LECTURI PARALELE

Mircea M. Pop

Secvenţe literare germane

Sub semnul senzaţiilor tari

Lizoanca * este titlul german al romanului Lizoanca la unsprezece ani din 2007 scris de Doina Ruşti drept replică în urma lecturării unui articol de ziar cu titlul-bombă: O prostituată de 11 ani a umplut un sat întreg de sifilis.

Lizoanca, de fapt eleva repetentă Eliza Niţă, astfel poreclită pentru încăpăţînarea ei, este personajul principal al cărţii. Prietenii ei sunt Titoasca, Nuţi şi Tuba, copii care, ca şi ea, au fugit de acasă şi dorm sub sălcii, pe malul Neajlovului. Lizoanca devine prostituată din neştiinţă şi din naivitate. Tatăl ei, Cristel, se comportă ca o brută cu familia, şi mai ales cu fiica. O bate des, cu sau fără motiv.

Meritul autoarei este de a fi reuşit, pornind de la un fapt real, semnalat în presă, să ţeasă o poveste verosimilă.

Pentru coloratură, apar şi ţigani, care stau în palate cu turnuri de tablă şi aranjează traficul cu muncitori în Spania ori îşi căsătoresc copiii la vîrsta de zece ani.

Pe lîngă redarea vieţii cotidiene a Lizoancei sunt integrate în economia romanului întîmplări memorabile din viaţa celorlalţi, cu care vine ea în contact. Apar episoade în care se relatează întîmplări la vîrsta de unsprezece ani din viaţa lui Ionel Grebla, proprietarul magazinului mixt din sat, a bătrînului Petrache, supranumit Notaru, al lui Cristel, poreclit „Moldoveanul”, tatăl Lizoancei, a sanitarei ori a lui Vizitiu.

Localitatea se numeşte în mod ironic şi sfidător „Satu-Nou” şi este situată în apropiere de Bolinitin şi deci şi de Bucureşti.

Sanitara, deşi asistentă medicală, rămasă necăsătorită, ura bărbaţii şi profită din plin de faptul că are ocazia să se răzbune pe unii dintre ei care cîndva au înjosit-o, făcînd o listă cu 23 de nume de bărbaţi, care au avut contact cu Lizoanca şi sunt suspecţi de sifilis.

Lizoanca e internată în spital şi mai apoi ajunge într-un cămin de copii.

Apar şi figuri de dascăli, precum Preduica, care se simte eclipsat de Vizitiu, preşedintele C.A.P. şi-i scoate băiatul pe nedrept premiant.

Interesante sunt apoi şi relatările cu privire la Tori, mama lui Cristel, bunica Lizoancei şi cea cu privire la medical Marin.

Poliţistul Vica e un fel de Ghiţă Pristanda care încearcă şi reuşeşte să cadă în picioare. Se înfruptase şi el din fructul oprit, dar acum nici gura nu-i miroase şi nici usturoi n-a mîncat.

Corupţia şi prostituţia merg mînă în mînă în această carte, ca şi în realitate, de altfel.

Televiziunea cu moderatoarea Lena Geana (ce nume!) vin, ca la comandă în sat, în urma telefonului sanitarei, filmează şi se iau interviuri, care apoi seara se pun în emisie.

Pînă la urmă e găsită moartă Nuţica şi nimeni nu ştie ce s-a întîmplat, iar cei doi străini care şi-au instalat corturile în apropierea Neajlovului, au dispărut subit cu maşina. De subliniat că unul dintre ei – cel mai în vîrstă – era pederast şi fusese văzut abuzînd de Titoasca, care şi el dispăruse, se pare că în Spania, dar nu se ştie sigur (o altă problemă de actualitate!).

