelul magistrului, am practicat-o și eu când am condus lucrări de licență, adăugându-i o notă umoristică. Studenții mei ignorau în scris semnele diacritice. Atunci, în loc de morală acră, am afișat pe tabla electronică titluri din presă precum: BASESCU ARE DOUA FETE (fețe), SERBIA (șerbia) A FOST LICHIDATA DE MAVROCORDAT, UN TANC (țânc) AMERICAN AGRESEAZA DOUA FETE DIN SIRIA (Șiria), rugându-i să le descifreze. Studenții s-au amuzat, dar s-au lecuit, trimițându-mi după aceea numai texte impecabile. Mai târziu, o doctorandă văd că scrie: „Danila Prepeleac e putin nebun”. Am consemnat pe margine: „atenție! Putin se scrie cu majusculă”, după care am primit din nou texte impecabile. Sunt, acestea, fapte ce validează eficacitatea originalei pedagogii. Și am mai înțeles că umorul (mă rog, ironia) înlocuiește cu succes lecitina, fixând pentru totdeauna, în memoria afectivă, lecția. Vorba dictonului latin: ridendo castigat mores.
Pe „vremea plumbului” mi-am ajutat magistrul la corectarea șpalturile din tipografii, prilej de glume nevinovate pe tema erorilor de tipar. În anii ’90 ai secolului trecut, profesorul încheie traducerea Eneidei; editura îi prezintă șpalturile (11000 de versuri!). Epuizat după atâta trudă și cu vederea șubrezită, mă roagă pe mine și pe Eugen Dorcescu să-l ajutăm la corectură. A doua zi, tot citind, dau eu peste sintagma pauperes pastores = „bieții păstori”, pe care, neatenți, tipografii au cules-o băieții păstori. Seara, mă sună să mă întrebe cum merge corectura și cum mi se par echivalențele lexicale românești din traducerea sa. Mă prefac că am luat de bună varianta tipografilor și-i șoptesc: „toate ca toate, domnule profesor, dar soluția băieții păstori sună tare prost în textul atât de solemn al Eneidei. Mă tot întreb cum de ați putut scrie așa?” Nu-și dă seama că glumesc și se arată dezamăgit, ba chiar decepționat că nu mi-am dat seama de o eroare tipografică atât de evidentă. Ține minte și când vine a doua corectură se interesează dacă a fost îndreptată greșeala. Constat că tipografii și-au făcut bine treaba, dar plusez: „acum sună și mai prost, tipografii au cules bieții pastori. Înțelege abia acum că am glumit prima dată și-mi replică vesel: „trebuie să cerem a treia corectură, ca să nu apară cumva beții pastori.
Când venea pe la mine, analizam împreună cărți recent apărute; nu de puține ori aveam păreri diferite, uneori opuse. (Așa s-a întâmplat, de pildă, când am lăudat Poetica matematică a lui Solomon Marcus.) Polemizam câteodată, dar mă asculta atent și nu se supăra. Tot așa proceda și cu doctoranzii săi. Iată, acum vreo 25 de ani și mai bine, mă numește referent la o comisie de doctorat despre proza lui Marin Preda. Sunt emoționat. E prima mea numire într-o asemenea comisie. Citesc cu mare atenție teza și remarc maturitatea intelectuală excepțională a autoarei. Sunt uimit cât de temeinic stăpânește subiectul doctoranda, dar mai ales cât de profesionist se mișcă în noua terminologie naratologică preluată din critica textuală franceză a momentului. Știu că domnul Tohăneanu, clasicist pursânge, e destul de reticent în această privință și devin foarte atent la referatul său pe care tocmai mă rugase să i-l scriu la computer. Reproduc fragmentul cu pricina: „Treptat, am acceptat că și altfel decât preconizam eu se poate ajunge la încheieri valabile. Se poate și altfel atunci când modernitatea nu începe cu sine, trecând foate ușor sau anulând tot ce a fost, ci se întemeiază și crește pe trupul robust al unei tradiții înșurubate în trecut”. Conservator, vasăzică, dar nu dogmatic. (E vorba de referatul la teza Arta literară la Marin Peda, autoare Florica Bodiștean.) Despre toate acestea am scris în volumul de convorbiri G.I. Tohăneanu, optimus magister, dar acolo n-am dezvăluit decât parțial și oarecum cenzurat aspecte ce țin de circumstanțele cordiale din titlu. Astăzi, în acest moment aniversar, ignor această barieră, chiar dacă suntem la Academie, căci numai astfel putem să-l înțelegem pe omul Tohăneanu.
