LECTURI PARALELE

Valeriu Remus Giorgioni
poet, prozator

IVORIA BELOVA sau în căutarea unui ideal feminin

Personajul feminin din romanul omonim[1] al lui Igor Isac Olișcănescu e o ființă complexă, misterioasă și aparent contradictorie. Traversând o bună parte a secolului XX, marcat de o istorie sumbră și plină de oportunități de ordin politic și existențial, chipul ei expresiv și rebel în mod firesc exprimă acea trecere tensionată și revelatoare a timpului.

Pe linia paternă Ivoria se trage dintr-o viță nobilă de ruși și o mamă basarabeancă de țărani înstăriți. Bunicii ei pe linie maternă încă la sfârșitul secolului XVIII s-au stabilit, în căutarea unui trai mai bun, în Caucazul de Nord, în zona Krasnodarului. Ivoria s-a născut în anul Revoluției din Octombrie, la Sankt Petersburg. Odată cu venirea bolșevicilor la putere începe odiseea ei existențială. Familia este ridicată și expulzată în Siberia, unde își petrece adolescența.

Chiar și în condiții extrem de dure ea reușește să rămână o visătoare și asta grație mamei care, la un moment dat, în mijlocul gerului cumplit al iernilor nesfârșite, comunica cu nevăzutul. Mama îi dă o educație aleasă prin intermediul literaturii clasice ruse, dar nu uită și de rădăcini; o învață limba română și-i vorbește despre scriitorii celebri ai latinității târzii. Între timp, în Siberia tatăl moare și după șapte ani de detenție, mama hotărăște să se întoarcă împreună cu fiica acasă. Din cauza unei conjuncturi politice nefavorabile sunt nevoite deocamdată să se instaleze în Transnistria, la Tiraspol. În bizarul orășel de pe malul Nistrului pentru frumoasa domnișoară Ivoria încep adevăratele încercări și tribulații ale destinului. Chiar în primele luni de acomodare în spațiul transnistrean este violată de un hoț ordinar. Dar, se pare că această infracțiune de ordin sexual se ține de ea ca un blestem. Între timp începe al doilea război mondial, Tiraspolul este cucerit de armata română, condusă de generalul Antonescu împreună cu forțele armate ale Germaniei fasciste. Ivoria se angajează femeie de serviciu la Comandatură și unul din caporalii români începe să-i facă avansuri pe care ea le ignoră. Atunci acesta, în mod barbar o urcă cu forța într-o mașină și o duce într-o pădure, la marginea localității pentru a o viola. Ajunși la destinație ea se împotrivește și el e gata s-o omoare. Numai că forța destinului e mai puternică decât forța oarbă a circumstanțelor absurde. Astfel, în ultima clipă e salvată de Ilie Ilidianu, eroul principal al romanului, care hălăduiește prin împrejurimi (de o lună și ceva e dezertor ). În momentul oportun acesta se află la locul potrivit. După această întâmplare „fericită” între cei doi (el este găzduit clandestin în casa celor două femei până la încheierea conflagrației mondiale) începe o relație profundă de iubire; porniri instinctive sunt amestecate cu subtile sentimente mistice din partea lui Ilie, pe care Ivoria inițial nu le percepe. Ea apără cu frenezie pasiunile și patimile de care e posedată Anna Karenina. La un moment dat, asemenea Annei își împarte dragostea între doi bărbați; între Ilie și un ofițer român de care intempestiv se îndrăgostește. Eroina lui Tolstoi se rătăcește în sentimente din disperare, ce până la urmă o duc spre sinucidere. Ivoria Belova, susținută de energia dragostei lui Ilie, care îi dă aripi, se apropie de celălalt bărbat, (amețită de parfumul poeziei), pentru a împlini un vis. Dragostea dintre ea și ofițer e mai mult imaginară decât reală. Ea se desfășoară sub pavăza spiritului lui Lermontov, pe care datorită amantului îi redescoperă farmecul subtil al poeziei. Spre deosebire de Anna Karenina, Ivoria Belova iese din această încercare complicată a destinului destul de bine; devine stăpână pe libertatea sa interioară.

