CRONICA LITERARĂ
Horia Al. Căbuți
prozator, traducător, eseist
Înspre lume
O spun cu mâna pe inimă că primul contact vizual cu ultimul volum de proză al lui Florin Ardelean[1] m-a pus pe gânduri. Ce-și propune scriitorul orădean să facă cu noi, fidelii cititori? Căci sintagma „ca lumea” poate fi interpretată în două moduri: ori ca locuțiune adjectivală încetățenită încă din vremuri vechi în limbaj, ori în calitate de comparație. Ca lumea (unii insistă în mod eronat gramatical că poate fi scrisă într-un cuvânt, calumea, tocmai ca să o ferească de interpretarea secundă) poartă, evident deși surprinzător, sensurile benefice, pozitive, favorabile ale semnificatului. Ceva/cineva este bun, frumos, plăcut, așa cum se înfățișează anturajul, ambientul, grupul local ori lumea în general. Iar dacă nu e „ca lumea”, obiectul/subiectul respectiv se încadrează în atributele opuse. Lumea este astfel sistemul cartezian de coordonate pentru orice evaluare; și e unul apreciator – din moment ce sensul expresiei s-a stabilizat pe plus. Deci ne așteaptă o carte bună scrisă de un autor încrezător.
Dar când am întors cartea pe verso am dat de interpretarea lui Vianu Mureșan de pe coperta a patra: sensul titlului trebuie luat în varianta a doua, cea de comparație: ca lumea, adică precum lumea. Lume care, privită din perspectivă strict actuală (căci istoria a trecut, iar memoria adesea șterge din evenimente aspectele urâte) nu are nimic de croșetat laolaltă cu celălalt fir, „calumea”. O lume, inutil de dezvoltat aici, în care toate fanteziile răului debordează. În care lucrurile și caracterele merg, mai iute ca oricând, spre dezagregare. Atunci Florin Ardelean tocmai ne-a tras un semnal de alarmă?
Mai degrabă, nici una, nici alta. Cu toate că, dacă stai bine să cugeți, are câte un strop, minuscul, e drept, din ambele. Încerc să argumentez profitând mișelește și de îndelungata prietenie și colaborare jurnalistică și literară cu autorul. Cele zece povestiri cuprinse în volum își propun, cu adevărat, să înfățișeze lumea în aspectul ei predominant descumpănitor. O fac fără a crea personaje și întâmplări extreme, foarte îngroșate – doar așa, câte un pic –, dar care răsuflă, mai direct sau mai subtil, tarele unei condiții umane (biologice + morale) în pregnantă alunecare. Cu o apetență evidentă înspre reliefarea acelor trăsături și aspecte care, treptat și întristător, tind să ia locul tușelor luminoase ce ar trebui să caracterizeze ființa umană. Pe de altă parte, rememorând anii ’80 (interesanți, dar nicidecum de dorit a reveni), cei ai începuturilor noastre literare în jurul cenaclului orădean „Iosif Vulcan” gestionat de criticul Virgil Podoabă, Florin Ardelean adesea ne admonesta prietenește pe cei ce ne snopeam în ficțiuni magico-fantasmagorice și borgesisme: „măi băieți, mai lăsați nabii utopiile! Nu aveți real destul de consistent oriunde întoarceți ochii?”. Iar prozele din Povestiri ca lumea îi ilustrează cu prisosință îndemnul.
