RESTITUIRI
Livius Petru Bercea
eseist
O artă poetică argheziană – MITRA LUI GRIGORIE
Ori de câte ori deschid, spre (re)lectură, un volum de lirică semnat de Tudor Arghezi, îmi aduc aminte de insalubrul text Poetica domnului Arghezi, scris de Ion Barbu din răzbunare pentru neprimirea volumului Cuvinte potrivite; „vinovăția” (unuia și a celuilalt) este „explicată” în moduri cu totul diferite de către cei doi confrați în ale artei cuvântului, fiecare exagerând, sarcastic, circumstanțele întâlnirii. Cum o fi fost cu adevărat, nu știe, cred, nimeni. Acuzele fetide din Poetica domnului Arghezi au rămas însă. Hârtia suportă orice, așa parcă se spune. Nu am, însă, de gând să mă războiesc cu umbrele. Vreau doar să aduc în prim-plan o veritabilă bijuterie poetică din opera celui despre care Ion Barbu afirma că, migălos precum un ceasornicar, dă la lumină poeme în care amănuntul de orfevrerie, înlocuit, alteori, de cârpeală, primează asupra ideii. Cert rămâne însă faptul că Arghezi a avut o extraordinară înclinare către a căuta în arta cuvântului esențialul, spre a evidenția resursele expresive ale oricărui component al limbii; de aici multele „arte poetice” din opera sa, chiar dacă, la prima vedere, cititorul le poate percepe altfel. La fel se petrec lucrurile și cu textul de față. Am recitit de nenumărate ori poemul arghezian Mitra lui Grigorie din volumul Cuvinte potrivite, volum din care Ion Barbu își alege exemplele pentru a demonstra că poezia argheziană e lipsită de idee, „castrată” (sic!) etc., despre poemul de față afirmând că e o „caricatură în fiare a lui Hérédia”. Lipsă de înțelegere din partea lui Ion Barbu? Nu cred ! Răutate esențializată, orgoliu, și nimic mai mult... Iată, însă, textul arghezian: „Tiara, grea pe frunte, de aur gros bătut,/ S-a făurit frumoasă, acum vreo șapte veacuri,/Muncită, în robie, de meșter priceput/ A-mpodobi tertipul cu gingășii și fleacuri.//Aci, cunoști călcâiul ciocanului, lovit/ În bulgării de aur supuși silit strivirii/Și-ncovoiați de-o floare la locul potrivit,/ Prinzând înfățișarea, treptat, a-nchipuirii.//Aci, se subțiază metalul străveziu,/ Și, fir plăpând, ca firul de păr prin flori se coase./ Tors ca din furci de aur și ajungând mătase,/ Pe nicovala neagră, se iscă nimbul viu.// Trei rânduri de smaralde, ca dinții din gingie,/ Rotunde, deopotrivă, jur împrejur răsar,/ Pe-alocuri întrerupte de-o piatră rubinie/Și de un bob mai mare de vechi mărgăritar.// Păstrată pentru Paști în cămin cu-ncuietoare,/ Tiara stă-n părete, păzită de doi sfinți./ Albastrul căptușelii pătat e de sudoare,/ Pe creștetul, din vremuri, al foștilor Părinți.” (Scrieri, 1, EPL, 1962, p. 91). O definire concentrată ne spune că o „artă poetică” este o mărturisire de credință literară. Textul arghezian pe care l-am reprodus supra nu pare a răspunde acestei „definiții”, aici primând insistența asupra preponderenței descriptive a însemnului religios. Mi-am luat marja de siguranță prin sintagma „nu pare a răspunde”, ceea ce mă obligă să comentez acest text pentru a-mi dovedi opțiunea. Mitra lui Grigorie e o structură poetică atât de încărcată de semnificații, încât poate fi considerată „o sinteză” a artei argheziene a cuvântului. Prima observație care se cere făcută nu privește strict arta poetică, dar este relevantă pentru atenția acordată de Arghezi fiecărui „amănunt” care ajută la claritatea ideii și a mesajului. Precizarea care se impune privește cei doi termeni aflați în relație de sinonimie: mitră (în titlu) și tiară (în text). Pentru acuratețea contextelor și pentru salvarea unei exactități lexico-semantice necesare se evită astfel (prin sinonimie) o posibilă