LECTURI PARALELE

Cornelia-Cătălina Lipcaliuc

acceptă inevitabilul, plonjează în propriul gol^[1]

În poezia contemporană românească, Teodora Coman s-a remarcat printr-o voce distinctă, o poezie cerebrală a lucidității și observației analitice, atent orientată către mecanismele conștiinței. De la volumul de debut, cârtița de mansardă, până la cărțile care i-au consolidat reputația critică, precum soft guerilla și Lucy, discursul poetic al acesteia explorează constant tensiunea dintre spațiul interior al individului și presiunile realității exterioare. Noua apariție editorială continuă direcția recognoscibilă și confirmă coerența unei formule poetice întemeiate pe rigoare intelectuală și pe interesul pentru dinamica relațiilor dintre om și mediul socio-cultural actual.

Volumul predeterminat se construiește pe câteva axe conceptuale care definesc experiența umană în secolul XXI, insistând asupra fragmentării sinelui și a tensiunii dintre libertate și determinism. În acest sens, poeta pune sub semnul îndoielii ideile formulate de Robert Sapolsky, cunoscut neurocercetător și profesor la Universitatea Stanford, ale cărui lucrări explorează relația dintre biologie, comportament și ceea ce numim „liber arbitru”. În volumul „Determined: A Science of Life Without Free Will”, el susține că nicio alegere nu este rezultatul voinței, ci consecința unor lanțuri de cauzalitate biologică și socială (de la activitatea neuronală și hormonii care ne influențează reacțiile, până la mediul în care am crescut și experiențele ce ne-au modelat). În această perspectivă, ideile de responsabilitate individuală și „merit personal” ajung discutabile, fiind puse în relație cu factori asupra cărora nu avem control cu adevărat. Teodora Coman ne invită să reflectăm asupra unor întrebări fundamentale: în ce măsură liberul arbitru poate fi considerat „un drept câștigat”? Cine este, de fapt, subiectul între „creierul care procesează și corpul care încă funcționează”? Cât din identitatea noastră aparține voinței personale și cât unor procese biologice și sociale care ne depășesc?

Această problematică se reflectă, înainte de toate, în planul construcției poetice. Poemele sunt rareori delimitate de titluri, putând fi încadrate în categoria cugetărilor unei minți analitice, iar versurile, relativ scurte și concentrate, urmăresc procesele gândirii fără ornamente stilistice inutile. Coman vorbește despre o anumită „suplețe în pași”, ce poate fi văzută ca o modalitate prin care textul își reglează ritmul și distanța față de obiectul observației. Imaginile au o claritate aproape clinică: „mă gândesc la bolnavii psihic în cămăși de forță,/ în lanțuri, scufundați în butoaie cu apă și gheață/ la bebeluși operați până în anii ’80 fără anestezie/ s-a crezut că ar fi atât de nedezvoltați încât/ n-ar avea cum să simtă durere/ […] mă văd cum ies din context slăbesc sinapsele/ care mă transformă în amintire.” Această distanță asumată, „efort contraintuitiv” de suspendare a implicării afective imediate, îi permite autoarei să observe lumea fără a fi absorbită complet de fluxul ei.

Privirea asupra mecanismelor cognitive și sociale capătă, adesea, forma unor exerciții de deplasare a perspectivei. „Închid ochii să-mi cresc empatia/ pentru ființe lipsite de vedere/ îmi imaginez viața tactil/ ca în dragoste// aud de miracole fără să le văd/ admirația se lovește de repulsie” sugerează un exercițiu deliberat de compensare senzorială, ce face posibilă apropierea de celălalt printr-o modificare conștientă a sinelui, o reconfigurare senzorială: „e în regulă și să te răzgândești”.

„Recalibrare”, „pattern”, „faza de reconstrucție”, „default mode network”, „disonanță cognitivă”. Limbajul specializat nu este gratuit, ci funcționează tot ca instrument de resemantizare, propunând o actualizare permanentă a percepției și proceselor mentale ale eului. Conceptul de „cimitir perceptiv” surprinde modul în care rutina anihilează „lucrurile simple și oamenii de bază” aflați în proximitate, care „încetează să existe deși sunt lângă noi zi de zi/ își pierd din relevanță”, iar sintagme precum „clipesc refresh optic/ detaliilor care încă mă ating” sugerează o tentativă de a reporni mecanismele atenției într-o lume saturată de stimuli.

Poeta surprinde una dintre tensiunile definitorii ale prezentului: raportul instabil dintre nevoile eului și constrângerile sociale care, în anumite contexte, tind să uniformizeze experiența umană. În același registru se înscrie și afirmația potrivit căreia „în urgențe și crize reale/ nu e timp de individualitate”, care introduce ideea suspendării temporare a identității personale. Relațiile devin (dis)funcționale, în timp ce originalitatea, atât de frecvent revendicată în discursul contemporan, își pierde statutul în fața presiunilor colective. Performanța socială pătrunde inclusiv în sfera vieții personale, în condițiile în care însuși afectul devine bun tranzacționabil. Se poate vorbi despre o economie a atenției, despre faptul că omul se găsește prins între presiunea permanentă de a performa și nevoia sau dorința de conexiuni autentice, devenind un „pleaser indecis”, obligat la o continuă autodepășire. În această logică tranzacțională cu grad ridicat de instrumentalizare afectivă, legăturile intra și interumane devin ierarhizate, iar oamenii își pierd valoarea: „cel mai frumos e locul în care nu te cunoaște nimeni,/ tu, cu atât mai puțin,/ zero introspecție în calmul volatil” pentru că „toți intrăm Premium în viața cuiva/ și ieșim secondhand” într-o „lichidare de stoc emoțional”;

O posibilă (și dezolantă) soluție la aceste tensiuni apare în poemul care încheie volumul. Autoarea mizează pe alienare ca formă de eliberare: „în liniștea blindată ce-o să vie/ să‑ți fii străină ție-i marea bucurie// totul va fi vis și (un fel de) armonie”. Totuși, de reținut că acceptarea distanței față de sine nu exclude apropierea de celălalt ci, dimpotrivă, o îmbinare asumată dintre ofensivă și defensivă: „trec dintr-un cadru ignobil în altul/ echipată pentru/ tranziție// reveria/ de intrare prin efracție/ ca să ajung la tine// pot face salturi în gol/ sau plonjări/ la/ mare/ adâncime// te găsesc oriunde/ cu undele potrivite”. Astfel, eul nu doar că este capabil să reziste presiunilor externe și limitărilor personale din viața de zi cu zi, ci poate lua realitatea în piept, navigând între sine și lume cu luciditate și autonomie („n-am nimic de zis, dar teme-te de mine/ îmi știu drepturile pe de rost/ în câmpul de testare aparent anost// am ieșit din autoamăgire/ am trecut în faza/ de autoservire// din spectrul de (pr)omisiuni/ decis de data asta doar de mine”.

În urma rafinării discursului poetic de la o apariție editorială la alta, predeterminat se conturează ca un volum de maturitate, al vigilenței și sondării interiorității, cu accent pe particularitățile proceselor mentale, convertind detaliul cotidian și limbajul conceptual în instrumente poetice. Cartea nu pretinde a oferi răspunsuri, soluții spectaculoase la vechea problemă a predeterminării, ci mizează pe claritatea unei priviri care surprinde și acceptă (mai mult sau mai puțin voit) condiția omului contemporan.

^[1] Teodora Coman, predeterminat, București, Editura Art, 2025.