Un loc aparent liniştit, dar unde se întîmplă multe… Este meritul autoarei de a fi reuşit să creeze un univers propriu, întru-totul verosimil şi de a fi reuşit să redea atmosfera satului românesc de azi, în care primarul nu mai merge în comuna vecină sau la judeţ, ci tocmai în Irlanda în schimb de experienţă, iar vicele Vizitiu, fiul fostului preşedinte, elevul premiant pe nedrept de cîndva, reales, poate face ce vrea pînă la alegerile viitoare, aşa că nu-l mustră conştiinţa să o alunge pe Tuba, cu care avusese relaţii sexuale, cînd află că aceasta a rămas gravidă. Trestiana, solista preferată a Lizoancei, cade şi mai rău: va da naştere la un copil în urma unui incest. Şi asta fiindcă vine de la… Bucureşti.

Deşi realistă, imaginea satului românesc contemporan pe care o aduce în faţa cititorului străin nu-i lasă acestuia o impresie tocmai bună, dimpotrivă…Oricum, cartea se citeşte cu deosebit interes. Ea a mai fost tradusă şi în italiană şi în spaniolă. Traducerea nu e uşoară, fiindcă apar tot felul de expresii tari, pentru care găsirea unui echivalent acceptabil înseamnă o adevărată acrobaţie lingvistică.

Memoriile unui traducător

Cu lungul titlul Piesa nebunilor sau mirarea traducătorului contemplînd lumea ** apare o carte scrisă de Jan Cornelius, născut în 1950 la Reşiţa, stabilit cu familia în Düsseldorf, traducătorul în germană a două cărţi de Dan Lungu, precum şi a romanului Lizoanca de Doina Ruşti.

Autorul prezintă frînturi din viaţa sa, atît din România, cît şi din Germania şi o face într-un mod agreabil. Deşi subintitulată roman, cartea este un memorial în toată legea…

Cartea se deschide cu o Prefaţă, urmată de patru capitole (Go Vest!, În vest, În căutarea timpului furat, În căutarea timpului disponibil ) şi se încheie cu o Postfaţă.

Din România reuşeşte să plece deja în anul 1977, cînd, ca profesor de franceză, meditînd, la sugestia unei colege, odrasla viceprimarului din Reşiţa, la intervenţia acestuia din urmă, i se aprobă să meargă la Grenoble, la prieteni, de unde nu se va mai întoarce. Încercase el şi înainte să obţină paşaport dar nu l-a primit, fiindcă nu avea valută, iar dacă ar fi avut valută nu ar mai fi fost nevoie să meargă aşa de departe, fiindcă ar fi aterizat la prima închisoare din apropiere. Din păcate aşa stăteau lucrurile pe vremea aceea, şi încă mai bine de un deceniu după aceea.

Autorul pare încîntat de „umoristul american” Richard Brautigan şi îi cere ajutor lui Virgil Tănase pentru a i se publica o carte la Paris, fără sorţi de izbîndă, din păcate… La Paris se întîlneşte în cafeneaua „Delmas” din Place de la Contrescarpe, din Quartier Latin, unde cînta la acordeon un…român cu Matei Vişnec şi unde două cafele şi o orangină costă 24,20 euro.

Prozatorul redă o discuţie cu Maria Luisa, o tînără traducătoare italiană din Sicilia, care trăieşte în Valencia şi care pe lîngă italiană mai ştie engleza, spaniola şi chiar româna, fiindcă între anii 2006-2010 fusese asistentă pentru limba şi literature italiană la Universitatea de Vest din Timişoara, unde îşi dă şi doctoratul la prof. dr. Cornel Ungureanu cu o disertaţie despre înjurăturile româneşti, lucrare de peste 400 de pagini, prezentată după trei ani de la venirea în ţară.

În Atena, la Acropolis, o familie din Australia, aflînd că vine din România, îl întreabă pe autor despre roma, fiindcă ei au văzut la televizor că „în România trăiesc totuşi aceşti roma” (p. 194).

În Buenos Aires i se aduce, la cerere, o carte de Mircea Cărtărescu pe care o şi fotografiază, după ce mai înainte văzuse cartea Omul este un mare fazan pe lume de Herta Müller. Ajunge şi în Cuba, unde redă, printre altele, o glumă bună făcută cu un poliţist.

