CRONICA LITERARĂ
Alexandru Moraru
eseist, prozator, dramaturg
Pledoarii verticale[1]
Întrupată la Editura Școala Ardeleană din Cluj-Napoca (2026), noua plachetă de versuri a poetei Doina Adriana Nicolăiță se alătură celor cinci opuri deja cuprinse în palmares: Inlucidare (2009), Împreună-Separat (2020), Răsfrângeri în infinit (2022), Așteptările (2023), Mâna nevăzută (2023). Intitulat Când începe totul, volumul de față include 75 de poeme repartizate în două reprize debalansate cantitativ. Una, mai scurtă, Când începe totul; cealaltă – mai extinsă, denumită Pasaje.
Ca o primă constatare, de observat inaderența poetei la „imperativele” liricii actuale. Fapt de natură a-i conferi o postură aparte brodată nu pe componente exotice ori semantisme „extravagante” – deși e o adeptă a verslibrismului modern – ci pe rostirea macerată în adânc și revărsată apoi ca mărturie peremptorie a preaplinului sufletesc. Este modalitatea ei de exprimare fără acele stridențe lexicale și accente șocante așa de manifeste în stihurile barzilor mai tineri. Și a căror poftă de sincronizare la tehnici și curente alogene pare de nestăvilit. Faptul în sine n‑ar fi baș rău, ca primenire stilistică, de n-ar exista și un inconvenient major. Acela de a renunța cu prea mare ușurință la propria individualitate creatoare, îmbrățișând la hurtă mijloace de expunere importate din „cele străinătățuri” și apreciate ca „sacrosancte” față de zicerile noastre „banale”.
Ei bine, Doina Adriana Nicolăiță nu se lasă impresionată de asemenea ispite și călătorește mai departe pe culoarul ei reflectând o conștiință artistică tot mai închegată ca emblemă distinctă a eului constructor. Este, în definitiv, o atitudine specifică celor ce se axează cu precădere pe resurse zămislitoare particulare și nu pe influențele dospite în alte azimuturi și considerate ca vârfuri ale desăvârșirii literare.
În prima secțiune a cărții – Când începe totul – întâlnim ca laitmotiv două vocabule-cheie: începe totul. Altfel spus, referința la „brânciul” inițial - factor motor primordial și omniprezent, devine obsedantă prin repetare constantă: „Acum când un cuvânt germinează/ începe totul/ de neoprit ca vrejul acela de fasole/ simți cum germinează/ interiorizat/foșnetul lui invizibil, imperceptibil/ te pune în mișcare/ te prinde în catrene fire mitice, rune magice/ și nu-i reziști,/ te face scrib fără normă,/ fără recompensă, de neînțeles pentru unii,/ fără rostul imediat material pentru alții,/ fără slăvi abrupte uneori inversate/ și iată,/ foșnetul germinației se aude în tot ce faci”. (Acum când un cuvânt germinează).
Într-adevăr, de la logos purced toate. De la vorbă. Ea te saltă și te coboară, zidește și dărâmă, așterne punți sau cască prăpăstii. Este o „armă” formidabilă, cu impact decisiv asupra ființei prinse nu rareori în capcana sa multiformă și, deseori, imposibil de evitat: „În adâncul fără formă/ începe totul/ fără reguli scrise/ bibliotecile bule de aer/ stau între muțenia gândurilor și/ sămânța începutului/ acolo nu/ mai ai unde fugi de tine însăți,/ acolo/ în spatele tăcerii/ nimic pe nimic se naște// și nu poți ști ce va urma/ treci mai adânc/ mai curios/ acolo/ unde imaginația nu ți-e de ajuns” (În adâncul fără formă).
Între „germinația” exterioară și autenticitate, autoarea preferă varianta secundă, chit că nu e înzorzonată cu panglici și dantelării de ultimul răcnet, dar cu atât mai sugestivă în redarea naturală a turbionului ființării. „Cu civilizația spectacolului/ a început totul/ multe plute în derivă/ steluțe implantate pe asfalt/ fulgi de papagali cameleonici// nu închide ochii, e mai rău/ reclame – banalități induse –/ toate celelalte au fost anulate,/ sezon mort.// În care lume ești/ în online, în video chat, în avatar/ un mijlocitor de compromisuri/ produse plagiate/ pe pielea ta contrafăcută.// Hai la nimicuri, flecuștețe,/ vată pe băț!” (Cu civilizația spectacolului).
Îngemănată cu ironia fină, aripa tristeții străbate deseori fibra poemelor potențând laolaltă melancolii acute și pusee pesimiste derivând din angoasă și zbucium interior. Un ochi pătrunzător scanează contingentul în dinamica lui proiectând decoruri suportabile în vad intim, ziditor, ori, dimpotrivă, iscând percepții semnificând „ofrande” pernicioase sau disconfort ideatic prelungit. Cu luciditate amară, Doina Adriana Nicolăiță inventariază neajunsuri, „narcisisme” și alte metehne desprinse grosier din buchetul psihologiei umane colcăind de „poeți răstigniți de limbă”, „cronicari excluși din pagini” etc. O „emfază de vorbe” se lăbărțează pretutindeni, ca din craterul unui vulcan tunând și fulgerând mereu în cronologia-i eruptivă.
