ESEU

Cosmin Victor Lotreanu
eseist

Jacques Chirac/ Alain Juppé
Loialitate și filiație politică și personală
(partea a II-a)

„M-am întrebat dacă mărturia mea nu a venit prea târziu. Apoi mi-am spus că, odată căzută cortina ceremoniilor, discursurilor, omagiilor sosite din toate teritoriile si orizonturile noastre, va fi întotdeauna un loc pentru cuvinte mai așezate, întărite de trecerea timpului. Așadar, am luat stiloul... Deodată simt cum mi se aștern patru decenii ale propriei mele vieți.” 
Alain Juppé („Mon Chirac. Une amitié singulière”)

În ultima parte a acestui articol, mi‑am propus să subliniez complicitatea relației politice între Jacques Chirac[1] și Alain Juppé[2], inclusiv prin prisma traversării unor momente dificile profesionale și umane, în care sprijinul reciproc constant, discret și lipsit de ostentație poate, nu-i așa, adăuga o notă de noblețe, solidaritate și caracter. Încredere de ambele părți, simbolizată de declarația lui Alain Juppé, rostită la momentul decesului fostului președinte francez: „Jacques Chirac a fost mai mult decât un prieten”.

Exemplele sunt numeroase: bunăoară alegerile prezidențiale din anul 1988 marcate de înfrângerea categorică a primului ministru Jacques Chirac în fața președintelui în funcție François Mitterrand. Procentul liderului dreptei politice și premier în exercițiu a fost de 45,98%, unul aproape descurajant pentru un om politic al cărui țel a fost, probabil încă de la debutul în arena politică, funcția supremă în stat. Dezamăgirea, poate chiar resemnarea celor mai apropiați a fost aproape palpabilă, după cuvintele soției sale, Bernadette Chirac, rămase cumva emblematice: „Francezii nu-mi iubesc soțul.”[3] Este însă întru totul adevărat că un om politic trebuie să știe să piardă, să-și conștientizeze prin introspecție proprie calitățile și defectele și, în același timp, să aibă voința de a se reinventa pentru a reveni în prim-planul vieții politice. Odinioară, suveranul Francisc I a spus că „Regele nu moare niciodată...” Cu atât mai mult este de apreciat că, în contextul politic intern al anilor 1988-1989, în care un număr de 12 parlamentari RPR/UDF[4] au lansat așa-numitul „Manifest al reînnoirii”, prin care leadership-ul lui Chirac a fost contestat, Alain Juppé a rămas alături de liderul RPR. A afirmat cu loialitatea dintotdeauna că „uităm câteodată cât de mult politica înseamnă și afectivitate.”[5] La congresul partidului gaullist „RPR” din februarie 1990, moțiunea „Chirac/Juppé” s‑a impus categoric în fața celei „Séguin/Pasqua.”[6] De menționat că Philippe Séguin, militant important al RPR, a fost inclusiv președinte al Adunării Naționale, iar Charles Pasqua a fost ministru de interne în guvernul Jacques Chirac (1986-1988).

