ARTE VIZUALE

Carmen Neamţu

Nu speraţi că veţi scăpa de teatru

Titlul acesta l-am împrumutat dintr-o carte de interviuri moderate de Jean-Philippe de Tonnac, N'espérez pas vous débarasser des livres (Editura „Grasset &Fasquelle”, 2009) , în care Jean-Claude Carrière şi Umberto Eco dialoghează despre soarta cărţii şi a lecturii. Eco plusează în discuţie şi e convins că noi cei de astăzi nu mai citim opera lui Shakespeare aşa cum a fost scrisă.

Shakespeare-ul nostru e mult mai bogat decât cel care era citit în epoca lui pentru simplul fapt că fiecare lectură a noastră a modificat cartea, la fel şi evenimentele pe care le trăim.

Festivalul de Teatru Clasic de la Arad (21-30 noiembrie 2014) a fost prilejul de a descoperi, pentru a XX-a ediţie, cât mai e de valabil un text scris demult. Şi cum poate fi re-adus pentru publicul de astăzi.

Direcţiile de scenă propuse au încercat să privească textele cu ochii noştri de acum şi să le citească în diverse chei, unele mai inspirate, altele lipsite de farmec, plicticoase, anoste.

Voi încerca să decupez câteva dintre secvenţele expresive ale festivalului. S-au jucat zece spectacole pe scena mare de teatru şi trei la sala mică a teatrului, „Studio”. [1]

E adevărat că trăim vremuri ciudate. Că suntem asaltaţi de televiziune, că greul traiului zilnic ne seacă energiile. Că mediocritatea e acaparatoare şi gălăgioasă. Într-un astfel de timp în care viaţa bate teatrul, spectacolul nu mai este doar text singur, rostit cu aplomb de actori (mai mult sau mai puţin) talentaţi. Nicicând polifonia artelor nu e mai actuală ca acum: text, muzică, dans, costume, lumini, decor îşi dau mâna pentru a oferi câteva ore de emoţie [2] şi de bună dispoziţie. Aş include aici spectacolele: Titanic vals de Tudor Muşatescu (al Teatrului Odeon din Bucureşti, regia Alexandru Dabija), O ladă , creaţie colectivă după Ion Creangă (Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, regia: Alexandru Dabija); Revizorul de N.V. Gogol (Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad, regia: Laurian Oniga) Tartuffe sau impostorul , de Molière (Teatrul Metropolis Bucureşti, regia: Victor Ioan Frunză) şi MOZART STEPS ' (Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu, un spectacol gândit de coregraful Gigi Căciuleanu).

Ediţia a xx-a a festivalului a adus pe scena arădeană trei propuneri regizorale diferite semnate de Alexandru Dabija, unul dintre cei mai prolifici directori de scenă ai momentului. Cu o paletă de montări eterogenă, Dabija continuă să surprindă publicul prin modalităţile proaspete de „tratare” a textului clasic. Aş spune că regizorul întinereşte povestea clasică, infuzând-o cu un umor de bună calitate, cu personaje noi şi situaţii surprinzătoare. În spectacolul O ladă , creaţie colectivă după Ion Creangă la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, Dabija porneşte de la Punguţa cu doi bani şi Fata babei şi fata moşului . Ion Creangă devine pretext pentru o montare inteligentă care dezvăluie un întreg univers în care spectatorul se vrea iniţiat: gura satului, viciile lumii dintotdeauna, lenea, frica de moarte, bârfa, invidia, lăcomia, răutatea, dar şi bunătatea gratuită, altruismul. Muzica şi versurile Adei Milea completează acest univers în care „n-ar fi rău să fie bine!”. O montare generoasă în interpretări (după putinţa fiecăruia din sală). În care fiecare actor simte că e personaj principal. Scenele de grup cu travestiuri – corul de babe la priveghi – sunt adorabile şi de tot hazul. [3]

Acelaşi Alexandru Dabija propune şi Titanic vals de Tudor Muşatescu, spectacol al Teatrului Odeon din Bucureşti, o poveste clar decupată despre îmbogăţire şi dorinţa de a ajunge cocoţat cât mai sus în societate. Găselniţa inspirată a scenografului Helmuth Stürmer este divanul gigant ce ocupă scena după căpătuirea familiei şi intrarea ei în „lumea bună” a capitalei. I-am remarcat pe actorii Dorina Lazăr (Chiriachiţa), Pavel Bartoş (Rădulescu Nercea) sau Ruxandra Maniu (copilul Decebal) care reuşesc să „umple” scena prin energia lor atât de natural transmisă publicului.

