POEZIE

Dumitru Branc
poet

Prietene, Hemingway

Dacă le-am putea înfășura pe toate
ca pe o inimă sub puf nevăzut, îndepărtat ca luna
să nu-l pot atinge, să nu risipesc, ca vântul
semințele unor noi primejdii

sub creste de val, Hemingway
decorează sala de bal al unui ocean
în care voi petrece
ultima aventură



Împăciuitoare, ipotenuze

Nu poți să furi dintr-o oglindă
care devoră năprasnic tot ce întâlnește în cale
poate muzica,
visul,
absența
nu pot fi ucise de chipuri
ele sălășuiesc
în „cealaltă inimă”



Fenicia, dragostea mea

Răbdarea, ca iedera
ai cotropit piatra cetății mele
în care se încrucișează săbii

nemiloase, pleoapele tale
plăsmuiesc, de câte ori se închid
o fantomă obosită de dragoste

ochi fierbinți, migratori,
călătoria gleznelor tale subțiri
amfora plină a trupului tău
peste lutul cerbului meu boncăluind

nu voi înapoia inima furată
ea nu poate fi pusă în pieptul tău
să bată iar
ca o pasăre mare



Ar trebui să avem nenumărate inimi

Doar morții aprind lumânări
doar iubirea are flăcări netemătoare
ar trebui să avem nenumărate inimi
sub pielea presărată cu sare.

Câtă infirmitate în nevinovăție!
Câtă slavă într-o mângîiere!
Pe o plajă sfioasă pășeai
ca un fruct din care picură miere.

Pe coapsa ondulată a dragostei
îți mulțumesc pentru cea din urmă tristețe!
Nu știu în care leagăn voi locui
fără maluri, la bătrânețe.

Ca o privire despuiată de gene,
ca o statuie care dansează
sunt epilogul pe care nu l-am dorit
urzica nisipului, trează.
Moartea e o întrebare fără răspuns
în memoria eminentului medic, doctor în științe medicale, Gheorghe Ioan Scridon

Maimuțărește umbra, chiar falnice palate
aruncă, fără milă, și stele tari în hău
a fost viața plină, de ziduri mari, surpate
picioare betegite de ochi dușman și rău.

Nu-mi amintesc ardoarea atâtor constelații
care-au aprins văpăi, dar nu ard părul tău!
Pe trup am doar intarsii de răni nevindecate
și vise-n care cerne cenușă un călău.

E-un mal al vieții, moartea, geografia ei
povară împrăștiată de-o ramură de tei
o întrebare veche, fără vreun răspuns

e umbra unui spate, poate nițel adus
e lână întremată în caierul de fus
e turma primenită, cu mici, nevolnici miei!

Pulvis este et in pulverem reverteris

Am fost neguțător în Ispahan sau poet, nu știu
în care lumină mușc gingiile umbrei și se face târziu.

Sub botina monarhică a lui Cyrus, acoperit cu scumpe
brocarturi, poet
întreb pulberea din Pasagarda, iureșul tot mai încet

Oare poți cuprinde totul cu ochii, spiritul poate păstra
și floarea, și spinii, și tăcută și învolburată inima?

Oare pot pune lumea în spatele numelui meu
povara purpurei, nu face sacul să fie prea greu?

Ca lumina și întunericul, ca plăcile tectonice, ne destramă
Zeul, pe ascuțișul de lamă