Așadar, dacă a fi să rezum într-o singură frază viața cotidiană a lui Tohăneanu, n-aș ezita să citez vorbele lui Terentius din piesa Heautontimorumenos: „homo sum, humani nihil a me alienum puto”, adică: sunt om și nimic din ce e omenesc nu mi‑e străin. Căci așa și era. Impecabilul filolog avea, ca tot omul, păcatele lui. Muncea în exces două-trei luni. Îmi amintesc cum în „Epoca de Aur” treceam pe lângă casa lui, de pe Tușnad 26, pe la 5 dimineața să mă așez la coada de la alimentara la care fusesem arondat „ca să fac rost” de cele necesare traiului zilnic. Știam că e treaz, căci, în liniștea dimineții, țăcănitul mașinii de scris CONSUL penetra, sacadat, tansparența geamurilor. Când găseam lapte, mă opream pentru a-i lăsa o sticlă-două. Oricât ar părea de bizar, în perioada aceea de două-trei luni, domnul Tohăneanu bea… lapte. Problema începea după, când lichidul alb dispărea din meniu și era înlocuit cu licoarea rubinie „exprimată din struguri italici”, cum zice Călinescu. În primele zile bea cu măsură, era șarmant în conversație, apoi doza creștea cu fiecare zi, nu mai mânca, înghițea doar din când în când câte un diazepam. Pe care-l acompania cu vinul din „glajă” și o ținea tot așa până când organismul său ceda epuizat. Atunci se oprea brusc și după două-trei zile de suferință cumplită, biruind răul, se întorcea la munca asiduă care, vorba lui Vergilius, învingea toate neajunsurile din ajun. Despre pasiunea sa enologică, două amintiri.
Pe prima mi-a povestit-o chiar el. În 1972, la 47 de ani, vârsta deplinei maturități creatoare, profesorul a suferit un accident ocular, desprindere de retină, în termeni populari. Operat la Timișoara fără succes, a fost pe punctul să-și piardă vederea. Informat despre accident, acad. Iorgu Iordan află că în Franța, la Lyon, se fac operații de finețe cu ajutorul noii tehnologii a laserului. Uzând de încă serioasa lui influență politică (fusese ambasadorul nostru la Moscova), obține pașaportul și valuta necesară în timp record. Astfel, profesorul nostru ajunge la clinica din Lyon. „Am fost tratat regește acolo”, îmi spune, fără să înțeleagă că acestea erau standardele la clinica lyoneză. Domnul Tohăneanu știa bine franțuzește, dar franceza lui era una livrescă, nu era familiarizat cu jargonul sau argoul oral, așa că, atunci când asistenta care îi servea masa îl întreabă: „du blanc ou du rouge?” (alb sau roșu, pe românește), îi răspunde cu un nevinovat merci, madame, ceea ce în franțuzește echivalează cu un refuz politicos. Oricât de bine cunoștea din cărți pasiunea enologică a francezilor, o clipă nu-și închipuia că pentru francezi, care nu concep prânzul fără un pahar de vin, blanc înseamnă „vin alb”, iar rouge „vin roșu”: o sinecdocă vasăzică, așa cum am învățat la școală. Mi-a relatat că abia la sfârșit a dezlegat enigma și atunci, à la recherche du… vin perdu, în loc de secul merci răspundea invariabil: les deux s.v.p. Aventura lexicală de la Lyon nu se încheie aici. Înainte de a părăsi spitalul, medicul Audibert, care l-a operat, îl consultă și, constatând că totul e în regulă, îi dă câteva sfaturi medicale în vederea recuperării optime. La acea întrevedere a asistat și doamna Tohăneanu, bună vorbitoare de franceză, care prinde prilejul nimerit să extragă de la medic interdicții postoperatorii, cu scopul de a-și feri soțul de excesele bahice la care acesta se dădea din când în când. Medicul nu înțelege intențiile protectoare ale doamnei și, exasperat de insistențele sale, formulează cartezian interdicția: „de la boxe, madame, totalement interdite”, ca să audă, în surdină, reflecția memorabilă a profesorului, care sesizase partitivul feminin de la: „merci, docteur, à cette occasion, j’ai appris que le mot boxe est féminin en français”.