Statura unui om politic capătă și mai multă respectabilitate atunci când aprecierile vin de la adversari, când curtoazia de a recunoaște meritele oponentului politic nu știrbește cu nimic propriile realizări politice și nu numai. François Mitterrand, lider socialist și șef al statului în anii 1981-1995, l-a caracterizat astfel pe Alain Juppé: „Un om de Stat de talia lui Raymond Barre. Cu un sens al interesului general cum rar mi-a fost dat să văd. Dacă nu va face imprudențe și dacă va acumula un pic de forță, de determinare, va ocupa terenul la dreapta pentru următorii zece sau douăzeci de ani. Dar nu este încă în această postură.”[7] O precizare este totuși binevenită: Loialitatea nu înseamnă consimțământul de a fi un secondant etern. Alain Juppé, iar Jacques Chirac l-a încurajat în acest sens, a părăsit primăria Parisului, unde lucra în echipa edilului de la acea vreme[8] pentru a candida la Bordeaux. Oraș important în Franța, condus de Jacques Chaban-Delmas[9], Bordeaux a constituit de fapt împlinirea administrativ-politică a lui Alain Juppé, acesta fiind primarul orașului pentru 23 de ani, între 1995-2004,  respectiv 2006-2019. De altfel, discursul de adio susținut de acesta în ziua de 14 februarie 2019 la momentul la care a demisionat din calitatea de primar, pentru a prelua un loc în „Consiliul Constituțional”, a fost emoționant, sincer, o mostră de franchețe și legătură cu adevărat profunde între omul politic și comunitate. Loialitatea, interesul public se subsumează de fapt propriului crez politic și personal, iar opinia publică este și va fi mereu în măsură să perceapă obiectiv diferența dintre conformism și afecțiune reală: „Mă exprim astăzi, nu vă ascund, cu profundă emoție. Este pentru mine o suferință să mă separ de cei pe care i-am iubit atât de mult, de cei cărora le-am oferit atât de mult. Mi-a plăcut să duc această luptă și am făcut-o timp de mai mult de 40 de ani. Am intrat în biroul lui Jacques Chaban-Delmas pe 18 iunie 1995, o dată simbolică. Trebuie însă să știi să întorci pagina... Au rămas atâtea lucruri de realizat, atâtea proiecte gândite... însă politica este o luptă dusă cu pasiune iar astăzi această pasiune m-a părăsit... Am conștiința de a-mi fi îndeplinit misiunea.”[10] Parcurgerea acestor rânduri îndeamnă la câ­teva reflecții privind continuitatea și revendicarea istorice. Este vorba de ziua de 18 iunie, menționată în alocuțiunea lui Alain Juppé, dată fundamentală în istoria Franței, data „Apelului” lui Charles de Gaulle (18 iunie 1940), de la care s-a rescris practic istoria Franței postbelice. Continuitatea gaullistă în acest caz este reafirmată pe filiație politică, identitară, fără niciun fel de conotație personală cu Charles de Gaulle,  personajul fundamental al Franței secolului XX. Totodată, aceeași loialitate a impus recunoașterea unor limite personale până la urmă. Alain Juppé a înțeles că a sosit momentul părăsirii scenei, așa cum a avut puterea de a recunoaște defectele sale ca prim-ministru: „Nu am fost cu adevărat pregătit. Deja, când am intrat la Matignon, nu am avut în minte lista miniștrilor. După aceea discursul meu de politică generală nu a fost bun, ci prea lung și fără suflet”[11]. În aceeași manieră a făcut pasul înapoi pentru o altă demnitate publică mult mai discretă, membru în „Consiliul Constituțional”, atrăgând însă, cu luciditate, un semnal de alarmă în ceea ce privește viața cetății. Alain Juppé a vorbit despre „discreditarea celor aleși”, „stigmatizarea elitelor”, climatul general dominat de „ură și minciuni vehiculate prin rețelele sociale”, într-un cuvânt despre „progresul violenței în toate formele sale.” Actualitatea acestor afirmații este dincolo de orice îndoială. Evident, după cum a rostit odinioară eroul romanului Citadela, anume de „a nu considera nimic drept absolut sigur”[12], sunt binevenite nuanțări, observații asupra unora sau altora dintre afirmații însă ușurința denigrării și poate subminării acțiunii politice este vizibilă cu ochiul liber. Politica trebuie să rămână una alături și pentru cetățean. Alain Juppé, personajul care a trecut prin purgatoriul sancțiunii politice, electorale și juridice, condamnat la un an de închisoare cu suspendare respectiv la un an de interzicere a dreptului de a alege și a fi ales, a avut puterea de a reveni și de a fi relegitimat prin vot ca primar al orașului Bordeaux: „numai sufragiul electoral avea puterea să-mi redea legitimitatea politică”. Alain Juppé a afirmat cu mult curaj că politica este, prin definiție, „un spațiu al pasiunii, suferinței și entuziasmului.”[13] Poate și în această cheie atitudinea sa de asumare a responsabilității o consider salutară: „Dacă mi-a lipsit vigilența, îmi asum consecințele... am fost șef și șeful trebuie să-și asume. În iulie 2004 am părăsit scena politică.”[14] Acest moment dificil a avut două paliere importante de ordin instituțional și afectiv. Curtea de Apel de la Versailles a menționat în motivare că „domnul Juppé s-a concentrat pentru mulți ani în slujba Statului și nu a realizat niciun beneficiu personal din infracțiunile comise”[15] iar, în același timp, sprijinul lui Jacques Chirac a fost unul fără rezerve: „Simțeați când un telefon din partea dumneavoastră îmi ridica moralul. Erați nefericit văzându-mă nefericit. Îmi vorbeați de viitor, al Franței și al meu însumi. Am avut șansa de a mă putea sprijini pe dumneavoastră.”[16]

