LECTURI PARALELE

Elina Adam
poetă, prozatoare

Poetul și ale sale didahii postmoderne^[1]

După o pauză de câțiva ani de la publicarea Integralei sale poetice (2021), poetul, prozatorul și eseistul Mircea Stâncel surprinde cu un nou volum de poeme, Cartea conflictelor, o elegantă apariție marca Editurii Școala Ardeleană, a cărui copertă (beneficiind de concepția grafică a Izvorei Stâncel), invită, prin insolitul ei, la reflecție. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării în această carte de poeme pe care avizate voci critice au privit-o drept un „catastrofism emfatic al pasionalității, o apocalipsă ludică” (Al. Cistelecan) ori o „răsfrângere a unor stări de agitație și inconfort lăuntric izvorâte dintr-o suită de conflicte sufletești” (Ion Pop).

Pare că ținem în mână un fascicul dintr-un Pentateuh altfel, o Carte a conflictelor atent mărturisite, decriptate, jalonate și reglementate, o suită de legăminte, recensăminte ale unui conflict aparent marital, în care subiectul liric își cartografiază relația cu o energie feminină stihială, cameleonică, dar ludică și mai ales senzuală, profund erotizată. Asistăm, sub penelul dens ornamentat al poetului, la o polemică de idei, o ceartă intelectuală, în care se conturează raporturile de putere între partea masculină și cea feminină. Dintru început, ni se revelează un adevărat rechizitoriu în care povestea se rostogolește cu furia oarbă a unui șirag de mărgele dezmembrate, cu toate secretele ei, și în care partea vătămată se simte înșelată: „desigur, te iubesc cu furia unui tânăr înșelat”. Ea, cu puterea nimicitoare a erosului, vine ca o apocalipsă: „erotizezi tot cartierul, te dai mare, sânii îți sunt stropiți de norii erotizați”. Dar nu este doar atât: „te strecori subtil în propozițiile esteților/ plină de toate energiile negre” (o acuz de casandrism).

O prezență în carne și oase, deși aduce a preoteasă cu puteri oraculare, această Casandră își dezlănțuie verdictele năucitoare și șterge cu tăvălugul ei ideatic orice împotrivire. Doar că eul liric propus de Mircea Stâncel este unul profund conștient de misiunea lui de a reface unitatea cuplului, restaurarea echilibrului yin-yang, și pentru asta recurge la un întreg arsenal intelectual. Suntem parte a călătoriei explicitate a unui act marital neobișnuit, care, pe lângă constituentele unei realități vizibile, își are clar conturată și fundația ideatică: „lasă-mă să cred că m-am născut să pot introduce emoția/ prin gaura cheii tale de la ușă/ prin geamul tău blindat cu toate uscăciunile”. Lupta aceasta se duce între „moliciuniile catifelei/ și fibra de oțel a spadei”.

Folosindu-se de instrumente caracteristice postmodernismului, Mircea Stâncel ne conduce, cu subtilitate, într-un plan mai elevat, al legământului său cu energia din cuvânt, din marele cuvânt, și pentru asta scoate la înaintare nemuritorii, nu garda personală a lui Xerses, ci altfel de nemuriți, toți acei soldați în slujba cuvântului care s-au jertfit pe altarul Poeziei/ Literaturii și sunt acum locuitori în Empireu. Enumerăm doar câțiva: Sappho, Homer, Ovidiu, Vergiliu, Rilke, Ezra Pound, Sylvia Plath, T.S. Eliot, Carl Sandburg, ori Allen Ginsberg și a lui generație beat. Vedem, în desenul din covor, reprezentanți ai modernismului, cu aferentele rebeliuni și poziții social-militante ale generației `68 („ești îndrăzneață, nu te sperii de nimic din `68 toamna/ ești așteptată să împingi un tanc), însăși plămada lirică din care s-a născut și poetul Mircea Stâncel.

Desigur, în această călătorie, eul liric are nevoie de o parteneră, o „călătoare, care deschide din când în când geamul” – ceea ce ne trimite, întrucâtva, la definiția dată de Carl Sandburg poeziei: „Poezia este deschiderea și închiderea unei uși, lăsându-i pe cei care privesc prin ea să ghicească despre ceea ce se vede în acea clipă.” Iar poetul vede bine, căci lumea pe care ne-o prezintă este una în diacronie, cu toate schimbările de paradigmă și de viziune. Poet de fibră postmodernă, abordând dezinvolt ludicul, Mircea Stâncel, în a sa Carte, uzează de ironie, hipertext și intertextualități. Ghicim trimiteri la versurile unui Blaga „eu tai gazonul pe unde ai trecut tu singură” (vezi poemul Amintire, „ar trebui să tai iarba pe unde ai trecut”), sau Barbu atunci când scrie: „ne-ar trebui un cântec destul de încăpător” (vezi poemul Timbru). Ne întâlnim, așadar, cu un poet în deplinătatea forțelor sale, unul care ne livrează numeroase surprize stilistice, un ludic postmodern cât se poate de supus Poeziei, pe cât de năzuroasă și în aparență frivolă, pe atât de dominatoare, provocatoare și cu așteptări deosebit de mari. El își recunoaște oarecum poziția de bufon slujitor la curtea acestei regine năzuroase, doar în aparență inegalul acesteia: „știu că nu te mai merit acum/ pe stradă amândoi suntem niște bufoni postmoderni”. Dar își continuă mărturisirea: „mi-e imposibil să mă apăr de tine/ îți iubesc... sonetele renașterii odele antice/ sinceritatea și ironia/ ești pe jumătate în întuneric/ iar în jurul nostru licuricii fac dansul”. O perpetuă aducere-aminte despre misterul poeziei, în care aceasta își recunoaște slujitorii și adoratorii.

Spiritul liber al poetului nu se dezminte, dimpotrivă, coordonatele pe care alege să-și execute întreaga coregrafie lirică sunt largi, atât pe orizontală, cât (și) mai ales pe verticală. O carte a conflictelor posibil nerezolvate, dar, cu siguranță, îndelung analizate. S-a produs marea împăcare? După câte ne-am putut da seama, călătoria celor doi nu a ajuns la final. Nici pe departe.

^[1] Mircea Stâncel, Cartea conflictelor, Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2025