RESTITUIRI

Adrian Dinu Rachieru

Octavian Doclin – 65

„Eu sunt îndrăgostit de Dumnezeu şi de Banatul meu”

Octavian Doclin şi proiectul „Reflex”

Având drept deviză porunca de demult („şi ţine-te de Banat”) a protopopului Mehadiei, Nicolae Stoica de Haţeg, mărturisită cu fală, poetul Octavian Doclin urmează, de fapt, spusele lui Mircea Eliade, marele istoric al religiilor notând undeva că „orice pământ natal alcătuieşte o geografie sacră”. Aşa cum, pentru Eliade, Bucureştiul a fost „centrul unei mitologii inepuizabile”, Terra Banatica , spaţiu excentric, creuzet etnic şi „răsfrângere particulară a europenităţii”, privită ca atare de mulţi analişti, îmbracă – pentru poetul din Doclin – aura sacralităţii. Mai mult, opina Cornel Ungureanu, pe axa Reşiţa-Oraviţa, Doclin (aşezarea) „ar putea fi...un centru al axei”. Legat de acest spaţiu matricial, izvodind poeme antologice, de savoare dialectală (cu ţăst, căput, poneavă, căletcă etc.), acest „poet din Banat”, iubind dealul şi muntele, lutul olari lor din Biniş, este, precum Sandu Blegia în ochii lui G. Călinescu, „un exponent al solului”. Dincolo de ignoranţa unora şi aroganţa altora, Banatul, ca topos al interferenţelor culturale rămâne, încă, o istorie care urmează a fi scrisă[1]*) . Idee la care, prin iniţiativele lansate, a pus umărul şi Octavian Doclin. Fiindcă, Proiectul „Reflex”, ca fenomen cultural major („născut” în iulie 2000) se deschide triadic, înglobând revista, Colocviile şi biblioteca „Reflex”. Dacă revista, „simţindu-se singură”, încercând a suplini golul lăsat de faimoasa „Semenicul”, apărută, după '89, cu intermitenţe, a adunat colaboratori prestigioşi, Colocviile, după mărturisirile lui Ion Pop, oferă „o armonie frumoasă”. Proiectul rămâne, desigur, o provocare (reuşită), nicidecum o inutilitate. Însuşi Doclin recunoştea că fiind „puţin poet”, trage spuza pe turta lui, chiar dacă frontispiciul publicaţiei anunţa o triplă deschidere: Artă, Cultură, Civilizaţie (respectată, de fapt). Dar există şi pericolul alunecării în provincialism, ca oficiu de înregistrare/ recuperare a valorilor „provinciale”. Să nu uităm că V. Birou, în „Limpeziri”, constata că Banatul se apropia greu de „chermeza literaturii române”, în pofida energiilor bănăţene „pline de neastâmpăr”. Dragostea faţă de „solul originar” poate încuraja delirul localist, măgulind patriotismul local. Uitând că pedagogia provinciei, ca „parte din întreg”, cum ar spune Al. Ruja, cere un regionalism inteligent , cercetat la scara unei literaturi; adică o geografie literară diversă şi policromă, evidenţiind specificul zonal, în cazul nostru central-europenismul. Chiar dacă unii, blamând teoria sferelor de influenţă , nu se împacă cu ipoteza „zonificării” în relaţia (tensionată, de regulă) Centru-periferie.

Acelaşi energic Virgil Birou (1903-1968), om de ştiinţă (inginer), dar monografist cu ecouri gustiene va descoperi în marginalizatul Banat (v. Oameni şi locuri din Căraş , Editura „Astrei Bănăţene”, 1940) un „exuberant caleidoscop de calităţi”. Să reamintim că „uriaşul candid” (cf. Pavel Bellu) absolvise Facultatea de Mine şi a fost preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Banat. Un Banat emancipat cultural, un spaţiu „cvasiexotic” pentru cei veniţi „din afară”. Cu zel pedagogic, ca posibil ghid, V. Birou se simte dator să explice „sufletul poporan bănăţean”, deschizând „o uşiţă”. Crucile de piatră de pe Valea Caraşului (1941) reprezintă o informată geografie sentimentală, cu detalii etnografice şi fotografii „originale, făcute de autor”. V. Birou, chiar şi în roman (Lumea fără cer , 1947) documentează sociografic, aducând la rampă, pe suportul unui realism naturist, „ocnari”.