În ţară, şi deci în tinereţe, era încîntat de muzica formaţiilor Rolling Stones şi Beatles, reproducînd chiar versuri dintr-un cîntec. De fapt mai reproduce şi o strofă din Evgheni Oneghin de Puşkin, pe care şi-o mai aminteşte de la orele de rusă din clasa a IX-a.

Se mai relatează apoi despre o vizită a lui Ceauşescu în zonă, prilej cu care totul era astfel pregătit încît să facă o impresie bună, cu atît mai mult cu cît se ştia cu două luni înainte de vizită…

Scrie şi despre spitalul de boli nervoase din Gătaia, unde fusese internat pentru o perioadă de timp, din păcate prea puţin, era de preferat o relatare mai amplă.

Nu este uitată nici moartea lui Stalin din 1953 şi nici cea a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din 1965. Şi despre cenzură se scrie cîte ceva. Deşi plecat din ţară de peste 35 de ani – la data scrierii memoriilor –după 1989 revine în fiecare an şi stă cam două luni la Timişoara, Reşiţa sau Bucureşti, fiind în temă cu ce se mai întîmplă pe acasă. Reproduce chiar şi un banc destul de actual (pp. 164-165).

Pentru diversitate, autorul mai reproduce o scrisoare primită de la Ion Vianu din Elveţia şi o alta, primită de la Virgil Tănase din Paris.

Ca traducător din limba română e solicitat de poliţie pentru unele delicvenţe şi redă în carte scrisoarea trimisă din închisoare de Stella mamei ei din ţară sau relatează interogatoriul purtat cu Petre Mocanu, un hoţ de magazine, care fura băuturi alcoolice sau despre o oarecare Alina Petcu din Tulcea, care are paşaport fals pentru a putea lucra ca prostituată (în realitate avea doar 17 ani şi nu 18, cum apărea în paşaport), precum şi despre ţiganul Ion Gheorghe, care vroia să meargă în Spania, dar adoarme în autocar şi astfel ajunge… în Germania. În carte găsim informaţii cu privire la Germania dar şi la alte ţări vizitate de prozator, precum şi din ţară (necunoscute generaţiilor mai tinere), dar şi multe de actualitate.

În concluzie, o carte interesantă, pe alocuri chiar şugubeaţă, care n-ar fi rău să apară şi în ţară, eventual chiar în traducerea autorului, care ar exersa astfel şi…viceversa.

Drumul lung spre emancipare

Astfel poate fi, succint, redată tema romanului Drumul egal al fiecărei zile *** de Gabriela Adameşteanu, tradus acum şi în germană.

Romanul, scris la persoana I, cîştigînd astfel în autenticitate, redă un destin în formare, pe cel al Letiţiei Branea, fata de liceu dintr-un tîrg de provincie, cu amintirile şi problemele ei, ajunsă mai apoi în Capitală, ca studentă, cu colegele ei de cameră şi prietenii ei sau ale acestora.