confuzie (care poate deveni chiar grotescă!) între tiară și una din semnificațiile lexemului mitră, anume „partea interioară a organului genital feminin, în care se dezvoltă fătul”. Tiară, un simbol al măreției și puterii (inclusiv în structurile monahale) se găsește în poemul arghezian în două poziții (contexte) „cheie”: la începutul și la finalul textului: „Tiara, grea pe frunte, de aur gros, bătut,/ S-a făurit, frumoasă, acum vreo șapte veacuri...” și: „Păstrată pentru Paști în cămin cu-ncuietoare,/ Tiara stă-n părete, păzită de doi sfinți...” , deschizând și încheind poemul, ca un chenar stilistic. Văd acest text drept o grăitoare chintesență expresivă a tuturor marilor sfere semantice care se pot desluși în ansamblul liricii argheziene: istoria (vechimea), arta (valoarea), munca, religia. Fidel ideii de succesiune valorică a generațiilor (v. și „În seara [probabil – „scara”] răzvrătită care vine/ De la străbunii mei până la tine”, în Testament), poetul apelează și aici la criteriul istoric (al vechimii) pentru aprecierea obiectului care devine, pentru el, simbol al continuității. Tiara a fost făurită „acum vreo șapte veacuri” și a fost „lucrată în robie” , deci într-o vreme când meșteșugul prelucrării aurului era „practicat” de robi, aici – probabil ai unei mănăstiri. Însemne ale vechimii se află în tot textul, fie explicit, fie sugerate: „albastrul căptușelii” spune povestea tiarei, utilizată, la slujbele religioase, din timpuri imemoriale, „din vremuri”, de către un șir de demnitari religioși, „foști Părinți”. Mai rețin atenția două posibile însemne ale vechimii: primul este muncită, care aduce în fața cititorului sensul vechi, originar, al cuvintelor din familia lexicală a lui muncă – „chin” și a (se) munci – „a (se) chinui”, deci „podoabă realizată cu trudă”; celălalt însemn al vechimii este utilizarea substantivului tertip. Interesant e că dicționarele consideră că lexemul are doar conotații negative, cum se poate vedea din următoarea serie sinonimică: „stratagemă, truc, viclenie, subterfugiu, șiretlic” , unde doar „stratagemă” păstrează o urmă de pozitivitate. Întrucât în poemul arghezian nu se poate nici măcar bănui o încărcătură semantică negativă în ce privește acest termen, aproape sigur tertip are semnificația „plan”, „proiect”, „schiță” (mai puțin). Altă sferă semantico-expresivă aparține muncii care se află în spatele oricărui proces de creație. Fiecare strofă adăpostește câte o componentă a acestui proces sau rezultatul efortului uman. Nu vreau să „segmentez” prea amănunțit aspectele și detaliile efortului de creație existente în text; prefer evidențierea lor pe strofe. Tiara „de aur gros, bătut,/ S-a făurit, frumoasă...” este prima semnalare a trudnicului proces de prelucrare manuală a aurului, care trebuia „bătut”, adică transformat manual într-un obiect (utilitar sau artistic). S-a făurit aparține unui strat mai vechi de limbă, fiind, în același timp, un reflexiv cu sens pasiv (pentru că nimic nu se făurește de la sine), deci presupune un actant, dar forma se încadrează contextului. Frumoasă este un prim atribut al tiarei, puțin cam convențional, dar apreciativ și, ca atare, acceptabil. A fost „muncită, în robie...” care aduce din nou, în prim plan, ideea efortului susținut, pe care o sesizăm în ambele cuvinte evidențiate supra. Tot din sfera strădaniei și din cea a travaliului artistic face parte și sintagma „meșter priceput/ A-mpodobi tertipul cu gingășii și fleacuri”. Singurul cuvânt care pare a fi străin contextului este fleacuri, conotat negativ în limbajul curent, dar având, aici, semnificația de „amănunt”, care se poate aplica mai multor ornamente de