A treia propunere a lui Dabija a fost cea de la Teatrul ACT din Bucureşti, Păi... despre ce vorbim noi aici, domnule? de Cătălin Ştefănescu, după romanul Moromeţii de Marin Preda. Un dialog Ilie Moromete (Marcel Iureş) – Cocoşilă (George Mihăiţă), în care se vrea surprinderea unui spirit al Poienii lui Iocan, o înţelepciune dublată de umor şi (auto)ironie, o lipsă a acţiunii şi o contemplare a lumii, aşa cum e dată ea, aici şi acum. A fost un spectacol cu doi actori foarte buni, care joacă pe un text minor, într-un spectacol ce lasă în inima spectatorului o boare de tristeţe.

Teatrul arădean a propus pentru ediţia din acest an a festivalului un Gogol mereu actual, Revizorul . „Mă uit în jur şi ceea ce văd este doar prost-gust, mitocănie, prostie, incultură, aroganţă tâmpă…”, ne spune regizorul Laurian Oniga. După spectacol mă gândesc că ceea ce a imaginat scriitorul rus, modul cum e întâmpinat inspectorul-revizor [4] la noi cei de acum depăşeşte graniţele montării de pe scenă.

M-a surprins plăcut propunerea arădenilor. De la folosirea inteligentă a spaţiului de joc: trapa, scena prelungită într-un podium în mijlocul spectatorilor, muzica eficientă, până la cele patru propuneri de travesti: Mariana Tofan Arcereanu (Luka Lukici Hlopov), Dorina Darie (Leapkin-Treapkin), Oltea Blaga (Artemi Filippovici Zemleanika) şi Angela Petrean Varjasi (Ivan Kuzmici Şpekin).

Revizorul este un spectacol în care se simte mâna regizorului Laurian Oniga, atât de „discretă” în spectacolele montate anterior la Arad. L-am văzut acum pe directorul de scenă în rolul său, acela de organizator de experienţe umane memorabile, de jongleur cu spaţiile de joc. Simţi că pe scenă se întâmplă ceva, cumva, nu oricum.

M-a convins Ovidiu Crişan, în rolul primarului care conduce comitetul de primire al presupusului revizor. Actorul joacă în forţă până la final, cu o dicţie impecabilă. E secondat de Liliana Balica (în rolul soţiei primarului), o apariţie consistentă în economia spectacolului. Inflexiunile vocii fac din Anna Andreevna consoarta-complicea perfectă la sosirea vizitatorului mult aşteptat. Apoi sunt două roluri care ies „în faţă” fără a acapara prin replici, ci printr-o atentă studiere nonverbală a personajelor. Dan Covrig (un Dobcinski de tot râsul) şi Robert Pavicsits (un Bobcinski simpatic) reuşesc să transmită emoţie folosindu-se de limbajul gestual ca de un vehicul puternic de seducţie mai presus de cuvintele rostite.

Dintre personajele în travesti, „se văd” pe scenă Angela Petrean Varjasi (un Şpekin rrrârâit) şi Oltea Blaga (Artemi Filippovici Zemleanika, o încarnare studiată a vicleano-coruptului). Cele două actriţe reuşesc să-şi nuanţeze rolurile. Intensitatea vocilor, tonalităţile din replici mai au, cred, nevoie de repetiţie pentru celelalte travestiuri. Ca şi intrarea în rol a lui Sorin Calotă (revizorul) care doar primeşte plocoanele de pe scenă fără a oferi nicio emoţie spectatorului. E catapultat printre scaunele din sală, pe „podiumul de primire”, unde trage un pui de somn zdravăn. Şi când se trezeşte îşi urlă replicile deranjant.

