CARTEA STRĂINĂ
Otilia Cionca
eseistă
Trei vieți sau o trilemă a numelui[1]
Mama a vrut să mă boteze Alina. Dar bunicul din partea tatălui a avut altă preferință. Deși nu era chiar un model de bunătate în sat, bunicul avea se pare și preocupări cultural-artistice, sau mai simplu spus iubea lectura și muzica; astfel că, deoarece în perioada sarcinii mamei mele el citea romanul Enigma Otiliei, și-a exprimat dorința ca pe mine să mă cheme Otilia. Preferința lui a avut evident câștig de cauză și nu o dată m-am întrebat… dacă mă chema Alina, oare semănam mai mult cu mama și, poate, mai puțin cu tata, eram mai pragmatică, mai prozaică și mai puțin sensibilă sau enigmatică?
Cum era oare parcursul meu dacă aceleași gene, primind alt nume, executau un alt dans pe scena vieții mele? Am reluat această meditație odată cu lectura cărții Trei vieți, care își trage seva tocmai din această frumoasă și interesantă ipoteză: cum că numele dat unui om la botez îl poate marca și lega, mai mult sau mai puțin, de istoria și moștenirea neamului său și îi influențează, știut sau neștiut, devenirea ca ființă, stabilind tușele și geometria, dacă vreți, a destinului său.
Romanul poate fi citit ca o simplă narațiune. Ce are ca punct de debut o situație familială extrem de dramatică. Trebuie însă să-i avertizez pe cei care au avut parte de o copilărie marcată de violență domestică să-și ia măsuri de precauție: lectura va răscoli probabil răni prea puțin vindecate și poate mai mult ascunse sub masca normalității necesare funcționării în prezent. Butonul sentimentelor care se pot declanșa va trebui să fie reglat pe minim pentru a preveni o potențială retraumatizare.
Dar un cititor mai avizat ori, dacă vreți, mai pretențios cu propria pregătire intelectuală sau evoluție spirituală, poate citi și înțelege această carte în straturi mai de profunzime. Asta dacă înțelegem lucrurile având ca referință concepte psihologice legate de moștenirea și de traumele transgeneraționale. Ca să nu mai vorbim de incitantele idei vehiculate în domeniul fizicii cuantice, în care universul pare a fi alcătuit din mai multe variante de realități aflate fiecare într-un stadiu latent și care, în funcție de deciziile luate și de nivelul vibrațional al genitorilor și al nostru din momentul în care conștiința, voința și discernământul intră mai mult pe scena personală a vieții, capătă o consistență tot mai densă și își câștigă dreptul la reprezentare în realitatea noastră fizică și psihică.
Cora a născut de curând un băiețel. Astfel că urmează să își înregistreze copilul la primărie. Problema numelui pe care să îl aleagă devine nu o dilemă, ci am putea spune o trilemă, un punct de răscruce atât pentru viitorul ei cât și pentru cel al băiatului. Pe soțul ei, medic din tată în fiu, ca și pe tatăl acestuia, îi cheamă Gordon, așadar acesta e numele care trebuie ales, cu atât mai mult cu cât aflăm că soțul aparține acelei categorii de bărbați pe care îi definește o masculinitate nocivă, tiranică:
„Unele persoane, cum e tatăl lui Gordon trece prin viață crezându-se perfecțiunea întruchipată și ajung să creadă că fiii lor și copiii copiilor lor trebuie să fie toți făcuți după numele și asemnănarea lor. Pentru că uneori nevoia de a mulțumi generațiile precedente este mai mare decât dragostea pentru cele viitoare.” (p.13).
Mama însă îndrăznește să dorească pentru fiul ei alt nume: Julian, a cărui etimologie înseamnă „tată celestˮ, o alegere care ar putea aduce o îndepărtare de linia masculină dominată de agresivitate a familiei soțului:
„Poate că acceptând să trăiască în umbra tatălui și a bunicului său nu face decât să perpetueze asemănarea cu aceștia, sporindu-i povara. Și poate că alegerea altui nume pentru copilul lor va aduce cu sine o eliberare.” (p. 14)
Pe de altă parte, fetița ei Maia, în vârstă de 9 ani, ar prefera ca pe fratele ei să îl cheme Bear, nume care, prin asocierea cu animalul denumit, urs, îi va împrumuta probabil trăsături ca: „moale, curajos, drăgălaș, puternic”, după cum aflăm din descrierea semnificației numelor personajelor care încheie romanul lui Florence Knapp dovedind, dacă mai era nevoie, că autoarea nu a ales la întâmplare numele acestora.