Puterea de a asuma și suporta consecințele propriilor erori constituie o trăsătură de caracter a omului politic cu valențe de om de Stat. În anul 1997 s-au desfășurat, urmare deciziei de dizolvare a Parlamentului francez, alegeri legislative în care, oarecum neașteptat, s-a impus „stânga pluralistă”. În consecință, pentru următorii cinci ani (1997-2002), Franța a cunoscut a doua „coabitare”, între un președinte de dreapta (Jacques Chirac) respectiv un Executiv de stânga (premier Lionel Jospin). Alain Juppé, ca premier în exercițiu și lider al majorității de dreapta  și-a asumat pe deplin, nu fără o notă de umor, responsabilitatea: „Tocmai am încheiat o bătălie importantă. Am fost șeful desemnat al majorității pentru a conduce această acțiune eșuată. Este normal și just, conform tuturor uzanțelor, să suport consecințele acestei nereușite și să întorc o pagină. La Atena sau Veneția liderii învinși erau executați. Progresul civilizației a îndulcit din fericire moravurile politice.”[17] Alain Juppé a resimțit atacurile multiple, unele personale, menite a discredita avântul său reformist însă l-a avut alături pe președintele statului. Jacques Chirac a afirmat mai târziu că „pentru el este botezul focului. Nu era familiarizat cu dezlănțuirea mediatică... Îi telefonam adesea, fără o cauză anume, pentru a-l face să înțeleagă că nu-l voi abandona.”[18] Premierul a avut momentele sale de frustrare, pe undeva de înțeles, dar care constituie riscul destinului politic în care recunoștința este absentă sau apare mult mai târziu, când toate patimile s-au stins. Cuvintele sale rostite în septembrie 1996 sunt de o sinceritate brutală: „nu pot face nimic... vorbim numai de reformism dar oamenii sunt alergici la schimbare chiar și când aceasta este necesară... Toată lumea strigă când fac cel mai mic gest... popor conservator și sensibil... Acum ar trebui un miracol ca să reușesc”[19]. Dominique Perben a avut probabil dreptate când a scris că „în Franța opinia publică nu îi iubește pe premianții clasei.” Oare numai în Franța? Pe de altă parte, contemporaneitatea aduce schimbări  de paradigmă. Astăzi nu prea mai sunt posibile afirmații precum cele ale lui Winston Churchill: „A fi capabil să spui dinainte ce se va întâmpla mâine, săptămâna viitoare, luna viitoare și anul viitor. Și a fi capabil după aceea să explici de ce nimic din toate acestea nu s-a produs...”.

În egală măsură o relație și o prietenie singulare generează obiectivitate și altruism. În anul 2002, după alegerile prezidențiale câștigate de Jacques Chirac, reales în funcție pentru următorii cinci ani, 2002-2007, s-a pus problema numirii primului ministru. În mod automat alegerea șefului statului a fost Alain Juppé. De remarcat puterea acestuia din urmă de a refuza funcția: „V-am convins că nu era o idee bună. Sentința în procesul meu se apropia și această sabie a lui Damocles deasupra capului mă vulnerabiliza.”[20] Decizia numirii ca premier a lui Jean-Pierre Raffarin a fost salutară, cei doi având o relație bazată pe „prietenie și stimă reciprocă până astăzi.”[21] Alain Juppé s-a consacrat structurării unui mare partid de centru-dreapta, viitorul UMP –„Uniunea pentru o Mișcare Populară”, formațiune politică lansată în urma congresului din 17 noiembrie 2002; totodată a promovat „cele 4 Reconcilieri”[22] pe care personal le găsesc actuale și în prezent: reconcilierea „între Putere și cetățean”, „între libertate și solidaritate” definită drept echilibrul între spiritul antreprenorial și redistribuirea la nivel social, „între ideea națională și cea europeană” și „între om și mediul înconjurător”. Toate acestea, cred, sunt teme acute și astăzi, iar metoda formării și reușitei politice este poate cea definită de Alain Juppé: „Pacificați, reuniți și reformați. Pacificați pentru a reuni și reuniți pentru a reforma.”[23] În context l-a remarcat pe Édouard Philippe, primarul orașului Le Havre și viitor premier, scriind cu generozitate despre acesta: „Am bucuria de a lucra alături de el. Inteligent, eficace, cu putere de muncă, cu un caracter discret și pozitiv. Este o valoare sigură pentru Franța.”[24] Cumva Alain Juppé, cel numit odinioară de Jacques Chirac drept „probabil cel mai bun dintre noi”, a simțit nevoia de a acționa în același registru. Cu siguranță Édouard Philippe este departe de a-și fi spus ultimul cuvânt în politica franceză. Timpul va demonstra dacă au fost cuvinte de încurajare sau previziune politică...

