ACCENT LIRIC
Pavel Gătăianţu – Hotel Balcan
Am aflat printre primii de moartea cruntă, nedreaptă, fulgerătoare a lui Pavel Gătăianţu. S-a întîmplat într-o zi de joi, 22 ianuarie, a. c. A făcut accident vascular cerebral. Abia împlinise, în luna precedentă, 57 de ani. Coincidenţă sau nu, tocmai îi citeam cartea lui proaspătă de poeme, Subiect rezervat, apărută în 2014 la editura „Libertatea” din Panciova şi, recunosc, mă amuzam copios. Rîdeam, dar nu ştiu, vorba aia, dacă era rîsul meu. Pavel scria o poezie atît de nebunească, de posedat euforic, grăbit, avid de viaţă, sex, alcool, măscări, trăsnăi, ceva ca în filmele seducătoare ale lui Emir Kusturica. Lua direct în şpiţ totul, ordinea impusă, fie de cutumă, fie de cultură, fie de istoria recentă sau mai îndepărtată, fie de morala domestică. Revolta lui demola cu poftă, de la limbaj începînd, unul scăpat liber, pînă la cele sfinte. Cu sau fără ghilimele. Bunăoară patria lui, care nu se mai ştie care să fi fost: cea nativă sau cea de lîngă ea, cea de limbă şi literatură? „Este greu de iubit./ Cu toate că este de gen feminin./ Fiecăruia i se oferă pentru bani puţini/ sau chiar pentru o înghiţitură de ţuică,/ creierii să vi-i soarbă./ Dintre atâtea femei ştiute şi neştiute/ voi aţi ales-o doar pe ea făcând aceleaşi greşeli/ precum predecesorii voştri şi în final o să vă putrezească oasele/ în îmbrăţişarea ei.// Cine a mai văzut în secolul XXI pe cineva/ să se căsătorească cu patria în alb/ şi să facă dragoste cu mările, lacurile, munţii,/ şi să-şi verse rărunchii/ până-n miezul pământului.” (Pa tria tuturora, p. 19). Imaginea deloc idilică ori sacrosanctă despre patrie, mai mult, despre imposibilitatea sau absenţa ei acolo ori aici, oriunde ar căuta-o, a lui Pavel Gătăianţu nu se potriveşte deloc cu cea de obşte: „El făcea dragoste cu/ Străine şi le ruga să/ Cânte imnul ţării în/ Timpul actului sexual,/ Care dura cât cântecul./ Dacă nu ştia imnul ţării,/ Fata trebuia să cânte un/ Cântec patriotic, dacă/ Nu ştia nici cântecul patriotic,/ Pur şi simplu o sfătui/ Să facă trotuarul,/ Că el nu este interesat/ De gagici.” (Novi Sad, 16 XI 2013, Macho Man, p. 34). Desacralizare unor sentimente de la sine înţeles intangibile şi aruncarea lor direct în frivol, derizoriu ori, mai mult, în ridicol, nu întîlneşte la Pavel Gătăianţu nici o cenzură, nici o reţinere, nici un strop de pudoare: „Trandafir cu frunza lată,/ Hai bădişorule, spune-i cucului să tacă./ Hai bădişorule,/ Să nu cînte aşa frumos.../ Aud o voce din gang strigând:/ Cine p... mă-sii eşti tu să interzici/ Unei păsări să cînte.../ Unei creaţii divine,/ Că tu ai poftă acum de regulat,/ Măgarule.” (Trandafirul, p. 30). Ştiu, aceste versuri pot părea unora de-a dreptul obscene, mai ales într-o cultură pudibondă, cum e a noastră. Dar de ce nu observăm oare şi relaxarea de zi cu zi, neaoşă, chiar în de-astea, în vorbirea curentă, porcoasă sau în folclorul deocheat românesc, altfel inepuizabil şi atît de gustat, indiferent de mediile sociale? Pentru un poet ca Pavel Gătăianţu, crescut în spaţiul şi spiritul altei culturi, cea sârbă (prima sa carte o scrie şi o publică în sârbeşte), o despuiere în limbaj pare ceva nu doar permis, firesc, un umor direct de la izvor, ci şi voluptuos.