Pomeneam adineaori de trăsăturile rele care îndepărtează din om resturile firave de lumină. Trăsături care iau adesea aspecte de ferocitate, chiar dacă expresia e necruțătoare. Tendință care se manifestă, fără tăgadă, încă din copilărie (ceea ce am recepționat cu stupefacție chiar în trecutul apropiat, acea crimă incredibilă comisă de copii, validează din păcate, cu vârf și îndesat, afirmația!). În prima proză a cărții, Memorabila confruntare rural-urban, personajul-copil ce primise de la familie după îndelungate așteptări o pălărie verde și o trotinetă este scuipat și agresat, pe simplul motiv de a poseda respectivele accesorii, de către Marcel, „masculul alfa” al pruncimii din satul natal al autorului, fiind nevoit să fugă și să își abandoneze adoratele obiecte. Tot el, în toiul unei nunți în familie, este izbit cu un bolovan în cap fără vreo pricină de un alt prunc, complet necunoscut, urmarea fiind șiroaie de sânge și leșin, salvare, spitalizare și o lungă etapă de amnezie. Dar același impuls al sfâșierii aproapelui se manifestă și la vârstele mai avansate, chiar dacă mai pervers-subtil, dar nu mai puțin eficient. Și nu e vorba de anturaje dubioase, ci tocmai în sânul stabilimentelor ce pregătesc viitorii intelectuali. Studentul la filosofie Ionică (Ionică. Scene din Hașdeu), în ciuda stării extrem de grele în care a copilărit, izbutește să intre la facultate și să studieze asiduu în virtutea visului său de a deveni celebru. Este umilit și ironizat în permanență de colegii săi care vor să îi vadă „opera” dintr-un caiet încuiat în geamantan și pe care protagonistul nu vrea să o dezvăluie. Nelu, colegul său de cameră, dezvoltă o adevărată strategie de a-l determina să-și scoată la lumină scrierea prin inventarea unui așa-zis cenaclu în camera vecină. Totul nu face altceva decât să sporească tristețea și umilința lui Ionică, din ce în ce mai incapabil a face față asaltului unui mediu sălbatic, fie el și populat cu viitori „metafizicieni”. Metafizicieni care, tocmai în ziua în care și-au căpătat diploma ce-i atestă ca atare (Falsa pudoare și destinul onorabil), la o petrecere restrânsă în apartamentul unui coleg, intră într-un joc cu totul diabolic, inspirat dintr-o nuvelă a lui Hemingway, ce depășește chiar și cadrele expresionismului: unul al „sincerității”. Cu toții trec pe rând la judecata „ordalică” a celorlalți, în care colegii (ce tocmai se transformă în „foști”) îi aruncă în față, fără menajamente, la „nivelul zero al sincerității” tot ce cred despre persoana respectivă. Jignirile și acuzele debordează treptat, ochii se injectează, fiecare se repede în delir la jugularele celorlalți („haită de hiene”, cum remarcă una dintre colege!). Atmosfera, din ușor amuzantă în primele momente, devine tensionată, apoi sumbră, în cele din urmă insuportabilă. „Metafizicienii”, băieți și fete deopotrivă, etilizați de cantități remarcabile de alcool, se încleștează într-o bătaie pe viață și pe moarte care distruge mobilierul și umple covoarele de sânge. „Decontare bărbătească” a anilor falși din viață, conchide scriitorul, în fapt, ca personaj, inițiatorul jocului. În antiteză cu o cunoscută cugetare pascaliană a disimulării adevărului conviețuirii dintre oameni. Iar îndrumătorul de an ce apare salvator și stupefiat la final în mijlocul scenei înțesate de victime nu poate altceva decât să-l traducă: „Nu huli minciuna și păzește-te de sinceritatea cinică”. Cu adevărat: ar fi fost posibilă societatea actuală, așa cum e ea, cu plusurile și minusurile inerente, construită pe o sinceritate „de nivel zero”? Azvârlirea la gunoi a măștilor din tragedie nu ar transforma cumva spectacolul într-un carnagiu generalizat?
Și nu sunt numai acestea. Batjocorirea într-o altă împrejurare a lui Nicu Lungu, turnătorul anului (doar unul dintre ei, cum îi „liniștește” dascălul ce intervine în calmarea apelor) până la a-l aduce în pragul sinuciderii, ori linșarea bestială a soldatului neamț rătăcit în episodul retragerii oștilor germane spre câmpia ungurească (Lumină de secară) au darul de a te scutura de oroare și de rușinea de a aparține acestei specii primatologice. Florin Ardelean știe cu virtuozitate, chiar cu un dram de cinism, să învârtă butoanele de pe panoul de comandă al aparatului ce survolează această zonă. Dar tot el e apt să-ți și compenseze spăimântările cu câteva pasaje de finețe și senzualitate memorabile, așa cum se întâmplă, spre pildă, tot în Ionică...: „Trupul de lângă tine, în sălile de curs, la cantină, pe aleile dintre cămine sau în orice context ce favoriza o vecinătate cu iz de intimitate reușea să tulbure îndeajuns pentru a face irezistibile potențiale relații. Sufletul își lua revanșa, după ce spiritul își deșănțase orgoliile și-și pusese la bătaie putințele. Inimile tresăltau la orice chemare, chiar și sau mai ales închipuită”. E binomul tipic scrierilor ficționale ale autorului: balansul permanent între luciditatea necruțătoare și visare, între judecata tăioasă și ironică și senzorialitatea polifonică la care concură toată gama de percepții și simțiri.