O altă întâmplare bahică s-a petrecut vreo 20 de ani mai târziu. După ani de muncă și reflecție, profesorul încheie traducerea celor 11000 de versuri ale epopeii vergiliene Eneida, cum am relatat mai sus. Se organizează o lansare pe măsura actului cultural major, la care urma să participe toată suflarea filologiei timișorene și câțiva invitați de la București. Evenimentul era programat pentru ora 18. Cu vreo trei ore mai înainte, mă sună doamna Tohăneanu, anunțându-mă că profesorul e… bolnav și că e imposibil să participe la lansare. Cum nu puteam concepe această absență, în cinci minute mă prezint la ei și constat că, într-adevăr, situația e cum nu se poate mai proastă. Preiau imediat frâiele ostilităților, mă izolez cu profesorul în biroul său „să stăm de vorbă”. Din când în când intervine: „da’ noi nu mai bem nimic?”, la care îl aprob și o rog pe doamna să pregătească o cafea. Știam că profesorul dispune de robustețe fizică și că are o capacitate serioasă de redresare. Din vorbă în vorbă, simt cum își revine și, un pic mai târziu, îl înduplec să-și pună costumul. Totul se petrece lin până ajungem la cravată. Aici, își declină orice competență și, nereușind să-i facă nodul, îmi întinde „singura conotație vestimentară a bărbatului”, zice el, și, apoi, ironic: „ai fost la Paris, mă gândesc că ai învățat la gât cravatei cum se face nodul”. Înghit ironia, fac nodul cravatei cum mă pricep și încerc să i-o aranjez la gât. Se împotrivește, pune fruntea în piept. Exasperat, încerc să-i ridic capul, uit de limba română și-i zic imperativ: „sus barba!” La care simt că se trezește brusc din… melancolie și mă pune la punct: „cum vorbești românește, Ionel, asta-i bărbie, omule!”.
Am ajuns fără întârziere la Casa Studenților. Complet refăcut și în plină formă, ne-a vorbit despre tatăl său de la care a deprins latina și căruia îi dedicase traducerea în motto-ul epopeii: „lui Ion Tohăneanu, neuitare smerită”. Sunt sigur că nu întâmplător l-a evocat în acele împrejurări solemne pe Enea, fiu al lui Anchise, supraviețuitorul dezastrului troian, întemeietorul cetății eterne, Roma. Apoi, vădit emoționat, a citat din propria-i traducere: „Se varsă pătimirii, lacrimi multe/ Iar inimile sunt și-aici mișcate/ De tot ce pentru bietul om – durere-i./ Alungă teama! Tot ce săvârșirăm/ Prin faimă, ne-o aduce mântuință”.
Acum, la un veac de la naștere și șaptesprezece ani de la dispariția lui pământeană, toți cei care l-am admirat și l-am iubit, toți care l-am citit și am învățat carte adevărată de la el îngânăm cu devoțiune versul vergilian:
„Sunt lacrimae rerum et mentem mortalia tangunt”.
[1] Reproducem aici, cu câteva ajustări stilistice, înregistrarea audio a comunicării rostite de autor cu prilejul aniversării profesorului Gheorghe Tohăneanu, la centenar. Am conservat oralitatea tonului. Evenimentul a avut loc la Filiala Academiei Române din Timișoara, în iunie 2025.
[2] În 1997, G.I. Tohăneanu publică, în traducere proprie, Georgicele lui Vergilius. Reproduc echivalența românească de acolo: „Ea, truda îndârjită, în toate-a biruit”.