LECTURI PARALELE

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător

Emigrant USA

„azi e o zi, aș zice
pentru băut propice”

                 Laurențiu Niculescu,
                           apocrif

Recent, am scris, în paginile aceleiași reviste, despre cartea de amintiri a lui Călin-Andrei Mihăilescu, Răbdări vrăjite. Pe timpuri, adică prin anii ’80, am scris (și nu-mi amintesc să fi publicat textul) despre romanul de debut al Adinei Kenereș, Îngereasa cu pălărie verde. Acum vine la rînd romanul, tot de debut al lui Laurențiu Niculescu, Iemigrant^[1].

Ce au toate acestea în comun? Sînt cărți de generație, despre absolvenți de filologie (în zilele noastre, Litere) și perioada imediat după absolvirea facultății, i. e., începutul anilor ’80, cînd nu era încă atît de rău, dar bancul despre viitor văzut drept ceva mare, negru și care bătea la ușă circula deja. Și autorii în cauză, nedorind să-l vadă la fața locului, au optat pentru străinătate (Adina și Călin s-au întors între timp, iar Adina nu mai e, din păcate, printre noi).

Romanul, presupun, non-ficțional, începe cu o dilemă: „Atunci mi-a încolțit în minte că sunt oameni care pleacă să ajungă undeva și oameni care pleacă doar să părăsească un loc. Eu care eram?” (p. 7) și „Fiecare se refugia cum putea – unii în literatură, alții în sculptură, unii cu spiritul, alții cu trupul, alții cu amândouă.” (p. 11)

Găsim, la început, intertextualitate, ironie, referiri la viața de profesor de școală de cartier în Bucureștiul începutului anilor ’80, dar, din cauza depunerii actelor pentru plecarea definitivă, cu consecințele lor administrative, birocratice, politice, adică tot felul de șicane, hărțuiri etc., din care prima e desfacerea contractului de muncă, devine din ce în ce mai grav, chiar dacă mai păstrează un pic de umor:

„Așa că le-am pus tuturor fetelor câte un zece, cum și unor băieți care se prefăceau că le pasă de latină (și în general de prezența mea în clasă), câte un nouă celor care se prefăceau uneori, și câte un opt restului care erau pe acolo. Toată lumea avea să treacă latina trimestrul ăsta, că doar purtam o genă romană.” (p. 19)

Povestea se desfășoară pe două planuri, cel individual, pomenit mai sus și cel social, continua degradare a vieții în ultimii ani ai regimului comunist, aceasta din urmă văzută și de departe, din perspectiva celui ajuns în Statele Unite, lăsînd în urmă părinții și o soră mai mică, în timp ce încearcă să-și facă un rost în noua lume, să devină din emigrant imigrant.

E vorba și de posibilitatea comparării, la prima mînă, a două sisteme de învățămînt, din perspectiva profesorului suplinitor. Mai întîi, cînd e vorba de suplinirea unor ore la penitenciarul Rikers Island:

„Pe urmă, a mai spus ea, școala era singura lor distracție, așa că învățau binișor, unii chiar cu pasiune. Majoritatea ajungeau să înțeleagă că dacă își urmau viața de vânzători de droguri nu mai avea mult de trăit. Cei mai mulți puteau fi salvați. În sfârșit, un liceu care își îndeplinea misiunea. Vorbele tinerei profesoare mi-au rămas în minte. Totul pleca de la faptul că drepturile unui om sunt inalienabile și continuă să se bucure de ele în orice condiții.” (p. 157)

apoi, de consecințele unei bătăi violente la care asistă înainte de a intra la oră ca suplinitor:

„Îmi imaginam sancțiunile care ar fi urmat ca să acopere brutalitatea animalică a celor doi. Azi mă gândesc la scenă dintr-un alt unghi: directorul adjunct avea sentința pregătită din experiență, din exercițiul de a reconfigura realitatea fără să examineze faptele, exact ca în România unor ani în care sentința era trimisă tribunalului înainte de începerea procesului.” (p. 170)

De la un punct încolo, umorul revine, și prin intermediul micii comunități de români cu care se solidarizase în țară, în perioada eforturilor comune de emigrare – pun la punct, la o petrecere, un spectacol Caragiale, cît și-n colectivul est-european în care se integrează în perioada petrecută ca bibliotecar la New York University:

„Mâncarea nu ne-a preocupat niciodată, poate în afară de brânză pe care am descoperit-o treptat în toate savorile internaționale posibile. Desigur, mi-am zis aducându-mi aminte de tracologi, că dacii învățaseră pe toți europenii s-o prepare, nu numai pe francezi și pe italieni, dar și pe. austrieci și mai ales pe olandezi și pe elvețieni, poate și pe englezi, deși nu avuseseră prea mare succes cu căpoșii ăia.” (p. 230).

De asemenea, căderea regimului comunist, cu interpretările ei divergente, revoluție sau lovitură de stat, îl preocupă intens, cu instrumentele intelectuale provenite din formația lui de acasă și din cea ulterioară americană; încheierea poveștii e o vizită în țară, pe la începutul anilor ’90, cu contemplarea, uimită și nu prea a stărilor de lucruri, neschimbate sau, eventual, schimbate în rău.

Fraza finală a cărții, primirea pe care i-o face ofițerul de la Imigrări „Ca și cum ne citea pe față trecutul recent, ne-a zâmbit prietenos și mi-a spus (eu eram ultimul): Welcome home, Sir!” (p. 326) ar trebui să ne dea de gîndit, mai ales în zilele noastre.

Pe scurt: o carte de citit pentru toți nostalgicii vremurilor de dinainte de 1989, mai ales dintre cei care nu au trăit vremurile acelea. Pentru cei care oricum nu (prea) citesc, un mic fragment:

„Am rămas atunci cu o frustrare că sunt oameni care vorbesc despre o realitate pe care nu o cunosc și mai și ies în stradă să-și împărtășească opiniile ca și când ar fi ale lor” (p. 201).

^[1] Laurențiu Niculescu, Iemigrant, București, Eikon, 2024.