Mozart Steps , propus de Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu, a fost un spectacol coregrafic fascinant marca Gigi Căciuleanu. Acesta introduce pe scena românească de spectacol conceptul de dans-actor . Şi ridică corpul actorului la nivelul de vehicul de transmitere a emoţiei prin mişcări specifice dansului contemporan. Muzica spectacolului l-a adus pe Mozart alături de Hugues Curzon şi Ahmed al Maghreby şi ale lor inflexiuni orientale egiptene într-o montare încărcată de exotism şi mister. Pe un fundal al piramidelor egiptene, spectatorului i se derulează secvenţe de poveşti despre naştere şi moarte, despre greşelile-pietrele pe care le cărăm cu toţii după noi, despre credinţa în iubire, în idoli, în eroi, despre mântuire şi speranţa învierii. Grupurile de actori clădesc imagini cu mişcările trupurilor, într-un soi de dezordine „aranjată” ce face ca scena să nu poată fi cuprinsă pe de-a-ntregul cu privirea. De aceea, MOZART STEPS , poate fi revăzut fără a plictisi.

Mişcare şi muzică într-un dialog natural, surprinzător şi proaspăt. O demonstraţie de cum e să dansezi şi să gândeşti în acelaşi timp fără ca reflecţia să-ţi stânjenească paşii sau ca elanul corpului să-ţi tulbure meditaţia. Iată profesiunea de credinţă a lui Gigi Căciuleanu, care vede în dans un alt nivel de comunicare. [5]

Un spectacol elegant, aşa aş putea caracteriza montarea cu Tartuffe sau impostorul , de Molière propusă de Teatrul Metropolis din Bucureşti, în regia lui Victor Ioan Frunză şi scenografia Adrianei Grand. Frunză este genul de regizor care surprinde neobişnuitul în obişnuit şi asta nu e puţin lucru. Montările lui reuşesc acest experiment al întâlnirii actor-spectator, în care regizorul e convins că publicul trebuie să iasă încărcat de emoţie, electrizat de imaginile din spectacol, în minte cu cel puţin o replică memorabilă. Povestea bigo tului ipocrit Tartuffe (un George Costin chel cu câteva accesorii de recuzită bine plasate: toaca şi crucea masivă atârnată de pantaloni) care acaparează familia lui Orgon (un Sorin Miron cu părul vâlvoi, captivat de Tartuffe) este spusă clar, într-o scenografie cu trimiteri la păcatul primar [6].

Costumele din piele fină, de mult bun-gust [7], dar şi jocul foarte bun al tuturor actorilor, fac din montare una spusă fără enfază. Iată ce minunat poate să sune Molière, cât de bine se întrepătrund rimele şi cât de natural e jocul unor actori care, deşi vorbesc în versuri, nu recită. Victor Ioan Frunză demonstrează că e posibil ca un spectacol să te trimită să revizitezi un autor pe care îl credeai „trecut”, „bătrân”, „tocit”. Frunză descoperă această tinereţe perenă a textului lui Molière. Şi îl aduce în faţa publicului, într-o direcţie de scenă fără stridenţe, dar cu un decupaj al subiectului excelent operat pe text.

Au fost şi spectacole care au rămas în memoria publicului prin câteva detalii ale montării, nereuşind să fie captivante da cappo al fine . Aş include aici: Livada de vişini de A.P. Cehov [8] (Teatrul Naţional Cluj Napoca, regia: Roberto Bacci), un spectacol plictisitor, cu un Lopahin (Sorin Leoveanu cu dicţie desăvârşită) – pată de culoare în marea de alb scenic. Montarea s-a vrut una aniversară (la 110 ani de la premiera piesei, în 17 ianuarie 1904, la Teatrul de Artă din Moscova în regia lui Stanislavski, şi 110 ani de la moartea scriitorului (2 iunie 1904).