Aș putea numi volumul în discuție unul al refuzului semnificației. Florin Ardelean nu caută nicăieri „schepsisul”, nu cotrobăie după morala fabulei, nu conduce depănările înspre explicitarea ori insinuarea unor învățăminte învăluitoare, înspre sensuri absconse și cutremurătoare. Nu vizează nimic altceva decât asertează. Majoritatea povestirilor se termină în locul de unde au început, fără a clinti din loc niciun atom al universului. Îl preocupă doar drumul-buclă care trebuie să fie unul nu tocmai lejer de parcurs, în schimb bine pavat cu dinamică, obligatoriu savuros ori uimitor. Sau chiar incredibil. Dar care nu pecetluie sentințe, înțelepciuni, abstracții savante. Scrisul se întoarce mereu cu aplomb înspre el însuși fără a arunca vreo privire, nici măcar piezișă, înspre zările subînțelesurilor. Florin Ardelean doar povestește și o face cu bucuria ingenuă a „povestașului”, cuprins și cuprinzând tot în mrejele ei ispititoare, fără a simți nevoia altor accesorii. O încercare de hermeneutică a Povestirilor... ar fi precum căutarea aurului într-un nor de ploaie. Profesoara Matilda din Inițiații, invadată de remușcări teribile la amintirea indelebilă din tinerețea didactică în care și-a inițiat în sex tinerii imberbi (și chiar și o tânără!) pe care îi medita, revine după decenii bune din capitală în Oradea și îi caută pe împricinați ca să le ceară scuze. Subiectul, după cum a mărturisit cu mâna pe inimă autorul la lansarea orădeană a cărții, este perfect real!! Probabil de aceea e și extrem de dificil de a-l face și plauzibil... Mai mult, după aceeași mărturisire, toate narațiile sunt clădite pe întâmplări adevărate, ale scriitorului, ori „livrate” de anumiți prieteni cărora le sunt de altfel și dedicate prozele respective. Cert este că Matilda se întoarce la București cu aceeași „teamă de mine” cu care a și venit. Mai puțin spectaculoasă și mai domestică, Oamenii din popor povestește despre o pereche de boschetari ce intră la un moment dat în vizorul grupului de prieteni ai autorului și le stârnește amuzamentul și interesul. Deveniseră o pată de culoare incitantă în atmosfera lâncedă a orașului provincial. Organizează o adevărată campanie de urmărire a lor, în localurile unde prin grația chelnerilor căpătau câte o cafea, în mijloacele de transport ori prin parcurile unde se organizau chermeze. Ar fi dorit să îi abordeze, chiar să îi invite la o cină ca să le afle din gura lor povestea. Însă ei dispar în final fără urmă, spre dezabuzarea grupului. Iar Proba înfățișează o bizară – și pregnant sordidă – odisee în Timișoara, orașul anilor de liceu ai autorului, soldată exclusiv cu achiziționarea unei blenoragii. În toate, Florin Ardelean, cu farmecu-i caracteristic, pare a ne sugera – căci, așa cum am mai precizat, el nu sugerează nimic – că cercul e rotund și n-are cum fi icosaedru. Dar e bine trasat! De remarcat suplimentar, fiecare povestire deschide alte sub-povestiri, imposibil de evidențiat în spațiul restrâns de-aici, conferind volumului un aspect de fractalitate, precum elaboratele arborescențe matematic-grafice ale lui Benoît Mandelbrot.
