RESTITUIRI

Iulian Negrilă
istoric literar

Panait Istrati
(1884 – 1935)

Numele la naștere, Gherasim Istrate. S‑a născut la Brăila. A fost un autodidact într-ale limbii franceze în care-și va scrie cărțile, un personaj de legendă, impus în literatură de părintele său sufletesc, Romain Rolland.

Unul dintre prietenii săi din țară a fost Cezar Petrescu, cu care a avut o bogată corespondență. El își exprimă regretele târzii pentru felul cum și-a petrecut timpul în tinerețe, făcând pe fotograful, prin diferite sate răzlețe ale Franței, unde trăia atunci scriitorul. Panait Istrati are tăria să dea rețete lui Cezar Petrescu pentru a ieși din labirintul său sufletesc și din sărăcie, ca să se salveze și să se risipească ca soarele. Fiind sărac și bolnav, refuză, totuși, lista de subscripții, considerând-o umilitoare. În scrisoarea din 8 octombrie 1931 pe care i-o trimite din Brăila prietenului său Cezar Petrescu îi scrie:

Iubite Cezar,

Îți scriu fiindcă mi-ai pus pe limbă o  poftă mare de a te cunoaște mai bine. Și, cum nu mi-ai scris nimic, mă întreb dacă nu te‑am supărat cu ceva, fie vorbindu-ți prea intim, prea familiar, în scrisoarea trecută, fie trimițându-ți pe cap buclucuri ca acelea pe care trebuie să ți-le fi cauzat Despina (Biata fată e în nouri, de primirea ce i-ai făcut). Dacă într-adevăr te-am jignit cu ceva să mă ierți. Țin foarte mult să ne cunoaștem. Că ți-am răspuns în chip atât de familiar, să știi că asta n-o fac cu orișicine, ci numai cu cei care mă înșfacă din primul moment.

Un cuvânt de la tine mi-ar aduce bucurie.

Al tău prieten, Panait Istrati

P.S. Deschid scrisoarea de față ca să-ți alături una care-mi sosește chiar în momentul acesta și cu care prilej am să-ți fac o rugăminte. Vezi de ce e vorba. Un necunoscut care m-a urât și pe care cu siguranță tot cuvântul tău la readus la sentimente contrare și pe care cu siguranță tot cuvântul tău l-a readus la sentiment contrare celor dintâi. Ei bine, scrisori de ură, ba chiar amenințări fățișe, cum a fost cazul la Iași, am cunoscut destule. Articolul infam al lui Nihifor Crainic din „Curentul”, acum câțiva ani, care se termina cu fraza: „Te-am primit cu flori, te vom cu degetul pe trăgaci” mi-a trimis chiar în casă, mi-a trimis chiar în casă niște musafiri nepoftiți, pe care numai calmul și bunătatea cu care i-am primit i-au dezarmat.

Ai prilejul să scrii un frumos articol, lăudându-mă pe mine, numai ca pretext, iar ca punct de olecare, două actualități: încercarea de atentat de care vorbea misterios „Adevărul” asupra unui bătrân om politic” (Cine, Stere?), precum și procesul atentatorului care a tras asupra lui Socor. Te-aș ruga să nu stărui decât asupra unui fapt: ușurința  cu care se publică la noi articolele criminale, otrăvind suflete, de multe ori bune și oneste, așa cum dovedește cetățeanul care-mi scrie azi. (Ai putea să știi tot conținutul scrisorii, care e scurt și elocvent). Și ai vărsa un puternic antidot peste multe inimi otrăvite. Ești liber însă să procedezi cum vei crede că se potrivește. Eu nu știu ce poți și ce nu poți la „Curentul”. Mă mir c-ai putut și-atât. Să-mi înapoiezi scrisoarea aici alăturată, P.I.

O carte poștală, expediată din Munchen, se referă la conferința sa intitulată „Artele și umanitatea azi”, susținută într-un turneu prin Munchen, Leipzig, Berlin, Hamburg, Colonia și Frankfurt, în 1932.

O altă scrisoare despre acțiunile culturale ale timpului i-o expediază la 5 februarie 1932 din Munchen:

Dragă Cezar,

A fost mare daraveră la Viena. Multă lume, trei miniștri plenipotențiari (al nostru, al Franței și al Bulgariei), care au venit să mă feliciteze, deși conferința e o șarjă violentă la adresa  tuturor. Te rog fă tot posibilul ca Pamfil să nu uite de serviciul fetei. Și vezi dacă pot avea și eu liber – parcurs, ce dracul! Nu știu încă nimic dacă Marga și-a înapoiat banii. Al tău, Panait Istrati.

O a doua carte poștală, expediată de data aceasta din Hamburg, unde ajunsese cu conferința amintită, pune din nou problema obținerii unui permis pe căile ferate, cu scopul de a-și cunoaște țara:  

Hamburg, 13, II, 1932  

Dragă Cezar,

Trăiesc lucruri atât de necrezut, încât cred că am să-l descriu în „Curentul” într-o serie de 5-6 foiletoane. Dar pentru colaborarea asta trebuie negreșit ca țara mea să-mi acorde și mie un permis pe căile ferate, ca s-o cunosc și eu, ce dracul! Împinge-l pe Pamfil ! Astă seară plec la Frankfurt. Al tău, Panait Istrati.

O ultimă scrisoare de care ne ocupăm este expediată de la Mănăstirea Neamț, unde scriitorul era grav bolnav, având totuși speranța de însănătoșire. Cu toate acestea, el își exprimă dorința față de Cezar Petrescu, aflat atunci la Cerbatu (Brașov), de a fi înmormântat lângă mama sa, iar la groapă să fie dus de un car cu boi, fără slujbă religioasă.