A douăsprezecea noapte , de William Shakespeare, producţia Teatrului „Regina Maria” din Oradea, în regia tânărului Alexandru Mâzgăreanu, rămâne o comedie de situaţii asezonată cu cântecele în play-back ale bufonului Feste[9]. Ideea regizorală e prezenţa în spectacol a unei muzici originale [10], cântată live de o orchestră formată din chitară bass, tobe, chitară şi acordeon, dar şi de alegerea lui Malvolio, care e jucat de Ioana Dragoş Gajdo, cu accente ardeleneşti şi câteva replici în limba maghiară. Ce m-a şocat a fost alegerea costumelor realizate de Alexandra Boerescu, deloc inspirată [11], dar şi jocul fără consistenţă al deghizărilor.

Mă întreb ce resorturi să te îndemne ca regizor să montezi astăzi un text greoi (şi în varianta de lectură din fotoliu!), sperând că spectacolul nu va ieşi unul obositor şi dificil de urmărit, fără intervenţia clarificatoare în textul scris? Ce urmăreşti cu o asemenea propunere? Să torturezi spectatorul, să-i măsori limita de suportabilitate în scaun? Aş fi întrebat-o asta pe Ana Tomović, cea care a semnat regia spectacolului Mutter courage şi copiii săi , de Bertold Brecht, la Teatrul Naţional din Belgrad. Trei ore şi 40 de minute cu pauză. După care am ieşit obosită, de parcă aş fi împins chiar eu la căruţa lui Mutter Courage.

Scrisoarea , după O scrisoare pierdută de I.L.Caragiale, la Teatrul Naţional Bucureşti, în regia lui Horaţiu Mălăele, a adus o viziune nouă asupra acestei piese mereu actuale şi răs-jucate. Mălăele nu insistă pe discursurile insipide ale politicienilor, ci accentuează animalitatea, lipsa lor de umanitate. Cu burdihanele la vedere, preocupaţi de binele propriu, ei încarnează o lume pe care o cunoaştem şi o votăm în draci, la fiecare patru ani. Marian Râlea face un rol savuros în Agamiţă Dandanache. Modul cum apare, într-un scaun cu rotile şi echipat cu ochelari de aviator, dar şi felul lucrat în care îşi rosteşte replicile, merită din plin aplauzele finale. Scrisoarea e altceva în peisajul montărilor după Caragiale, o propunere care merită luată în considerare, şi la care se râde, chiar dacă nu cu foarte multă poftă.

Ediţia din acest an a Festivalului a venit cu o variantă muzicală proprie de deschidere a festivalului. Imnul, dacă îl putem numi aşa, a fost creat special de compozitorul timişorean Cari Tibor şi susţinut de instrumentiştii Filarmonicii din Arad. O idee care ar putea însoţi, muzical, fiecare reprezentaţie de acum a teatrului arădean. O muzică de fond ce s-ar putea auzi, de ce nu, înaintea fiecărei reprezentaţii, pe holurile instituţiei.

Ca o noutate, ediţia din acest an a Festivalului a avut şi trei caiete-program distribuite gratuit înaintea spectacolelor. Din păcate, inconsistente la nivelul conţinutului. Cu distribuţia pieselor si cu imagini din spectacole, la care s-au adăugat diverse decupaje din opiniile critice legate de montări. Rezultatul? O improvizaţie pe hârtie lucioasă, cu pagini care se repetau de la un număr la altul, în aceeaşi variantă, fără pic de imaginaţie. Am citit două interviuri, unul cu iniţiatorul festivalului, Ovidiu Cornea, şi altul cu realizatorul afişului, artistul plastic Onisim Colta. Întrebări banale şi răspunsuri plicticoase, nesalvate de o redactare adecvată, profesionistă.