Nu lipsește nici formularea cu nuanțe depresive, ca element de raportare accentuată la sinele bulversat de meandrele existenței aflată în necontenită mișcare și transformare: „A început totul/ am rămas întreagă fără un premolar/ încă o lipsă în drumul oaselor/ dinții nu mușcă din orice/ macină/ triază deciziile/ nu-i mai arunc unei păsări iluzorii/ îl fac depozit de AND/ scormonesc viitorul/ pierdut printre altele/ lopătez incert/ mă privesc mai cu luare-aminte.// Schimb ritmul la rame/ să mă ajung din urmă.” (A început totul).
Din vârtejul demarajului primordial, Doina Adriana Nicolăiță țese salba interogațiilor ce nu presupun atât un răspuns, ci mai degrabă provoacă noi dileme și surprinderi. Rezultă astfel un tangaj și ruliu spiritual pe ruta căutărilor perpetue a „ceva” menit a desluși mai lesne tainele devenirii trecute și misterele prezentului. În cea de-a doua parte a plachetei – Pasaje – tonul expozitiv al unor poeme e mai estompat, sporind astfel plasticitatea rostirii. Versurile curg mai închegate și, deși imagistica lor nu inundă retina, impun prin firescul redării arhitecturii lăuntrice a „emitentului”: „Nu poți fi fericit tot timpul/ dar nici nefericit/ fluctuant ca marea/ fremătător în necunoscute/ în neliniști unduioase,/ un acar/ care-și scapă vagoanele/ înainte de a le umple/ cu speranță,/ un pompier/ înaintea flăcărilor neaprinse/ gata să năvălească/ indigo,/ un balerin/ înaintea piruetelor aerodinamice/ pe o scenă portativă/ invizibilă și ea,/ un poet/ înaintea surprinderii sunetului final/ al noului început,/ tu,/ cel dinainte de-a te adăuga/ înainte de-a cutreiera zarea/ înainte de tot.”(Nu poți fi fericit tot timpul).
Ipostaze multiple în sondarea eului prolific, reflecții de rezonanță filosofică, cugetări vizând dăinuirea în șerpuirile ei surprinzătoare și necurmate… Autoarea mărturisește, nu fără căință tardivă, că „A trecut ziua pe lângă mine/ am neglijat-o,/ nu ne-am inspirat reciproc/ nici nu ne-am deranjat,/ nu ne locuiau aceleași preocupări,/ altceva ne despărțea/ păstram distanța/ fiecare în intimitatea ei/ fără dependențe, fără atașamente,/ în voia bunului plac./Pe perete un calendar/ avea zilele decupate/ vedeai prin ele/ puteai trece nestingherit/ în care sens doreai/ puteai să nu te mai întorci/ sau puteai să tot revii,/ nu-ți interzicea nimeni./ Tot privind,/ vedeai cum viața/ nu stă-n zile și nopți neadormite.” (Decupam zilele).
Poeta adoptă postura imparțialității refuzând partizanatul fățiș sau intrigile de alcov. Sens în care privește detașat „scenariul ce nu-i aparținea” și unde „demnitatea nu avea importanță”. Motive suficient de puternice în prezervarea neutralității, pentru că „nu voiam să cad între părți” – astfel păstrându-și autonomia în contextul abordărilor principiale.
Necontaminată de artificiozitate, lirica autoarei parcurge decent labirintul exprimărilor relativ simple, dar încărcate cu sporii onestității în cuva bunei întocmiri. De aici și doza de real transpus în strofe, ca un crez cu valoare maximă în schema elaborării personale: „Nu te înclina în toate părțile,/ rămâi tu,/ nu chiar ca Turnul din Pisa,/ nici ca atunci când săruți mâna/ sau papucul oportuniștilor/ până la pământ,/ sus e cerul/ mâinile îl imploră/ îl leagă la gât,/ în fâșii,/ îl poartă pe umeri/ ca pe propriul destin,/ ochii îl străpung/ până la Piticele Roșii,/ la origini/ unde creația se tot regenerează.// Înclinațiile ierarhizează scara,/ celelalte înclinații/ se raportează matematic,/ fără erori, fără imprecizii,/ gravitațional.”(Reflecție).
În poezia aceasta, Doina Adriana Nicolăiță ne oferă o veritabilă pledoarie întru conservarea verticalității, căci – ne avertizează ea – „înclinațiile ierarhizează scara”, nemaifiind astfel posibilă departajarea/separarea bobului de neghină, ci amalgamarea tuturor subiecților în același ghiveci coabitant. Ceea ce, evident, nu e de dorit, întrucât nivelează reperele până la încețoșarea lor completă și extrem de păgubitoare.
De sub praguri aparent calme, poeta ne oferă suficiente probe generând, dacă nu palpit emoțional sadea, barem un mic interludiu meditativ apropo de optima transfigurare a frământărilor individuale. Sens în care o (re)împrospătare a imagisticii poetice ar fi binevenită, ducând la accentuarea impactului acesteia asupra receptorului interesat de asamblarea cât mai sugestivă a stihurilor. La urma urmei, judecând drept, nu contează ce și cum scrii, important e să faci grăitor ceea ce știi și trebuie să faci. Exact asta întreprinde și autoarea. Croiește un „goblen” bine cumpănit, revelator în temeinicia sa racordată deopotrivă formei și conținutului regăsite în capilarele sensibilității personale.
Oricum, cu placheta Când începe totul Doina Adriana Nicolăiță reconfirmă relația benefică cu Euterpe, de pe urma căreia rezultă un profit ilustrând saltul valoric previzibil. Și, nu în ultimul rând, o conștiință artistică tot mai pronunțată ca premisă certă a viitoarelor împliniri în fascinantul și infinitul registru liric.
[1] Doina Adriana Nicolăiță, Când începe totul, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2026