LECTURI PARALELE

Emilia Poenaru Moldovan
poetă, prozatoare

Iubire, identitate și dezvrăjire în poezia Cătălinei Soare-Hüll

După debutul editorial cu volumul de poezii În transă (Ed. Colorama, 2023), urmat de un al doilea volum, Ce usturător e mirosul vieții (Ed. Neuma, 2025), poeta Cătălina Soare-Hüll ne propune în acest an o a treia carte de poezii: Iubirea nu mai are organe de simț (Ed. Școala Ardeleană) cu ilustrația copertei și desene interioare semnate de Laura Poantă și texte însoțitoare pe coperta a IV-a ale poeților Ion Mureșan și Adrian Popescu.

Volumul de față își construiește, poem cu poem, o anatomie a vulnerabilității, a identității clătinate, a iubirii care „nu mai are organe de simț” și a unei lumi în care „ieșirea din timp” e o nevoie de igienă interioară, nu o simplă metaforă. Ansamblul poemelor nu se oferă cititorului ca un spectacol, nu are nevoie de artificii, dar nici nu se mulțumește cu confesiunea brută. Nu e un volum care să cucerească prin exuberanță. Eul liric își asumă luciditatea, chiar cu riscul de a-și expune propriile limite.

Una dintre mizele centrale este iubirea, o iubire târzie, obosită, deloc romanțată, trecută prin pierderi și dezvrăjiri. Poemul despre iubirea adevărată la 70 de ani nu e doar o formulă memorabilă, ci un pivot al întregului volum: „Dacă ar fi să cred în iubire/ aș spune/ că iubirea adevărată e la 70 de ani/ după ce ai pierdut aproape tot/ corpul e doar o confirmare a gravitației/ legea atracției universale/ își pierde miza/ adormi trist/ și te trezești fericit/ deschizi ochii/ și-ți amintești râzând/ că n-a avut cine-ți trage draperiile/ să‑ți intre tot soarele dimineții în ochi.” (Iubirea nu mai are organe de simț). E o iubire care nu mai seduce și nu promite, doar constată și inventariază. Aici se simte forța volumului: refuzul de a cosmetiza, de a salva cu orice preț.

În alte poeme, iubirea coboară în spațiul domestic, în bucătăria comună, în open space-ul care înnebunește vecinii, în ritualurile duminicale ale unui altar masculin în care femeile nu au acces. Aici eul liric riscă uneori să rămână prea aproape de metafora „cuminte”, de imaginea previzibilă, dar reușește să se salveze prin ironie și prin felul în care surprinde tensiunea dintre intimitate și spectacol. Iubirea e, pe lângă tandrețe, negociere, teritoriu, zgomot de țevi și conducte, miros de mâncare gătită. „Iubirea/ ca o tablă neagră/ cu meniul zilei/ azi tu alegi ce vrei să gătești/ și eu aleg ce vreau să mănânc/ avem bucătărie comună/ și open space-ul înnebunește vecinii/ coboară printre țevi și conducte/ duce dorința de mâncare gătită/ în toate apartamentele.” (Open space).

Identitatea este un alt fir puternic, dar aici poeta își asumă deliberat o zonă de instabilitate. Vocea poetică se declară „străină la masă, pe strada mea fantomatică”, își citește numele pe cutia poștală ca pe un indiciu străin, „îmi citesc numele/ pe cutia poștală/ și mi se pare ciudat/ că mai am o adresă/ un nume/ și o identitate în oraș.” (Pe strada mea fantomatică). Se descoperă „Istorie fără dovezi” într-o lume în care arhivele sunt ascunse, iar prezentul e saturat de selfie-uri și președinți goi. Poemele despre identitățile posibile „o vopsea de păr/ fondul de ten al Marlenei Dietrich/ o batistă căzută de la butonieră/ amanta unui armator grec.” au o ironie sănătoasă, dar și o melancolie discretă: totul ar fi putut fi altfel, dar nu a fost. Uneori această proliferare de ipostaze riscă să devină listă, inventar, însă tocmai această acumulare creează senzația de oboseală identitară pe care volumul o urmărește.

