LECTURI PARALELE

Alexandru Moraru
eseist, prozator, dramaturg

Aura tutelară[1]

S-a cam dus perioada în care, volens nolens, citeam la hurtă stihuri destinate parcă tocătorului de carne. Acele imagini tencuite cu limfă și spută, ulcerații și purgații, sânge pe ziduri și dușumele, cenușă pe tavan și stricnină în pocale. Secvențe terifiante, încopciate dinadins nu pentru a înnobila spiritual, ci cu intenția manifestă de a răscoli visceral prin substanța lor funestă, la borna dintre oroare și coșmar. Și mai încolo, până în vad apocaliptic, unde contorsionările și spasmele trupești exced cota fanteziei, debușând în spațiul fantasticului absolut.

Concepute pe ton cinic-dezolant, frunzos, cu rezonanțe mesianice, asemenea producte nu doar că stârnesc buimăceli recurente, dar, mai presus, vâră pur și simplu spaima în adresant. Încât, bietul om nu mai știe dacă se află în carcera infernului sau e încă trăitor pe acest pământ, unde musai să înfrunte toate grozăviile și catastrofele planetare.

Din fericire, însă, „ce e val ca valul trece”, iar barzii noștri revin la atitudini mai pașnice, după ce unii dintre ei au spârcuit strașnic anatomia și fiziologia sărmanului Homo sapiens. Încât, de la cerebel la moleculă, nimic n-a scăpat „autopsiei” croite în numele artei, chiar dacă aceasta e înecată în brazde purulente și plasmă sanguină. Fiindcă – nu-i așa? – ineditul, șocul și extravaganța de aici provin, altminteri mori de plictiseală și adormi cu cartea în brațe.

Mărturisesc că am fost șocat și eu când am lecturat placheta de versuri Mâna nevăzută. Șocat însă de firescul ei, de curgerea-i potrivită în albia sensibilității redate cu migală și imbold ziditor. Lucrarea s-a ivit la Editura Neuma, Cluj, 2023, sub semnătura poetei Doina Adriana Nicolăiță.

În cele 74 de poeme ale volumului, autoarea revarsă rodul reflecțiilor vizând eul profund în expandarea lui polimorfă. Astfel, din aglutinarea lor rezultă un mozaic de trăiri și sentimente în care cugetarea reverențioasă ocupă un loc central pe firmamentul scării de valori ca punct de referință al coabitării amiabile în matca existenței efervescente: „Cu empatie treci și marea/ Mâna întinsă trece primejdia/ trece nepăsarea,/ trece spaima și/ toate zvonurile nopții care/ te cuprind în mrejele închipuirii/ și te învârt ca pe un pui la rotisor./ Cu grija palmelor/ se înfașă și se desfașă fuioarele/ trebuințelor zilnice/ închise în ciocul păstăilor de năut/ cicero din povestea cerealelor/ și a artei oratoriei./ Cu migală se cultivă altruismul/ pe care îl porți ca pe o maramă/ ce leagă rana neînchisă încă/ duce urciorul la apa neîncepută/ și înrourează diminețile,/ leagănă speranța/ în cele mai duioase brațe/ ale Marii Mame” (Empatie, p. 68).

Descoperim aici propensiunea de a cultiva, prin transpunere simpatetică, mugurii generozității încolțiți pe solul fertil al largheții sufletești derivând dintr-o conformație particulară a personalității creatoare. Caracter impresionabil, poeta resimte presiunea dăinuitului ca pe un balans enigmatic, incitant și tiranic în ipostazele sale multiforme. Sedusă de haloul tainic, tatonează, pas cu pas, prin breșe interogative, posibile tălmăciri vizând semnificantul decorului ambiental, ce inundă labirintul conștiinței. Și care, în alertă fiind, proiectează metodic noi și noi motive de introspecții și transfigurări pe diverse planuri, oferind, finalmente, o imagistică lirică cuprinzătoare.