Autoarea se joacă pe tărâmul fascinant al posibilităților, însăilând trei dintre aceste realități paralele și ilustrând pe rând în roman filmul personajelor, în funcție de numele ales de Cora pentru băiatul ei. Acesta va fi Bear, Julian sau Gordon? Cititorul parcurge succesiv episoade din trei variante ale vieții băiatului și familiei sale, alcătuite și regizate în funcție de numele ales de Cora: Bear, Julian și Gordon. Ciclicitatea derulării acestor episoade este de șapte ani, cu alte cuvinte aflăm cum arată personalitatea băiatului devenit adult și cum este conturat cercul său de apropiați din șapte în șapte ani.
Florence Knapp, dacă pe lângă scriitoare nu este cumva și psiholog expert în traume, probabil că a trecut, în prima parte a vieții sale, prin întâmplări cel puțin asemănătoare cu cele povestite în roman. Altfel nu cred că ar fi atât de familiarizată cu descrierea tabloului unei familii marcată de tarele violenței domestice, de agresivitatea tatălui. În care rușinea și vinovăția, asumate firește mai mult de victimă decât de agresor, urzesc secrete, în care frica și instinctul de conservare ticluiesc dureroase mecanisme de adaptare ce ascund adevărata fire, prin deprinderea disimulării, prin prevenirea și evitarea oricărui gest care ar putea provoca un nou act de violență și prin urmare o adâncire a traumei, făcând din om o umilă umbră, o victimă, un prizonier în propria casă. În care tensiunea, incertitudinea și integritatea fizică aflată mereu sub amenințare fac ca viața să devină un adevărat chin. În care copiii (aici Maia) sunt parentificați, sau cu alte cuvinte, forțați, pentru a supraviețui fizic și psihic, să adopte roluri și responsabilități care nu le aparțin și le frânează, le viciază dezvoltarea și evoluția ca persoană:
„Cora înțelege că fiica ei a învățat cum să procedeze. Cum să liniștească și să împace. Și că doar privind, încă de prima dată când și-a asumat acest rol, l-a îndeplinit cu brio... Maia a părut întotdeauna conectată la nuanțele emoționale dintr-o încăpere...ochii ei treceau de la unul la celălalt, urmărindu-le interacțiunile, având totodată grijă să evite orice comportament care ar fi putut sugera părtinire... Cora (era) ceva ce trebuia protejat, ceva pentru care trebuia să-și facă griji, așa cum Gordon era o prezență de care trebuia să se ferească și să se teamă.” (p. 35, 30, 31, 32)
Urmele unei astfel de copilării traumatice nu vor înceta să apară în viața de adult a personajelor și acestea nu vor fi puține: resemnare prematură, lipsa stimei de sine, ascunderea față de cei din jur și față de sine a acelor aspecte sau adevăruri care amenință să reînvie traume și frici profunde, cu alte cuvinte o viață trăită la umbra temerilor și la adăpost de orice provocări, dificultatea de a lega relații de prietenie sau de dragoste datorită fricii de atașament, considerat un risc major la adresa siguranței și stimei de sine, combinate, în unele cazuri, și cu instalarea unei confuzii la nivelul identității de gen. Între aceste episoade autoarea introduce uneori scurte pasaje narative din care aflăm detalii despre începutul poveștii cuplului Cora – Gordon, și despre procesul prin care, pe nesimțite, acesta ajunge să își dezvăluie și potențeze latura agresivă față de soția sa.
Autoarea reușește să păstreze o poziție relativ echidistantă și să nu împrumute un ton tezist, în nuanțe de alb-negru, narațiunii variantelor de destin asociate fiecărei alegeri a numelui băiatului: Julian, Bear și Gordon. Astfel că, deși atunci când e numit Julian sau Bear, acesta va moșteni mai puțin tarele neamului patern, Gordon, pe de altă parte, cel numit după tată și bunic, chiar dacă aparent preia de la aceștia trăsături negative de personalitate și va trăi, după o copilărie tulbure, o tinerețe marcată de nesăbuință și excese adoptând perspectiva unui agresor, în urma unor evenimente critice și în special după un accident sever, va avea marea șansă de a-și reseta profilul. Acesta își va putea reinterpreta copilăria, conștientizând manipularea de către tată și va reface la maturitate legătura cu mama sa, redescoperindu-și latura bună, umană și, aidoma zeului Jupiter, va ajunge să își deposedeze tatăl, Saturn, de putere și să o salveze pe mama sa din statutul de victimă a tatălui agresiv. Oare ar putea această revenire în fire a lui Gordon să ne servească drept argument care ne îndrituiește să îi dăm dreptate lui Shakespeare când cugetă astfel, în Romeo și Julieta: „Ce este într-un nume? Ceea ce noi numim trandafir, oricum i-am spune, tot ar mirosi la fel de dulce”, considerând cu alte cuvinte, că indiferent de etichetă, de numele ales, esența unui om ar rămâne aceeași. Oare așa să fie?