Patru decenii de loialitate nu se rezumă la politică, ci mai cu seamă la o relație personală, punctată de valențe culturale. Alain Juppé a dezvăluit convorbirile avute cu Jacques Chirac, retras din viața politică după încheierea mandatului de președinte în anul 2007, în care a învățat de la acesta preocuparea pentru „Celălalt”, nu numai prin proiectul muzeal „Musée du Quai Branly” ci și prin recomandări de lectură cum ar fi cartea lui Yasushi Inoue „Lupul albastru. Romanul lui Gingis-Han”. Patru decenii de loialitate înseamnă fidelitate și prețuire reciprocă, oglindite de cuvintele lui Alain Juppé referitoare la „istoria noastră comună atât de frumoasă”[25]: o explicație dublă, a „pasiunii comune pentru acțiunea publică”[26] respectiv a credinței într-o politică „nobilă și respectabilă.”[27] Mai presus de erori, decizii inspirate și mai puțin inspirate, politica este cu și alături de cetățean și nu se confundă cu „electoralismul” – cultivarea alegătorului exclusiv în preajma alegerilor. Politica este o provocare continuă, o acțiune tenace și repetitivă împotriva pesimismului și defetismului. Este puterea de o lua mereu de la capăt, de a refuza și combate „colapsologia”–curent de descurajare și resemnare tip totul este pierdut /nu se mai poate face nimic. Alain Juppé reamintește temele originare asimilate de la cel căruia i-a fost loial timp de patruzeci de ani: să continuăm, să rezistăm uman și politic, să „nu ne considerăm niciodată învinși”[28], aceasta constituind „forța prieteniei noastre atât de singulare.”[29]

Povestea relației îndelungate și simbolizate de cuvintele din final, simple și elocvente, ale lui Alain Juppé: „Îmi lipsiți”[30], constituie un exemplu și o speranță pentru viitorul unei societăți în care ar trebui să triumfe, cel puțin la nivelul vieții politice, decența și normalitatea sau, până la urmă, umanitatea în toate formele sale. Poate că următoarele cuvinte ale lui Gabriel Garcia Marquez pot constitui finalul relațiilor între cei care la un moment dat pleacă și cei care rămân: „A-și aminti este simplu pentru cei care au memorie, dar a uita este dificil pentru cei care au suflet.”       

[1] om politic francez, primar al Parisului (1977-1995), prim ministru (1974-1976, 1986-1988) și președinte al Republicii Franceze (1995-2007)

[2] om politic francez, ministru, prim ministru al Republicii Franceze (1995-1997)

[3] În original „Les Français n’aiment pas mon mari”

[4] partidele ce compuneau împreună dreapta politică franceză (Rassemblement pour la Republique respectiv Union de la Democratie Francaise)

[5] Alain Juppé, „Chirac, une amitié singulière”, ed. Tallandier, 2020, sursă bibliografică principală a acestui articol (n.a.)

[6] Philippe Seguin și Charles Pasqua, oameni politici reprezentanți ai dreptei politice franceze.

[7] Franz Olivier-Giesbert, „Mitterrand. Une vie”, ed. Du Seuil, 1996.

[8] Nimeni altul decât Jacques Chirac (n.a.)

[9] fost prim ministru, om politic gaullist important, de primă generație (n.a.)

[10] conform https://www.lemonde.fr/politique/article/2019/02/14/les-adieux-de-juppe-a-bordeaux_5423528_823448.html

[11] Alain Juppé, „Mon Chirac, une amitié singulière”, op.cit.

[12] A. J. Cronin,  romanul Citadela.

[13] Alain Juppé, „Mon Chirac, une amitié singulière”, op.cit.

[14] Idem.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Jacques Chirac, „Chaque pas doit etre un but”, ed. Nil, 2011

[19] Alain Juppé, „Mon Chirac, une amitié singulière”, op.cit.

[20] Idem.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem