LECTURI PARALELE

Gheorghe Mocuţa

Şerban Chelariu: „Sistemul meu de referinţă este circumscris practic de piele şi unghii” *

Inginer constructor septuagenar, născut la Bucureşti şi emigrat în Statele Unite, Şerban Chelariu a debutat târziu, în 1998, cu volumul de poezii şi desene, În umbra numerelor prime. Viziunea sa poetică nu este inginerească, autorul e un artist plastic cu experienţă universală, animat de concepte şi rigori conceptuale. Cu toate acestea discursul său rămâne cantonat în orizontul avangardist, cu aluzii şi metafore ermetice, cu emoţii şi idei care se înlănţuie dinspre individual spre universal, dinspre neliniştile provocate de trecerea timpului şi dorul de viaţă spre meditaţiile plastice ale artistului şi spre o obsesie a paradigmei galactice.

Poetul Ion Cristofor a remarcat într-o cronică din revista „Poesis” (2005), „revolta împotriva timpului” cu dimensiunea şi manifestările ei. Este o revoltă a omului perfectibil, dar imperfect, o revoltă a omului universal din pragul secolului XXI. Cu toate că a citit şi a tradus din operele unor poeţi americani moderni (Ezra Pound, Sylvia Plath, Anne Carson şi Stanley Kunitz), Şerban Chelariu nu îi asimilează în propria formulă poetică. El e mai aproape de Arghezi, de Geo Bogza şi de Ion Barbu, de neomodernismul lui Nichita Stănescu şi de o metafizică a modernităţii prin simbolurile şi conceptele pe care, vehiculează în poezia sa: „numerele prime”, „quadratura lunii”, „noduri şi cârlige”, Gălbenuşul Soare”. E viziunea stranie a unui desţărat, a unui revoltat fără patrie care dă glas în­trebărilor şi tensiunilor interioare:

„sunt aici/ zburând prin univers/ într-un braţ al căii lactee/ cu soarele şi luna/ pe acest pământ/ lângă ocean/ aproape de marginea continentului/ la periferia oraşului/ în casa veche de lemn/ în mijlocul camerei văruite/ pe scaunul de metal/ şi scriu// sunt aici/ în centrul universului/ împreună cu tine/ cititorule/ şi prieten/ încerc să-ţi fiu”

Sunt tensiuni şi interogaţii care merg spre o practică a sfâşierii ce aminteşte de exilatul Aron Cotruş. Ca şi ver­­sificaţia deşirată, fragmentată, trădând dramatismul măştilor. Parţial autobiografică, această poezie suferă de abstracţionism. Atent la geometria meditaţiilor şi a ver­­sificaţiei, poetul face eforturi să găsească rime şi să stăpânească un ritm – şi adesea se lasă purtat în delirul unor improvizaţii unde se contopesc tensiuni, proiecte, idei, concepte:

„trecut-au printre ani/ nedumeriţi/ şi stele/ mii/ nedumerite/ căzătoare/ redeşirând prin piele/ unghiile prin carne/ sângele/ înfierbântat sudoare/ singurătatea nopţilor/ în scame/ mai totdeauna/ nu-ndeajuns de lungi/ ca să-ţi mai poţi culege/ nu numai bucuria/ uimirilor/ dar şi copilăria/ dintre atâtea/ la vremea lor considerate/ semne grave/ de-ntrebare/ ce-ai fi vrut/ neantului/ din timp/ să le alungi// pierdute-s toate-acum/ între cenuşi/ doar neguri/ cu jaruri adormite/ hălăduind prin hăuri/ de parcă n-ar fi fost de veci/ cu razele de soare/ nicicând/ prezent reoglindite/ de parcă n-ar fi fost/ perene/ predestinate clipei/ să-i fie trecătoarei/ eternă-ndestulare/ de parcă n-ar fi fost/ să fie”…

E o viziune paradigmatică a fiinţei închise într-un sistem propriu de referinţă şi „circumscris(e) practic de piele şi unghii”. E o explorare lirică a limitelor.

Trăirile metafizice trădează o experienţă creatoare legată de „cel mai şiret/ gedankenexperiment” iar energiile circulă libere trans­portând idei şi sentimenete într-un flux al memoriei, dinspre re­prezentările concrete spre cele abstracte, dinspre atingerea trupească spre incontingenţa înaltelor sfere – cum se întâmplă într-un poem dedicat lui Lucian Blaga:

„linge noaptea/ mierea lunii/ sferică/ imaterială// urne/ din adânc de ceruri/ trecutul/ răstoarnă-n poală// orizontul se apleacă/ peste un fleac de stea/ uitată/ punct de sprijin/ niciodată/ deşi poate/ parcă dacă// limbi preling de clopot dangăt/ pas pe loc/ bătând prin vre­muri/ fărâme cărând/ prezentul/ în marfare/ lanţ prelung/ trecâng trenuri”…

Imaginile coperţilor reprezentând, prima, un detaliu al fiinţei ju­puită de piele, după Michelangelo, iar a doua, un Prometeu descătuşat, cu două feţe, trecutul şi viitorul, reprezentate de două enigmatice păsări, întregesc imagonea unui artist universal, adept al omului vitruvian, pentru care la un moment dat, „viaţa-i cuvinte// numai cuvinte/ printre cuvinte”.

* Şerban Chelariu, piele şi unghii, Editura Limes, 2014