pe un obiect prețios. Culmea e că Ion Barbu citează ca exemplu această strofă pentru a-și ilustra sintagma „caricatură în fiare”, dar o reproduce cu câteva inadvertențe grosolane, care schimbă semnificația contextului. A doua și a treia strofă sunt integral dedicate „fazelor” de creare a prețiosului odor. Pare că tiara își spune singură povestea ivirii ei de sub uneltele meșterului. Imaginile vizuale predomină: izbirea ciocanului de bulgării de aur, încovoierea metalului, floarea care se ivește de sub unealta robului, întregul obiect „luând înfățișarea, treptat, a-nchipuirii”, concretizându-se și ca proces creator, și ca final al acestui proces. Ultimul vers citat supra indică un orizont al așteptării, creația prefigurându-se ca rezultat al unui „plan” mental. „Faze” ale acestui proces se află și în versurile următoare, gingășia rezultatelor muncii primând: ”Aci se subțiază metalul străveziu,/ Și, fir plăpând, ca firul de păr prin flori se coase,/ Tors ca din furci de aur și ajungând mătase...” Concretul revine: „Pe nicovala neagră se iscă nimbul viu”, cu antiteza extinsă „nicovală (neagră)” – „nimb (viu)”. Se mai impun două observații: aliterația din sintagma „supuși silit strivirii” devine „apăsătoare” prin evocarea efortului manual al robului meșter; strofele înglobează un număr însemnat de verbe aparținând, contextual, sferelor muncii și creației: a (se) făuri, a munci, a împodobi, a prinde înfățișarea, a (se) coase, a toarce, a ajunge, a se isca. Vizualului, mai precis – valorii lui materiale, i se subsumează și penultima strofă. La crearea tiarei iau parte toate regnurile terestre: animal (y compris uman), prin comparația: „Trei rânduri de smaralde, ca dinții din gingie...”, mineral, prin sintagma „piatră rubinie” și vegetal – „bob mai mare de mărgăritar”. Odorul este protejat cu grijă, doar pentru evenimente deosebite, și dat în grija cerului: „Păstrată pentru Paști în cămin cu-ncuietoare,/ Tiara stă-n părete, păzită de doi sfinți...” Interesante sunt ultimele două versuri, cu mai multe figuri de stil, care „cer” o reconstrucție prozaică. Albastrul căptușelii pentru căptușeala albastră este o metonimie obișnuită. Ultimele versuri: „Albastrul căptușelii pătat e de sudoare/ Pe creștetul, din vremuri, al foștilor Părinți” „cere” o ordonare sintactică logică: „Căptușeala albastră (a tiarei) e pătată de sudoare (datorită lungii adăstări, staționări) pe creștetul foștilor Părinți, cei din vremuri”. Întregul text se impune cititorului (și) prin înturnarea semnificațiilor lui spre sfera religiei, a unei religii care s-a consolidat în timp, care s-a împletit cu evenimentul istoric. Arta și religia merg împreună, se sprijină reciproc, se presupun; tiara devine un simbol unificator. De ce e textul o artă poetică? În cuprinsul lui, dincolo de elogiul efortului creator (materializat prin numeroasele verbe din sfera semantică a muncii – vezi supra), care asigură textului unitate, există două versuri, deja citate, care îi pot sugera lectorului certitudinea că Arghezi a avut în vedere și transpunerea muncii în operă: „Luând înfățișarea, treptat, a-nchipuirii” și „Pe nicovala neagră se iscă nimbul viu”. Ambele versuri indică rezultatul muncii: primul – dedicat procesului de „materializare” a ideii, de concretizare a trecerii de la dorință la realizare, iar cel de-al doilea – apariției integrale a operei.
Am ales, în rândurile de mai sus, o posibilă apropiere de textul arghezian. Sunt convins că o abordare simplă, concretă, cu uneltele lexicologului și ale stilisticianului, înlesnește atât această apropiere, cât și pătrunderea în universul poetic mult mai complex al lui Tudor Arghezi.