Numărul 3 ne oferă cinci păreri despre ce înseamnă un spectacol ce „trece de buza scenei” în viziunea unor spectatori arădeni iubitori de teatru. Afăm cu interes cum „un spectacol bun se vede şi nu se povesteşte” (Cosmin Blaga), cum el, spectacolul bun, e „o veioză chic luminând şi mântuind un pic partea obscură din adâncul nostru” (Anca Giura) sau o „poezie de aur” (Emanuel Cotuna).

Mă întreb oare de ce n-au fost exploataţi actorii prezenţi în festival prin câteva intervenţii inteligente şi cu miez? Regizorului Alexa Visarion, prezent şi el în festival, patru zile la rând, şi cu o conferinţă pe tema Creaţiei şi creativităţii în teatru, îi sunt alocate două pagini în caietul-program, un copy-paste de dicţionar de vorbe de duh despre creator în teatru, şi nimic mai mult.

Ştiu, sunt detalii, veţi spune, care nu sunt importante. Desigur, să lăsăm că merge şi aşa şi oricum mulţi văd şi foarte puţini şi pricep. Iată o atitudine care, la 20 de ani de la primul gong al Festivalului Internaţional de Teatru Clasic de la Arad, ar cam trebui să dispară. Căci spectatorul aşteaptă şi ceva de privit, şi ceva de auzit. Şi ceva consistent de citit. De ce nu şi ceva de gândit?!

NOTE:

[1] Godot Café Teatru, Cântec de leagăn – o poveste despre Maria Tănase , regia: Carmen Lidia Vidu; Teatrul Maghiar „Csiky Gergely” Timişoara, 7/7, regizor – coregraf: Baczo Tunde; ArCub Bucureşti, Însemnările unui nebun , de N.V. Gogol.

[2] Sunt aici de acord cu regizorul Radu Afrim, care mărturisea că în teatru, dacă oferi emoţie, scapi de explicaţie.

[3] Iată cum le şi identifică regizorul în economia piesei: Baba spurcată la gură, Baba fântână, Baba mortului, Baba cu poşetuţă, Baba călare pe mort, Baba căţeluşă, Baba cu chitara….

[4] Puteţi citi: ministru, inspector şcolar, şef de partid…

[5] Îmi amintesc că într-un interviu, maestrul Gigi Căciuleanu respingea denumirea de coregraf, care i se părea un barbarism. Prefera dansator , coregraf sunându-i de parcă ai spune „termometru”. Făcător de dans, aşa cum ai zice făcător de minuni şi nu minunograf.

[6] Scena violului, cu soţia lui Orgon, Elmire (o Nicoleta Hâncu diafană, într-o ro­chiţă cu buline şi mult tul) sus pe masă, surprinde prin atenţia acordată nu doar mişcărilor, ci şi replicilor rostite.

[7] Semnate Adriana Grand.

[8] O montare ce a mizat pe un puternic efect scenografic (Adrian Damian), albul livezii care cuprindea scena şi sala deopotrivă, scaunele fiind îmbrăcate în huse albe, cu o suită de costume elegante şi de bun –gust. Scena de final, cu drujbele care urcă efectiv să taie livada, e o imagine puternică, dar insuficientă pentru un spectacol greu, de mai bine de două ore.

[9] Alin Stanciu, în rolul bufonului, cântă cu un microfon mare care-i acoperă faţa. Se impunea un microfon discret plasat la rever sau o cască cu microfonul ataşat. Când duci în spatele scenei o întreagă formaţie care cântă live, un microfon în plus, atent plasat, rezolvă multe în economia acustică şi vizuală a montării.

[10] Muzica: Alexandru Suciu e de efect plasată în spatele unui hublou-rozetă trans­parentă de pe scenă.

[11] Impresia lăsată a fost aceea că actorii au deschis magazia cu costume a teatrului şi au luat ce le-a căzut în mână. Spade pentru unii, piele pentru alţii, un jupon de balerină roz, pantaloni galben pai pentru bufon şi o tichie de mărgăritar în cap, sub forma unei băşti de lamé negru, ţipătoare, haine descheiate pentru servitori şi pantaloni pescăreşti … ce mai…un prost-gust care a dăunat montării în ansamblul ei.