Astfel, ulterior, ea cu multă meticulozitate își modelează un chip distins, un comportament sofisticat și un caracter intransigent, în ciuda unor manifestări aparent duplicitare. În sufletul ei e o simbioză ciudată de caracter slav și latin. De fapt, a venit în România să-și descopere originile latine, care într-o formă latentă zac în sângele ei. Mama, Serafima, în copilărie, i-a fredonat romanțe vechi, i-a spus povești cu zâne și feți-frumoși și i-a pregătit delicioase bucate tradiționale. Toate aceste lucruri s-au sedimentat pentru totdeauna în sufletul ei fragil și odată ajunsă la Hușnița, într-un orășel vetust din vestul țării, a început să se strecoare discret pe străzile semipustii și printre dealurile împădurite din preajmă. Lumea vizibilă, recognoscibilă și perimată o plictisește, astfel Ivoria încearcă să pătrundă în lumea nevăzută, imaginară, adică să găsească ritmul, parfumul și tandrețea spațiului autohton, dorind cu acestea să se identifice. Din păcate nu-i prea reușește și nu fiindcă se simte o intrusă, ci deoarece spațiul autohton s-a înstrăinat de sine, de valorile lui tradiționale. Nu în zadar, la un moment dat, ea afirmă: „ …din păcate din țara visată s-a cam ales praful și parcă tot mai mult România seamănă cu Rusia”.

Dar nu se lasă prea mult intimidată de realitate, ci intră în contact cu aceasta și continuă să caute prilejuri potrivite pentru a putea să se apropie de un adevăr original și inedit. Și această suavă apropiere în mod miraculos se întâmplă; e rodul firesc al absolutei libertăți spirituale. Aparițiile ei neașteptate provoacă în conștiințele constrânse de rigorile regimului totalitar stupoare și chiar ură, iar în sufletele pure și naive admirație și mai mult decât atât. Spre exemplu, măturătorul de stradă Doru Borozan, care nu se desparte de o Biblie veche, cu coperțile groase și slinoase, pe care o ține sub cămașă, în sân, la un moment dat o vede pe Ivoria zburând (e un semn evident că s-a îndrăgostit de ea), deasupra unui cireș pe jumătate uscat, atât a mai rămas din livada baronului german. Și această întâmplare magică, cam în același timp, îi apare în vis lui Ilie, pe care, îl mărturisește Ivoriei. Și ea într-una din zile merge în oraș, îl caută pe măturător și îl întreabă dacă cu adevărat a văzut-o zburând . El răspunde afirmativ. Ivoria melancolic zâmbește; adevărul fiind undeva pe la mijloc. Într-adevăr, într-o zi de toamnă a mers pe dealul, din preajma orașului, însoțită de profesorul de latină și urcă în cireșul cu pricina, iar când ajunge în vârf, întinde mâinile în părți, parcă dorind să-și ia zborul, dar în ultimul moment aude o voce, venind de undeva de departe, care o strigă pe nume. Ea își revine din reverie și imediat coboară, se apropie de profesor și întreabă de ce a chemat-o. El, uimit, o privește și neagă că ar fi făcut asta.  

Mai târziu, când Ilie își îndreaptă toată dragostea spre Dumnezeu și începe să comunice în taină cu El (sentimentele față de soție rămânând preponderent spirituale) înțelegem că vocea care a intervenit în momentul oportun a fost, se pare, vocea divinității, care a oprit-o pe Ivoria să forțeze hotarele visului și să cadă dramatic în realitate, cu alte cuvinte a salvat-o. Vocea salvatoare a providenței mai apare ulterior, pe parcursul desfășurării evenimentelor. Dar, în contrapunct cu aceasta apare și vocea devastatoare a instinctului, care inconștient irupe din carnea Ivoriei, producându-i numai necazuri.

Dragostea ascunsă față de Ivoria Belova l-a făcut pe Doru Borozan să simtă că, la un moment dat, și el levitează deasupra Hușniței. Iar, într-o seară, luând cina afară, în fața casei, vede cum o pasăre imensă și nevăzută se apropie excesiv de mult de masa unde sunt servite bucatele, de parcă dorește să-l răpească.

Fiindcă pe alocuri romanul are o deschidere spre intertextualitate, la un moment dat Mișu Novac îi povestește Ivoriei despre prietenul său din tinerețe Gib Mihăescu, care, probabil sub influența literaturii ruse, se îndrăgostește subit de o rusoaică, pe care, cică, o întâlnise o singură dată, când executa serviciul militar la granița de est. Ea a fost prinsă de grăniceri, trecând Nistrul înghețat, pentru a scăpa de coșmarul comunist. Au stat împreună până dimineața și a interogat-o, de fapt mai mult a admirat-o, apoi dimineața a condus-o la gară și a urcat-o într-un tren spre București. După asta n-a mai văzut-o niciodată. O obsesie incurabilă față de ea l-a făcut s-o caute tot restul vieții. A scris și un roman - Rusoaica, care s-a bucurat de succes, dar asta nu l-a făcut s-o uite. A continuat s-o caute… A murit subit fără s-o mai întâlnească. După portretul mai mult imaginar făcut de Gib, Mișu constată că trăsăturile și caracterul ei are foarte multe în comun cu chipul și personalitatea Ivoriei . Astfel ajunge la concluzia că „rusoaica” a fost regăsită cu o întârziere de 20 de ani.