Cum după Marea Unire centrul de greutate se mută la Timişoara, invazia cărăşeană ia amploare. Strămutările, într-un timp al emancipării, înseamnă şi subordonarea vechilor centre (Lugoj, Caransebeş, Oraviţa), în pofida unor flotante răbufniri orgolioase. Metropola-aspirator, cândva „xenofilă şi refractară”, comercială şi cosmopolită adună valori, sensibilă la influenţele central şi est-europene. Imigraţia cărăşenilor triumfă prin celebrul trifoi cărăşean (V. Birou, Stoia-Udrea, Romul Ladea – „barbarul”), alături de un alt triunghi cultural timişorean, cum observase Cornel Ungureanu, alăturând pe Franyo Zoltan lui Robert Reiter (Franz Liebhard, după 1949) şi Aurel Buteanu. Utopizantul Ion Stoia-Udrea (1901-1977), servind stânga intelectuală (la Vrerea ), îndurând mizerie, „a răzbit”, ne asigura, retrăgându-se apoi la Greoni. A fost, desigur, un brav animator cultural, un „element coagulant” (cf. Cornel Ungureanu), producând şi falsuri, precum Istoria bisericească a Banatului, (folosită de dr. Gh. Cotoşman, chiar dacă voci autorizate au protestat vehement). Cu o teză doctorală la Budapesta, un Aurel E. Peteanu, grijuliu şi cu „marii dispăruţi” era interesat de folclorul bănăţean. Dacă Romul Ladea, însoţit de legenda „barbarismului”, sprijinind valorile, propunea chiar un program regional, sedus de măreţia locurilor (o Lume ), V. Birou, prin Poezia nouă bănăţeană (1944), anunţa „izbânda” noului val: Pavel P. Bellu, Petru Sfetca, Al. Jebeleanu, Petru Vintilă; şi scruta, pătrunzător, în chip de prefaţator, „problemele esenţiale”.

La rându-ne, peste ani, într-un editorial intitulat Policentrismul cultural (v. „Banatul”, Serie nouă, nr. 3/1994, p. 1) pledam pentru recuperarea unei „marginalităţi” asumate, identificând convergenţe şi efigii ale unor lumi dispărute, părăsind partizanatul local, infatuat, sufocant (ca spirit provincial), dar şi regionalismul complexat, hemoragic. În fond, „pârguirea” lui Octavian Doclin are loc într-un spaţiu confortabil, chiar dacă vanitosul centralism, funcţionând ca instanţă de omologare, admite şi impune constatarea unui minus de posibilităţi în cazul Provinciei, oricum mai conservatoare. Însuşi G. Călinescu sesizase această circumspecţie conservatoristă, vorbind de „metoda melcului”. Dar şi de riscurile provincializării/ reprovincializării. Mânios de relaţia cu Centrul, ignorând, de regulă, Banatul, Octavian Doclin, alături de alte isprăvi ale „perifericilor”, propune un program ambiţios. Triunghiul „Reflex”, deşi nu exclude o mitologie zonală, a pornit sub deviza Artă, Cultură, Civilizaţie , poetul oferind un tratament generos liricii. Purtând sigiliul obârşiei, Doclin îşi asumă numele satului său şi închipuie o geografie mitică (ţinutul Ofirului) exploatând orizontul matricial. Fiindcă, o spune repetat, cuvântul genitor al poetului „se naşte din doruri”, consacrând – prin „nucleele primare”, detectabile într-o antologie cronologică – vârsta copilăriei. Se naşte, astfel, o altă lume, cu aură mitizantă. Aşa cum, de pildă, poeţii bucovineni au consacrat o edenică oază lirică sau cum, mai aproape de noi, George Vulturescu a impus, prin saga sa nordică, nu doar o temă, ci un Univers. Prin „monogramele” sale Vulturescu „şi-a marcat definitiv teritoriul”, constata Irina Petraş. Or, stăpân peste un teritoriu este, desigur, şi Octavian Doclin. Semnalăm, în treacăt, că o Elegie nordică producea şi poetul din Caraş, aflat „în exil”, la Bixad, fiind, dealtminteri, revendicat de sătmăreni (vezi Dicţionarul lui G. Vulturescu, inventariind spaţiul poetic al Sătmarului). Paralela poate fi dezvoltată benefic. În cătunul Tireac, pe dealurile Homorodului, George Vulturescu a trăit printre îngeri; satul i-a dat har. Mai târziu, s-a găsit în compania „smintiţilor de bufoni”, va mărturisi în poemele lungi din Negură şi caligrafie (2014).

