CRONICA LITERARĂ
Vasile Dan
Alte poeme negre*
Aurel Pantea îşi continuă seria poemelor negre cu O înserare nepămînteană. Între un vaiet de Iov absolut solitar în durere, de fapt în limbaj/ limbaje/ graiuri, şi un fel de bocet-blestem de sine însuşi spaţiul pentru respiraţie al acestei poezii e tot mai subţire. Asfixia pare tot mai aproape: „Nu ajunge urletul,/ nici tăcerea,/ între un da asurzitor/ şi un nu indiferent/ cineva, tot timpul,/ se pregăteşte de moarte” (p. 21). Fiecare poem, oricît de dur ar suna, e, pentru autor, un ritual funebru la propriul său căpătîi. Nu e deloc, sînt de acord, un spectacol estetic. E însă un ritual pe care, cu cultură mare şi minuţie neslăbită, îl practică poetul. „Sfînt trup şi hrană sieşi” parcă aşa îşi cîntă-descîntă autorul „înserării nepămîntene”. Realitatea invocată de cîteva ori de Aurel Pantea nu e una contigentă. Nici măcar una senzorială. Realitatea lui este limbajul. Uneori numit la plural tocmai pentru a-i mai detecta ceva, ceva din cutremurile, din tensiunile lui interioare. „Limbajele” lui Aurel Pantea sunt nişte poduri suspendate la capătul cărora poetul contemplă Vidul. Sigur, cel existenţial. Iar podurile lui sînt tot mai scurte. Şi în balansare. Ating, la capătul lor, îngheţată, iminenţa. Un nou Iov sfîrtecat, dezmembrat, bulversat în ordinea sa identitară, flagelat din toate părţile, e poetul. Un candidat al dezordinii înseşi, pe pragul aneantizării, în faţa forţei nevăzute şi de neoprit a Nimicului: „Pe unde se rupe spinarea zilei,/ pe acolo intră dezordinea, ruptă toată,/ cum îi stă bine dezordinii,/ şi se aude Dumnezeu rîzînd” (p. 25). Ultimul vers mai degrabă îi scapă poetului, decît îl spune cu prea mare chibzuinţă. Fiindcă căinţa e aproape, îi dă deja ghies: „Îl găsesc pe Isus Christos în biografia mea cutremurată,/ în spaima din Grădina Ghetsimani era şi justificarea pen tru spaimele mele,/ în iertarea lui Petru e şi iertarea pentru clipele mele, în care am fost laş,/ îndoiala lui Toma mă presupune şi pe mine,/ cînd credinţa e ameninţată de nevoia de argumente...” (p. 26). Poeme de acest fel, invocaţie, cel puţin patetice, cel mai adesea bocete tragice, sînt scrise la persoana întîi singular. Alteori însă se aude din fundal, corul antic, la persoana întîi plural, prevestind dezastre la singular: „Pînă în străfundurile morţii/ pînă ce glasurile toate se aud/ tare de departe, pînă ce doar căderi se mai pot întîmpla,/ pînă ce miezul însuşi al distrugerilor se apucă de plîns,/ pînă ce încep să se audă limbi necunoscute,// inima ta e în inima mea,/ iar sîngele înfloreşte” (p. 33).
Aurel Pantea invocă şi în noua sa carte, obsesiv, Nimicul, Nimicitorul ca o energie letală, puternică, irepresibilă. Sînt momentele lui de trăire în abandon, fără nici o protecţie, de căutare oarbă în jur: „Povestea unei vieţi în care realitatea nu mai există/ şi începe un aşa de mare război/ al poveştii cu nimicul din miezul zilelor,/ acolo trăieşte ea/ prea puţin cunoscuta/ ce nu reuşeşte să se stingă/ şi cîntă,/ şi îi simt arsura chiar în inima acestui poem,/ ce mă fac Doamne, cu animalul de pradă,/ ce mă fac în mijlocul nimicirilor,/ ce mă fac, după ce am descoperit/ că toate ale lumii/ vorbesc alte limbi,// scriu singur şi singur mor/ în scrisul meu” (p. 29). Scrisul e numele pustiu al unei insule pustii din care, spre nimeni, strigă singur poetul.
A trăi nonstop, ceea ce în cazul de faţă înseamnă a scrie, în această subterană sui generis a vieţii, în iminenţa morţii, explicit invocată, pare nu atît o damnare sau o fatalitate a oricărei fiinţe cît un prilej de răzbunare, de devoalare a acestei forţe oarbe care pe cît de inflexibil e ea direcţionată spre poet, tot pe atît e prinsă, capturată în limbaj. În plasa de supravieţuire a poetului. Dependenţa lui Aurel Pantea de acest agent al neantului – Nimicul/ Nimicitorul – este atît de mare încît provocarea acestuia capătă, în poezia sa, voluptăţi transmundane: „Dimineţile, aceste depozite reci,/ unde se aud respiraţii bătrîne,/ acolo spaimele, ca nişte părinţi buni,/ găsesc miezul însuşi al timpului/ dintr-o copilărie înroşită de sfioşenii adormite,/ mai stai cu mine, mai stai,/ curînd va apărea mîna/ şi va desena/ chipul abia născutei tale morţi.” (p. 51). Puţini au coborît atît de adînc în Hades, în toată poezia românească, cum a făcut-o Aurel Pantea. Iar aceasta nu e o laudă, ci o frisonantă constatare.
* Aurel Pantea, O înserare nepămînteană, Editura „Arhipelag XXI”, 2014, cu o prefaţă de Al. Cistelecan şi alte „Referinţe critice” semnate de: Gh. Grigurcu, Ion Pop, Mircea Muthu, Al. Cistelecan, Ioan Holban, Irina Petraş, Vasile Dan, Radu G. Ţeposu, Gheorghe Perian, Ştefan Borbely, Virgil Podoabă, Dumitru Chioaru, Ovidiu Pecican, Mircea A. Diaconu, Iulian Boldea, Andrei Terian, Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat, Gabriela Gheorghişor, Cosmin Ciotloş, Marius Miheţ, Radu Vancu