Ultima povestire (Fania), după părere personală centrul de greutate al volumului, este o demonstrație de construcție epică robustă și profundă, cu incontestabilă valoare literară, cu substraturi psihologice și etice bine conduse, chiar dacă uneori ele în sine sunt antagonice („în iubire nu se aplică normele și valorile etice”). Ea nu mai izbucnește din anecdotica societății împrejmuitoare, cu indiferențele, agresiunile, abjecțiile și picanteriile ei, ci din lăuntrurile cele mai sensibile ale autorului. Din viscerele sale masiv încercate de propriile experiențe fascinante și traumatizante. Aici, Florin Ardelean abandonează lumea, o lasă să plece în durerea ei și se scufundă în universul său propriu unde durerile sunt de-acum personalizate, organice, stigmatizatoare. În fapt, proza este o reluare a poveștii care stă la baza trilogiei-fluviu Folie à trois: o iubire fulminantă dar inavuabilă social generează, cu premeditarea partenerilor, un copil ce va fi crescut de mamă (Amalia) împreună cu soțul ei legitim („tatăl fazan”); iar părintele adevărat (autorul-personaj, „tată fără portofoliu”) își ia angajamentul de a nu mai încerca niciodată să ia legătura nici cu mama, nici cu fetița. Fania a ajuns la vârsta de 14 ani și are o vocație muzicală excepțională. Începe să evolueze pe scene, este vedeta școlii de talente din oraș, participă la concursuri de copii și adolescenți și ia premii. Între timp, tatăl ei natural trăiește ani lungi de retragere în tristețe. O așteptare beckettiană, la început în resemnare și renunțare, în cele din urmă izbucnindu-i în suflet dorința irepresibilă de a-și întâlni, cel puțin incognito, fiica. Se pregătește psihic și participă la un concert al ei în aer liber iar, în final, se repede la marginea scenei cu un afiș și un pix în mână cerându-i un autograf. În clipa aceea Amalia apare brusc în spate, se năpustește peste el rupându-i afișul și jignindu-l teribil, îl pălmuiește și strigă către organizatori să cheme poliția și să-l scoată afară că e un nenorocit hoț de buzunare. Schema povestirii e destul de diferită față de cea din roman, evident, mult mai amplă, întinsă pe mai bine de o mie de pagini. Drama interioară însă rămâne aceeași. Cu modificarea atitudinii etice care, aici, suferă o conversie instantanee, având „simptome” de revelație, de la respectarea strictă timp de 15 ani a convenției făcute cu Amalia la decizia spontană de a sfărâma tenebrele: „Gata cu defensiva penibilă, de om damnat în premise. (...) Până mai ieri, eram împăcat cu nimicul, iar acum, de la o oră la alta, fac planuri îndrăznețe, mă văd deja în ipostaza de posibil tată reabilitat și în drept la răsfățul părintesc”. Rezultând doar potopul de ponoase și rușine publică îndurate acolo, lângă scenă. Fără vreun rezultat sperat, pe care-l așteptase ca pe Godot.
Poate că autorul ar fi putut găsi acestei tulburătoare povești un final mai puțin „thrillerizat”. Probabil a simțit însă nevoia, după scurta evadare din lume, să aducă din nou lucrurile la lume, pentru lume.
Lui Florin Ardelean, după expresia-i preferată, îi place să provoace. Și o face aproape cu fiecare frază din scrierile sale, fie proză, fie eseu ori istorie. Provoacă cititorul, dar și pe el însuși. Provoacă lumea, provoacă cutumele, provoacă divinitatea. Provoacă însuși Spiritul. Iar dintr-o asemenea sarabandă a provocărilor izbutește totuși să supraviețuiască. Rănit amarnic, dar viu.
În tot cazul, cine și-a procurat Povestiri ca lumea în speranța unei lecturi plăcute și relaxante să o împacheteze iute și să o trimită mai departe, oriunde, înspre lume. Cei ce au însă nebunia de a căuta în literatură fiorii exorcizării să o așeze bine sub căpătâi.
[1] Florin Ardelean, Povestiri ca lumea, Eikon, 2025