Toate poemele lui Pavel Gătăianţu aparţin aşadar nu unei patrii , nu unei anume culturi, nu unui singur veac sau deceniu, nici măcar unei singure limbi, fie ea şi cea maternă, ci unui areal exploziv cultural, numit Hotel Balcan (aşa cum se numeşte cartea sa de poeme din 2012). El este poate o gaură neagră a Europei în care dispare, se aneantizează pur şi simplu, într-un grandios spectacol tragicomic, totul. Iată un bun exemplu: marele film, regizat hollywoodian, al globalizării de astăzi a lumii: „Aşa începea revoluţia sexuală,/ Că doar asta/ Ne mai lipsea/ Dintre atâtea lipsuri./ Educaţia ne-o făceau americanii/ Cu Tito la carusel, cu muzica rock,/ Care prima ne dezvirgina/ Dintr-un secol în altul/ Şi silabele limbii române/ Ne urmăresc pas cu pas/ Ca un serviciu secret.” (Aşa începea revoluţia sexuală, p. 59). Sau cum sărbătoreşte poetul român din Novi Sad, în compania marelui său prieten, pictorul Doru Bosiok, o vedetă a culturii din Serbia de astăzi, ziua de 1 Decembrie: „E ziua de 1 Decembrie 2013 şi sărbătorim/ În atelierul pictorului Doru Bosiok din Novi Sad,/ La un pahar de tescovină./ Ascultăm, ca de obicei, muzică rock din anii 60,/ Când marii interpreţi nu prea aveau compoziţii/ Pregătite de cântat, ci îi ajuta John Lenon./ Doru spunea că Jenis Joplin îi regula pe toţi/ Ghitariştii vremii şi când se plictisea,/ Trecea la femei, aşa a şi murit în braţele/ Uneia din ele./ Pe canapeaua din atelier stătea tolănit tigrul/ Din filmele animate, înalt cât un om,/ Era colorat, cu penisul în erecţie./ A costat doi dolari şi l-a cumpărat/ De la Chicago în urmă cu şaptesprezece ani/ M-am plimbat cu el la aeroportul din/ Milano vreo două ore, aşteptam avionul, zise el./ Am ieşit apoi din subsol la aer/ Tigrul se uita puţin saşiu la chestia sa,/ În timp ce ţara mamă era coruptă,/ Iar tatăl era la muncă provizorie în străinătate,/ Cum cântă pe albumul „Some girls”/ Roling Stones un blues pentru/ Minoritatea mea naţională.” (Pink Panter în erecţie, p. 45).
Pavel Gătăianţu era membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala arădeană. Descindea rar în tîrgul nostru cam prea burghez pentru gustul lui nonconformist. Din motive mai degrabă de sănătate, care mă cenzurau sever, nici eu nu-i mai puteam ţine bine isonul prin pub urile noi nu doar pe firmă ale Aradului. Era de regulă invitat cu revista sa Europa (în limba română, fondată la Novi Sad şi condusă de el, din 2008 şi pînă astăzi, care arăta întotdeauna splendid, un obiect estetic, la care punea mîna prietenul lui Pavel, pictorul suprarealist Doru Bosiok), pe care o lansa într-un mediu academic arădean universitar inevitabil conservator, ca să nu zic gomos. Europa lui Pavel Gătăianţu era tot ce putea fi mai contrastant cu acest for înalt ştiinţific. Intervenţiile lui, chiar persoana lui fizică, ţinuta vestimentară trimeteau direct pe apa Sîmbetei aerul distinsului conclav de erudiţi.
În fine, o să oftez, sînt sigur, mult timp de acum înainte după compania lui tonică, aşa cum o fac şi alţi prieteni arădeni ai lui Pavel Gătăianţu, nu puţini la număr. Mi-a (ne-a) lăsat ceva în urmă, ca o consolare, o amprentă de neşters a prezenţei sale originale: poezia sa atît de liberă în spirit, cărţile sale aşijderea, aşa cum este şi, din nefericire ultima apărută antum, Subiect rezervat.
Vasile Dan