Încercând să deslușească misterele firii, Doina Adriana Nicolăiță cade vremelnic în siajul pesimismului filosofic, exacerbând o stare de spirit curtând abandonul în mreaja depresiei: „Cu toate sforțările de-a le încerca pe toate,/ pe deplin nu e nimic în lumea asta,/ toate se scurtează, se micșorează/ de nu le mai dai de înțeles,/ oricum nu e oricum,/ plânsul nu e plâns,/ bucuria nu mai e bucurie, / agoniseala e zadarnică,/ viața tot ireparabilă rămâne,/ dorul tot neîmpăcat se află,/ pe deplin nu e nimic în lumea asta,/ cu toate sforțările tale de a le încerca pe toate” (Poate pricepi, p. 53).

Autoarea este o afectivă disimulată în parte, expozitivă în cealaltă parte, dar mereu atentă la fluxul articulării „cuviincioase” în imaginarul poetic. Astfel, versul se încheagă în tipare laxe purtând parafa indelebilei conexiuni cu sinele adânc, aflat în necurmată așteptare. În expectativă. În nesfârșită contemplare conturând perplexități fără răspuns, dar intuind posibile replici cu efect discordant în vadul sufletului bulversat de varii influențe și provocări.

În poemul O bibliotecă imemorială, autoarea afișează o autentică profesiune de credință apropo de rolul și menirea scriitorului în societate. Căci, spune ea, „Scriitorul – o bibliotecă imemorială/ aude toate vocile/ chiar înainte de a fi scrise și citite, / vorbește în toate limbile știute și pierite/ gustă nemurirea/ din cărțile care nu mor în el niciodată, / sporovăiește nesfârșit în foneme nepământene,/ se îmbracă confortabil cu toate personajele/ din propria galerie de artă după bunul plac/ și apoi se așază pe canapea/ în spațiul dintre rafturi contemplând/ cum toate epocile și secvențele cresc în inima sa/ la nesfârșit” (p. 21).

Poeta etalează un potpuriu de emoții și reprezentări reflectând zbuciumul interior, alte și alte interogații, dar nu la amperaj paroxistic și „vindicativ”, ci la turația molcomă și decentă al acceptării diversității stimulilor remanenți. Sens în care rostirea sa e acompaniată de nimbul nostalgiei – un jind omniprezent pe scara dăinuirii și placă turnantă desemnând realități în estompare. Unul câte unul, poemele converg spre zona receptivității permisive, acolo unde impulsurile caritabile fac casă bună cu perspectiva împrospătată din Cel mai frumos gând: „Cel mai frumos gând al frumuseții pure ești/ femininul din toate câte izvoresc aievea și/ multiplică infinite forme atingând sfiala/ cu surâsul și grija degetelor mâinii, cu plinul/ privirii care mângâie efervescența/ cumințită în leagănul omenirii,/ chiar în sânul tău,/ în matca roiurilor luminoase de primprejur,/ stârnindu-te să cuprinzi și/ să rămâi în grație/ ca-ntr-o opera omnia” (p. 23).

Cu poezia de factura aceasta, autoarea reabilitează naturalul în lirica asediată de atâtea zdruncinări, dezosări și flegme. Ea respinge instinctiv grotescul și macabrul, preferând modelul expunerii fără ostentații, șocuri sau artificii stilistice menite a lăsa natul cu mandibula căscată. Fidelă propriei simțiri, merge pe calea sa, nefiind ispitită de mode și curente. Nu trage cu ochiul în ograda altuia/ altora, preferând adăparea din izvorul viu al individualității creatoare. Fapt ce conferă poemelor sale o notă distinctă și, oarecum, „anacronică” în vacarmul confraților supraturați și mistuiți de arderi și furii orgiastice.