România comunistă anilor `60 îşi pune amprenta în jur: tatăl ei se afla în închisoare fără ca fiica să ştie pentru ce (află, vag, că familia acestuia ar fi făcut politică), unchiul Ion, profesor de liceu, locuieşte cu ea şi cu mama ei, sora lui. Află, mult mai tîrziu, că legionarii l-au obligat, director de liceu fiind pe atunci, s-o de afară pe profesoara Sabina Minciu, dar el nu s-a conformat. Mai grav a fost însă faptul că atunci cînd secretatul de partid raional Baciu, absolvent a patru clase elementare, îi cere unchiului Ion, care era tot director, să-i dea diploma de absolvire a liceului iar acesta îi propune să se înscrie la seral, dîndu-i de înţeles că absenţele la cursuri vor fi trecute cu vederea. Secretarul de partid îl schimbă, punînd un alt director care îi dă de îndată actele solicitate, iar pentru Inri Ion Sălişteanu, după ce-i cercetează actele, organizează şedinţa de partid în care propune excluderea sa pentru colaborare cu fostul regim. Un coleg care îndrăzneşte să-i ia apărarea primeşte pe loc mustrare scrisă cu avertisment, aşa încît nimeni nu mai are curajul să zică ceva. Unchiul, fost şef de promoţie şi cu stofă de profesor universitar, îndeplineşte diferite munci ingrate, printre care şi pe cea de corector (noaptea) şi numai după ce acel Baciu pleacă în Capitală e mutat la o şcoală nouă, situată la periferie. Păianjenul fricii îl ţine însă strîns în plasă, unchiul are valiza gata pregătită cu cele necesare, sub pat – asta în caz că va fi peste noapte ridicat. Unchiul acceptă să-i scrie lucrarea de diplomă actualului director, fost student la fără frecvenţă. Aflăm că romanul lui George Călinescu Bietul Ioanide a fost scos din librării după o săptămînă.

Aflăm de cozile de la pîine, de la gaz şi că în gară erau ţărani cu saci cu pîine neagră.

Romanul e împînzit cu rememorări din copilărie şi adolescenţă. Sunt redate şi două înmormîntări, cea a mătuşii Ştefania şi a unchiului Ion. În ultimul caz, e foarte bine redată suferinţa cauzată de moartea unei persoane apropiate, peste care apoi, încet-încet, se aşterne linţoliul uitării.

Aflăm că în oraş exista librăria „Cartea rusă”, precum şi două cinematografe: „Muncitorul” şi „Vremuri noi”.

De asemenea, exista un panou luminos cu textul: „CITIŢI ZILNIC SCÎNTEIA” – apare de trei ori în economia romanului.

Studenţii se căsătoreau înainte de repartizare fiindcă se ţinea cont de asta la împărţirea posturilor.

Ceva despre fiecare colegă de cameră. Prietenii ei au fost, pe rînd, Mihai, Barbu şi în cele din urmă mai vîrstnicul Petru Arcan, fost elev al unchiului Ion, acum angajat la un institut din Bucureşti ca şi cercetător ştiinţific, care o ajută să publice în revista institutului un articol (actualizat) al unchiului Ion.

Interesant ni se pare cazul Ene. Acesta urmează să fie dat afară din UTC pentru că nu vine la şedinţe şi asta fiindcă lucrează ca să se poată întreţine la facultate. Comentariul inclus nu dă drept la replică: „Excluderea din Uniunea Tineretului o va purta Ene cu sine o viaţă întreagă ca pe un stigmat pe frunte” (p. 384).

După ce tatăl se întoarce acasă, fiica e convocată la cadre, pentru a da raportul.

Cartea prinde o serie de aspecte sociale şi nedreptăţi făcute şi e foarte bine scrisă. Putem vorbi de un debut matur, din toate punctele de vedere.

„Drumul egal al fiecărei zile este o modernă istorie de emancipare, monologul interior plin de viaţă al unei tinere femei în drum spre ea însăşi” se notează, printre altele, pe supracoperta interioară a cărţii.

Romanul apare în condiţii grafice ireproşabile, legat şi cu semn de carte, iar traducerea experimentatului Georg Aescht (a tradus cărţi de Norman Manea, Gellu Naum, Andrei Pleşu şi Filip Florian) este foarte bună.

* Doina Ruşti, Lizoanca . Roman. Aus dem Rumänischen von Jan Cornelius, Herlemann Verlag, Berlin, 2013, 221 p.

**Jan Cornelius, Narrenstück oder das Wundern des Dolmetschers beim Betrachten der Welt. Roman, Edition Voss-Herlemann, Berlin, 2013, 231 p.

*** Gabriela Adameşteanu, Der gleiche Weg an jedem Tag. Roman. Aus dem Rumänischen von Georg Aescht, Schöffling & Co, Frankfurt am Main, 2013, 436 p.