Unul dintre cele mai interesante teritorii este cel al raportului cu arta și reprezentarea. Poemul despre „mâinile unui artist” pune în discuție atât vulnerabilitatea modelului, cât și puterea aproape abuzivă a celui care pictează: el schimbă tușele cu ușurință, zdrobește culorile pe trup. Găsim aici o critică subtilă a felului în care arta poate consuma, poate folosi, poate transforma o ființă într-un obiect expus, într-un tablou care nu aduce nicio contribuție, dar umple un spațiu. E una dintre zonele în care vocea poetică devine mai tăioasă, mai neiertătoare: „am încăput în mâinile unui artist/ poate mă place/ poate nu mă place/ profilul și degetele lui furibunde/ mă apropie de mine mai mult/ decât a făcut-o iubirea.” (Mâinile unui artist)

Timpul și despărțirea sunt tratate fără patetism, dar cu o luciditate care poate incomoda. „Primul pas” înspre o despărțire devine un exercițiu de orbire controlată: dioptriile cresc, o lupă străină invadează privirea, pierderile se confundă cu rătăcirile, îmbrățișarea cu îmbrânceala. E un poem care descrie deformarea percepției în fața rupturii fără a căuta consolare. Se simte o economie de mijloace foarte bine dozată: nu e nevoie de mari declarații, câteva imagini precise sunt suficiente pentru a instala neliniștea: „În față mi se așterne un preș prăfuit/ și cei din jur/ mă încurajează să pășesc pe covorul roșu/ pot închide ochii la primul pas/ nimeni nu știe/ că dorm cu ochii deschiși/ de frică să nu rătăcesc viitorul.”

Există și un fir al neputinței, al sentimentului că „cineva a jucat șah în locul meu și a pierdut”. E una dintre cele mai puternice imagini ale volumului, pentru că vorbește despre destin nu ca despre o fatalitate abstractă, ci ca despre o serie de mutări făcute în absență: „E timpul/ crezi că e timpul/ nu înțelegi de ce rămân împietrită./ E timpul/ vin mulțimi de răspunsuri.// Nu mai căuta startul/ în mormanul de cuvinte/ cineva a jucat șah în locul meu/ și a pierdut.”(Cineva a jucat șah în locul meu). Aici, vocea lirică atinge o zonă de critică implicită a discursurilor motivaționale, a presiunii de a începe, de a porni, de a te reinventa, fără să ți se recunoască paralizia, întârzierea, jocul deja pierdut.

Lumea exterioară apare adesea, în percepția poetei, ca un decor absurd, uneori grotesc, alteori doar indiferent. Tesla care ia foc la ieșire din Cluj, primarul care apreciază muzeul doar când aduce venituri, Moș Crăciun care ar trebui reclamat la protecția consumatorului, bibilicile care țipă îngrozitor pentru că nu le place mirosul de nou-născut — toate aceste detalii sunt semne ale unei realități care nu mai poate fi luată în serios fără o doză de ironie.

Se poate reproșa volumului o anumită uniformitate de ton: vocea e coerentă, dar uneori prea constantă, prea egală în intensitate. Nu există prăbușiri spectaculoase, nici izbucniri, nici schimbări radicale de registru. Dar tocmai această constanță poate fi citită și ca o opțiune estetică: poezia nu vrea să șocheze, ci să erodeze, să lucreze în timp, ca apa care sapă în piatră. E o poezie a insistenței, nu a efectului imediat.

Poezia Cătălinei Soare- Hüll e o construcție a unei feminități lucide, a unei fragilități asumate. E o poezie care îți arată, cu o sinceritate tăioasă, cât de complicat e să rămâi om într-o lume în care „uneori am un număr pe frunte/ alteori transpir doar gândindu-mă cât de frig trebuie să fie/ în universul în care nu te mai adaugă nimeni.” (În lumea în care mă trezesc)