Arhitectura psihologică o predispune melancoliei induse de tirania temporală conjugată cu evenimente având ecouri profunde în sufletul provocat de meandrele vieții. Stare derivând din temperamentul sensibil, care o împiedică să-și strige „of”-ul cu glas tare, alegând formula discretă a „retractilității” aluziv-protectoare. De aici și senzația de reținere, chiar de inocență pe alocuri, îmbogățind uvertura poeticească cu virtuțiile aparte ale spiritului ludic: „Copil perpetuu/ la marginea copilăriei/ unde veșnicia tronează/ jucându-se de-a creația,/ de-a Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana/ învăluit în basmul nesfârșit/ al tuturor posibilităților,/ însuși Hyperion zburând/ nestingherit/ prin mitologie sau chiar/ eroul poveștilor imaginate/ într-o regie proprie/ în care fanteziei îi cresc aripi necondiționate” (Copil perpetuu, p. 43).

Lumea, în ansamblul ei, e văzută ca un bazar în care totul se negociază non-stop, începând de la concretețea substantivală la frământarea eului agasat (și agresat) în permanență. Nimic nu mai are sens și finalitate în acest viespar existențial, unde resemnarea și tristețea opacizează perspectiva fastă până la obliterarea ei completă: „Am scos așteptările la vânzare, le dau pe nimic,/ scot la licitație și constrângerile,/ nu mai e nevoie de ele,/ corsetele s-au demodat demult/ și perucile și trena și jobenul tău/ din care astăzi n-ai mai scos pana/ porumbiței să scrii ultimul vers al revederii,/ licitez tot,/ mai ales buna dispoziție, masca/ care ți se potrivește atât de bine să o porți/ în buzunarele inimii,/ vând și cel mai frumos gând, tot pe nimic,/ poate revine și-l croșetez într-o cordeluță pe frunte,/ dau pe nimic și o clipă în doi/ să se resusciteze și să devină una întreită, înmiită,/ aducând înapoi tot ce nu se poate/ cumpăra și vinde”(De vânzare, p. 12).

Peste întreg volumul se profilează, ca o aură tutelară, o mână invizibilă. Este brațul Providenței, care, în conștiința autoarei, patronează și reglează în detaliu volutele destinului. Sens în care confesiunea îmbracă nuanțe liturgice, căci „Trăiesc în libertatea Ta, pe a mea nu prea o duc/ nu știu cât se întinde și cât cedează trecerea/ precum bretelele din strânsura costumului de clovn/ în care ești liber să cazi dacă nu te țin curelele/ ca niște gratii te țin de scena pe care/ îi faci pe alții să râdă/ în timp ce tu îți plângi limitele și/ aștepți copilul din tine/ să evadeze prin propria spărtură/î n largul cel mare/ în căutarea liberului arbitru” (În largul cel mare, p. 60).

O viziune particulară, coroborată cu ghesul manifest spre emancipare din constrângerile recurente, fac din această plachetă un popas literar demn de reținut. Neîndoielnic, Mâna nevăzută a poetei țese meșteșugit șiragul sentimentelor învolburate, așezându-le firesc în albia lor ilustrativă, de unde se multiplică aidoma semințelor nimerite în sol germinativ. Cu lucrarea prezentă, Doina Adriana Nicolăiță ne pune în față portretul bardului delicat și silențios, ce nu caută cu orice preț eschibiția gratuită axată predilect pe sordid și senzațional, ci normalul configurării poetice din care, încă, n-au dispărut însușirile umane cu valoare generală. Încât, nesincronizarea la caruselul clișeelor „sângeroase” nu este o culpă, dimpotrivă, ea poate fi chiar un atu în iureșul concurențial departajând poetul autentic de stihuitorul aterizat, poate, accidental în regatul Himerei. Și care, evident, pentru a se remarca, musai neapărat să „șocheze” cu găselnițe sinistre, altminteri rămâne în postura de „geniu pustiu” marginalizat de confrați și neînțeles de publicul cititor. O fi bun și șocul, nu neg, dar venit din montaj estetic iscusit, nu pe tiparul „spintecării” corporale, care, pare-se, procură unora delicii semantice numai de ei știute și gustate ca atare.

[1] Doina Adriana Nicolăiță, Mâna nevăzută, Editura Neuma, Cluj, 2023