Florence Knapp continuă spre finalul romanului jocul imaginației, jonglând și cu alte posibile variante ale destinului părinților, perpetuând jocul hazardului și imaginându-și cum ar fi fost soarta acestora dacă Cora și Gordon nu se intersectau deloc și de asemenea închipuind o altă posibilă variantă de destin dacă ar fi ales alt nume pentru băiatul ei, împrumutând de data aceasta numele tatălui ei Hugh; autoarea lansează această ipoteză lăsând, de această dată, la latitudinea cititorului să completeze acest final deschis.
Pe de altă parte, scriitoarea împrumută și personajelor predilecția sa pentru nume și semnificația, simbolismul acestora. Soția lui Bear are nume de floare, Lily, iar fetița acestora este botezată Pearl, iar unul din jocurile preferate ale familiei este relatarea poveștii numelui fetiței, care are la origine raportarea familiei la triada regnurilor: animal, reprezentat de Bear (urs), vegetal, personificat de Lily (crin) incompletă până la sosirea lui Pearl, ființa care avea să întruchipeze regnul mineral (perlă). Atunci când un membru al acestei triade va dispărea în urma unui subit accident soldat cu moartea prematură a tatălui, locul acestuia va fi preluat de un alt reprezentant al regnului animal. Bear va fi suplinit, chiar dacă într-o măsură mult mai mică, la nivel simbolic, de o pisică, botezată de data aceasta prin cel mai simplu și firesc apelativ și anume „Pisică”:
„Fac planuri să-și ia o pisică. Nu ca să-l înlocuiască pe tata, precizează Pearl când îi spune Corei ce-și dorește. Cora încuviințează, înțelegând că invită în viețile lor o altă ființă ca să poată păstra trioul animal, vegetal, mineral. Decizia de a nu se târî la nesfârșit fără energia unui animal în viața lor le conferă un plus de putere. Bear ar fi mândru.ˮ (p. 285)
Am citit recent, în volumul Corpul conștient al autoarei Ellen J. Langer, despre ideea susținută de neurobiologul Antonio Damasio în cunoscuta sa lucrare Eroarea lui Descartes referitor la impactul important pe care l-ar avea emoțiile asupra deciziilor pe care le luăm. Se afirmă aici „Încă de la Platon, se spunea că trebuie să ne controlăm pasiunile. Pentru Damasio, emoțiile nu ne întunecă deciziile, ci mai degrabă sunt și ar trebui să fie esențiale pentru luarea deciziilor. Deoarece emoțiile marchează lucrurile ca fiind bune, rele sau neutre, iar noi acumulăm în mod inconștient amintiri ale acestora, emoțiile ne pot oferi apoi un sprijin, atunci când trebuie să luăm o decizie.”[2]
Dacă ar fi să aplicăm această teorie la trilema cu care demarează acest roman, am putea să înțelegem alegerea personajului Cora în funcție de emoțiile simțite de ea în acest punct de răscruce și de dominația acestora asupra ei.
A ales ea prenumele Gordon, în spirit de supunere față de tradiția și preferința soțului, stăpânită de emoția covârșitoare și distructivă a fricii, o decizie mai degrabă defensivă și dictată de instinctul său de supraviețuire?
Sau a ales Julian, tot din teamă dar una amestecată cu curajul de a-și depăși statutul de victimă, și anume teama de a nu alege pentru băiat o moștenire problematică, mai puțin benefică pentru devenirea acestuia și care o motivează și îi insuflă forța de a se opune dorinței soțului?
Sau a ales Bear, decizia care conține în ea cea mai mică cantitate de constrângere, respectiv cea mai mare doză de afirmare și de libertate, și anume dorința de a ține cont doar de preferința persoanei iubite, fiica sa Maia, și nu motivată de frică sau obediență față de dorința cuiva care nu poate să relaționeze prin respect și iubire, ci mai degrabă prin tiranie și înrobire?
Lectura acestui roman poate fi așadar și un prilej de meditație asupra propriilor noastre decizii, asupra măsurii în care acestea ne sunt dictate de rațiune sau de emoții care, de multe ori, par să clădească baza motivației pentru alegerea ce ne stă în față.
[1] Florence Knapp, Trei vieți, editura Litera, 2025. Traducere din limba engleză de Adriana Bădescu.
[2] Langer J. Ellen, Corpul conștient, cum ne modelăm sănătatea prin gândire, Editura Pagina de Pshihologie, București, 2025, p. 107