LECTURI PARALELE

Dumitru Mnerie
eseist, editor

„Iar tu, draga mea, vei fi obiectul răzbunării mele!”[1]

Timpul vieții oferă fiecăruia ocazia de a se percepe ca parte din societatea care-l împresoară. Mai întâi domină conștiința de sine. Apoi, interesul se împarte celor dragi. Urmează preocuparea față de alții, aflați prin preajmă. Pentru a înțelege cât mai mult, căutarea devine cale. În acest context, este interesant momentul în care ajungi să deschizi o carte, cu o poveste din viața altcuiva, pusă-n pagini din imaginația și condeiul unui scriitor. În funcție de talentul său, citind, ajungi să fi captat de povestea scrisă, îți regrupezi interesele, te lași captat de firul acțiunii, trăiești sentimentul puterii de a intra în mintea personajelor, uitând parcă de libertatea pe care o ai, putând oricând lectura. În această categorie de scrieri poate fi încadrat noul roman Codrina, scris de doamna Doina Smaranda Domide. Cartea apare într-un context tipologic al prozei românești contemporane, dar păstrând elemente esențiale de tradiție, prin preocuparea vizibilă de explorare subtilă a vieții lăuntrice, provocând cititorul să fie atent, atât la poveste, cât, mai ales, la un parcurs interior dens, marcat de reflecție, memorie și asumare. Este un roman al devenirii, al formării unei conștiințe feminine care se construiește lent, prin confruntare cu sine și cu lumea, într-un registru narativ dominat de sobrietate, empatie și rigoare morală.

Încă din prima pagină cititorul ajunge alături de eroină, direct în poveste: „Codrina pășea îngândurată pe mijlocul străzii, văduvită chiar și de puținele mașini care mai circulau din când în când. Absorbea singurătatea ca pe un drog. Era plictisită și se simțea pustiită, ca și strada asta din care se refugiaseră toți, lăsându-i calea liberă. Ce folos că este căsătorită cu un om de afaceri? Toata ziua e la servici și când vine acasă e obosit. Așa de obosit că nu-i dăruiește nici măcar o mângâiere.” … Apoi, survin câteva lămuriri succinte despre cum a ajuns Codrina în această în situație critică, considerându-se ca fiind în familie doar „Un <decrețel> apărut accidental exact când s-a pus în aplicare decretul de interzicere a întreruperii sarcinii la femei cu mai puțin de patru copii.” Ba mai mult, se recunoștea vinovată pentru că a ajuns să se mărite forțat, după ce a rămas gravidă în urma unei aventuri, cu cel care-i făcea curte surorii sale mai mari… Astfel, se înțeleg motivele pentru care ea devine nedorită în familie, simțindu-se însingurată, având un copil nedorit și forțată să trăiască cu un soț incompatibil. În această stare, Codrina a devenit mai vulnerabilă în jungla străzii, agățându-se cu speranță de Gelu, „un tânăr blond cu ochi albaștrii”, crescut la Casa de copii. Mai departe, citind atent din roman se poate desluși întregul conținut.

Din această perspectivă, romanul Codrina poate fi citit ca un bildungsroman feminin, în care maturizarea nu este legată de succes social sau de afirmare exterioară, ci de dobândirea unei lucidități morale. Drumul personajului este unul interior, presărat cu întrebări, ezitări, reveniri asupra trecutului. Codrina învață să distingă între aparență și adevăr, între conformism și autenticitate, între vulnerabilitate și slăbiciune.

Dar romanul nu este doar despre Codrina. Ea nu este o eroină în sensul clasic al termenului, ci mai curând un personaj-proces, aflat într-o permanentă mișcare interioară. Codrina crește, se modelează și se definește nu prin gesturi excepționale, ci prin capacitatea de a înțelege, de a suporta și de a da sens propriei experiențe.

Privit din perspectiva criticii sociale, romanul Codrina de Doina-Smaranda Domide depășește cadrul unei simple narațiuni de formare individuală și se configurează ca o meditație lucidă asupra eșecului discret al instituțiilor educative contemporane, în special asupra modului în care societatea tratează copilul vulnerabil. Casa de copii, reprezintă un spațiu esențial în biografia personajului Gelu, alături de fratele său Relu, care apare nedespărțit de prietenul său „intim”, Nanu. Casa este ilustrată ca un decor al copilăriei traumatice, un simbol al unei pedagogii impersonale, care produce adaptare, nu vindecare.

Cititorul poate sesiza antagonismul evoluției profilurilor moral al Condrinei și al lui Gelu. Codrina are un parcurs pozitiv, maturizarea însemnând atât prețuirea din ce în ce mai mult a muncii  exercitate cu conștiinciozitate pentru întreținerea responsabilă a familiei, cât și cultivarea respectului față de cei din jur. În mod antagonist, imaginea lui Gelu – „crescut la Casa de copii”, se degradează prin faptele din ce în ce mai imorale, înșelându-și mizerabil soția, cea care i s-a oferit cu toată dragostea, dovedindu-se și un tată iresponsabil, un pătimaș al desfrâului și a practicilor răufamate. Din această perspectivă, Codrina devine un roman profund contemporan, care vorbește despre copiii invizibili ai societății moderne, despre educația fără iubire și despre costurile psihologice ale unei protecții impersonale. Critica nu este stridentă, dar este cu atât mai eficientă cu cât se exprimă prin destinul interior al personajului. Romanul nu cere reforme explicite, ci empatie, responsabilitate și o re-umanizare a actului educativ.

Și totuși, autoarea evită deliberat dramatismul facil sau conflictul exterior spectaculos, preferând să urmărească transformările fine, uneori imperceptibile, ale conștiinței. Codrina ar fi putut să fie un roman de dragoste, cu sirop tineresc, cu un final fericit, doar că autoarea, de factură mai realistă, strecoară încă din prima parte a expunerii relației tinereilor, un pasaj-avertisment pentru cititor: O cuprinde pe Codrina pe după umeri și o privește zâmbind. „Iar tu, draga mea, vei fi obiectul răzbunării mele!” O perspectivă a batjocorii.

În cuprinsul acțiunii romanului, este prezentă și tema rolului religiei în corectarea comportamentală în societate, cu succes în cazul Codrinei, fără rezultat favorabil pentru soțul ei Gelu. Interesant surprinsă de autoare este schimbarea de atitudine a părinților Codrinei față de fiică. La început, mama avea replici dure, foarte categorice față de comportamentul Codrinei, surprinse în remarci, cum ar fi: „De la Codrina nu te poți aștepta decât la surprize neplăcute!”, Toate le-a făcut anapoda! Nu poți pune bază în ea de aici și până la colț!;  față de alegerea lui Gelu : „Ce să facă dacă pârlitul ăsta și-a pus pata pe Codrina” ... „La mine nu mai aveți ce să căutați! Să nu te mai prind în curte că-ți rup picioarele!” În finalul romanului, mama acceptă întoarcerea acasă a Codrinei, chiar dacă a fost neascultătoare și ajunsese într-o situație mult mai grea de pe urma propriilor decizii. Astfel regăsim, într-un fel, tema parabolei „fiului rătăcitor” din Noul Testament. (Codrina) „Nu s-a așteptat să fie înțeleasă, dar mama a fost în culmea bucuriei”. ... „ Mai putem încropi o cameră să ai loc și tu. Așa poți să stai cu toți trei copiii tăi.”

În calitate de editor, (Editura Fundației pentru Cultură și Învățământ IOAN SLAVICI din Timișoara), încă de la prima citire a manuscrisului romanului Codrina, am găsit câteva elemente ale unui teren comun solid între proza clasică slavicistă și cea contemporană, în speță oferită de Doina Smaranda Domide, locuitoare stabilă în satul Pârnești, comuna Săvârșin, județul Arad. Deși Codrina aparține unui alt timp și unei alte sensibilități literare, relația personajului cu mediul său amintește de modul în care Slavici își plasează eroii în comunități strict reglementate moral. Ca și la Slavici, comunitatea devine un factor de presiune etică, nu doar un decor. Diferența majoră constă în faptul că, în romanul contemporan, sancțiunea nu mai este publică și dramatică, ci interioară, conștiința devenind instanța supremă de judecată.

Asemenea Marei lui Ioan Slavici, Codrina este un personaj construit pe o etică a rezistenței interioare. Dacă Mara își afirmă voința prin energie practică, spirit întreprinzător și autoritate socială, Codrina își exercită forța într-un registru interior, reflexiv. Ambele personaje sunt marcate de o moralitate aspră, dar lucidă, însă Codrina se distanțează de pragmatismul dur al Marei, propunând o feminitate mai interiorizată, în care puterea se exprimă prin asumare și discernământ, nu prin dominație.

Codrina mai poate fi comparată cu Persida din Mara, prin prisma parcursului de formare. Ambele traversează experiențe afective care le pun la încercare valorile și capacitatea de a se defini pe sine. Dacă Persida trăiește conflictul dintre pasiune și normă socială, Codrina se confruntă cu tensiuni mai difuze, interioare, specifice lumii contemporane. În ambele cazuri, maturizarea nu este un proces liniar, ci unul dureros, construit prin confruntarea cu limitele proprii și ale lumii.

Interesantă poate fi asemănarea cu Ana, personajul feminin din Moara cu noroc, care reprezintă la fel tipologia fragilității morale prinsă între iubire, teamă și vinovăție. Codrina poate fi citită ca o variantă contemporană, eliberată, a acestui tip de personaj. Dacă Ana este adesea copleșită de forțe exterioare și de voința altora, Codrina își păstrează autonomia interioară, chiar și în momentele de criză. Ambele personaje sunt marcate de sensibilitate, însă Codrina reușește să transforme fragilitatea în luciditate, nu în capitulare.

Încercând o dezvoltare critică coerentă a romanului Codrina, se remarcă perspectiva oferită, mai ales îndreptată către critica societății contemporane, refuzându-se artificiul și senzaționalul, autoarea propunând o literatură a nuanței și a introspecției. Este un roman care nu încearcă să impresioneze, ci să convingă prin onestitate și rigoare morală.

În concluzie, Codrina este un roman al autenticității și al devenirii lăuntrice, o proză care invită la reflecție și empatie. Doina-Smaranda Domide oferă cititorului nu doar o poveste, ci o experiență de lectură profund umană, în care fragilitatea, memoria și luciditatea se împletesc într-un portret feminin credibil și memorabil. Vocea autoarei este una discretă, dar sigură, atentă la adevărul personajelor și la responsabilitatea actului narativ.

Este o carte care se citește dintr-odată, dar care rămâne mult timp în conștiința cititorului, prin adevărul său interior și prin discreta sa forță morală.

[1] Doina Smaranda Domide, Codrina, Editura Fundației pentru cultură și învățământ „Ioan Slavici” din Timișoara, 2025, pag. 27.