O relație cu totul specială are Ivoria cu Lermontov. Îndrăgostirea subită a ofițerului (în Transnistria) de Ivoria se datorează faptului că el cu ceva timp în urmă a avut o revelație, unde a văzut-o pe Ecaterina Sușcova, cea mai distinsă iubită a genialului poet rus, care constată că semăna ca două picături de apă cu Ivoria Belova. Apoi aceasta studiind minuțios viața și opera lui Lermontov, pe de o parte încerca „ în viața cotidiană să se încadreze în ritmul operei sale poetice”, iar în intimitate dorea să se strecoare sub pielea poetului pentru a înțelege de ce nu a iubit cu adevărat nicio femeie. Uimită, pe neașteptate descoperă că el comunica de la egal la egal cu Dumnezeu, or, asta presupune să te iubești doar pe tine și mai puțin pe alții. Orgoliul și mândria nemăsurate au făcut ca poetul, în mod dramatic, să fie devorat, la o vârstă fragedă, de neant. Privită din perspectiva femeii emancipate de azi, Ivoria crede că este idealul feminin râvnit de genialul poet rus, care (dacă se năștea în secolul XVIII) ar fi putut să-l salveze de la moartea prematură și probabil l-ar fi inspirat să scrie încă multe capodopere nemuritoare. Totuși, operele create (și nu puține) sunt suficiente pentru a simți că spiritul poetului e viu și trăiește în cărțile sale, care, din păcate, tot mai puțin sunt citite.

În schimb are în față o altă provocare, nu mai puțin semnificativă, pe poetul minor, român, Mihai Novac, pe care cu dragostea sa profundă îl poate face să scrie versuri extraordinare, nu neapărat sub formă literară, ci într-un chip la fel de important, cel existențial. Ea poate fi un ideal tangibil pentru o persoană sceptică, ironică și boemă.

Drumul spre împlinire e trenant, sinuos și ușor confuz. E compus din mai multe elemente: regăsirea în natură, reevaluarea timpului trăit, plonjarea în inconștient și în vise etc. La ultima întâlnire cu Mișu (în buncărul din pădure) Ivoria aduce o prăjitură a cărei aromă, în ciuda trecerii timpului, se păstrează intactă în memoria ei afectivă, (câteva firimituri le păstrează ca pe anafură într-o năframă) tocmai din copilărie. Are o reverie stranie pe una din străzile Hușniței, care îi dă de înțeles că sufletul mamei se află undeva în preajmă. Își amintește cum ei îi apărea aievea, în cele mai grele momente din viață o sferă luminoasă cu care se identifica și astfel detensiona situația…(Acea sferă misterioasă uneori strălucește la capătul vreunei străzi din Hușnița) La un moment dat, din aroma prăjiturii se iscă o melodie bizară, fredonată cu ani în urmă de mama în timp ce o prepara, pe care, desigur, o auzise de la bunica. Deci, prăjitura adusă „nu e de mâncat ci de dansat”. Pe o scenă improvizată Ivoria se avântă într-un „dans straniu, susținut de vocea-i subțire”, apoi „mișcările devin mai sigure și mai expresive”. Peste ceva timp urcă pe scenă și Mișu, care încearcă să intre și el în dans, la început e nesigur, dar „spiritul liber și inspirat al dansului l-a făcut brusc să prindă ritmul”. Mai târziu, în anturajul tot mai efervescent apare si armonistul – prizonierul german căutat de autorități, care electrizează atmosfera cu muzica de Schubert și Brahms, interpretată virtuos la armonică. Pe nevăzute apare și un lup „faimos”, care în tandem cu armonistul creează un duet cu totul original; urletul grav al solitarului animal se modulează destul de suportabil după partitura interpretată de neamț. Aceste „ingrediente”, tot mai consistente, oferă savoare unei mâncări delicioase care se numește ritual.

O ceremonie pregnantă și inedită, unde ca într-un vis se profilează levitația unui cuplu; limitele fizice dintre cei doi dispar creând o unitate coerentă, ce pare un nor de argint a cărui lumină vibrează subtil. Si acest fenomen magic se întâmplă deasupra abisului. Viața balansează între Eros și Thanatos, în mod uimitor, erotismul în cele mai fierbinți momente pare înduhovnicit „sânii ei cu sfârcuri sidefii semănau cu doi ochi prin care ne scrutează însuși Creatorul”. Dragostea sublimă dintre Mișu și Ivoria, redată într-o viziune poetică, în pofida timpurilor de restriște, împreună cu credința și magia, reușește să salveze spiritul uman de la moarte. Aceasta fiind una din cele câteva teme ale excelentului roman Ivoria Belova. Patimile după Heidegger.

[1] Igor Isac Olișcănescu, Ivoria Belova. Patimile după Heidegger, Ed. Junimea, 2025