„Barbar” din Nord, călăuzit de „lumina şişului”, instituind un topos de o măreţie sălbatică, în parte real, în parte închipuit (de vreme ce Pietrele Nordului, veritabile „minereuri hipnotice”, au fost smulse „din/ celulele creierului”), George Vulturescu, mereu „în veghe”, la graniţă, cercetează urmele şi rosturile arhaice ale ţinutului. Ca vizionar/ „smintit”, ştie că doar având acces la „coridorul secret al Ochiului Orb” poate să vadă Adevărul; copil de fântânar, sedus de „ochiul fascinant” al fântânii, pornit în lume din Tireac, cătunul de sub codru, poetul s-a ascuns după „cortina” ochiului orb. De acolo, invocând episodul din copilărie când, la şase ani, şi-a pierdut un ochi, va încerca să descopere „frumuseţea”. Încât ni se recomandă ca un voluptuos al imaginii, cum îl vedea, dealtminteri, Şt. Augustin Doinaş la debutul său în Familia (consumat în 1973). El părea un „întârziat” al generaţiei sale, frisonat apoi de furia recuperărilor. Adevărat, prima carte îi apărea abia în 1988 dar poetul sătmărean şi-a construit în timp o altă realitate, evadând din pluton şi lepădându-se de standardizarea care a victimizat atâtea nume-promisiuni. Proprietar al unui spaţiu ficţional, el invoca obsesiv, într-un excurs iniţiatic şi dezvoltând o imagistică expresionistă, „stirpea din Nord”. Dar, suntem preveniţi, „Nordul nu e o temă”. Acest spaţiu-matrice, tematizat cu hărnicie, funcţionează ca topos şi, desigur, ca stare sufletească („Nordul e înlăuntrul tău”). Încât, ochiul-arenă descoperă, de fapt, Starea de Nord. Descifrarea nu e însă lesnicioasă. „Ochiul sufletului” se deschide, „oxizii spaimelor” îl ameninţă pe poet, înarmat în acest univers terifiant doar cu un biet cuţit: „mâna care scrie e tot/ una cu mâna de pe cuţit”. Cuvântul-cuţit anunţa, însă, gesturi violente, născând o poezie aprigă, vitală, de o concreteţe terifică. Poetul nu are răgazul tihnei contemplative, înseninată de reflecţii olimpiene. Cuvintele sunt „năclăite de sânge”, dar violenţa, s-a observat, e mântuitoare. Pe linia expresionismului ardelean, având un „mandat sanguinar” (Al. Cistelecan), poetul acuza „Răul de Nord” şi, în acelaşi timp, dincolo de misia-i haiducească, redescoperindu-i benefica „primitivitate”, nu rezista ispititoarei chemări. Pentru George Vulturescu, e limpede, Nordul înseamnă o lume mitică. Chiar dacă „în Nord sunt mai multe norduri”. Chiar dacă Gh. Grigurcu vorbea despre un „Nord postmitologic”. Fireşte, voluptatea descifrării mesajelor înseamnă o baie livrescă: „Tot orizontul este o/ cortină pe care se proiectează mesaje”. Prin rafinate jocuri intertextuale, poetul savurează „mierea literei” şi, eliberând teribile energii expresioniste, închipuie un real transfigurat care resoarbe livrescul: „Nu eşti liber când scrii, îi spun. Nu eşti/ deasupra literelor/ ci în lutul lor negru şi cald precum cârtiţa”. În totul se configurează „o tragedie scripturală” (cf. Oct. Soviany), cu aură mitologică. Obsesiile converg, desfăşoară o viziune care palpează demonia materiei colcăitoare, logodind vigoarea spiritului nordic şi nostalgiile ruralului cu valul de interogaţii şi nelinişti, fisurând blazonul Nordului. Rezultă un semantism contrastiv (I. Bălu) pe care se sprijină un ritual textual, aruncând sonde în arhaitate, ameninţat de obscurizare/ opacitate. Fiindcă „nu poţi intra în Nord fără martor”. Or, acest Nord, aflat mereu în faţă „precum moartea” e populat cu semne crepusculare. Prin el „se revarsă în lume Neantul”, năvălesc spre lumea de dincolo „nămolurile scrisului”; ne instalăm în haosul primordial iar bezna pare a defini „starea de puritate a lumii”. Încât am zice mai degrabă că descoperim o lume pre-mitică şi nu un simulacru, potrivit decorului postmodernist, anunţând degradarea mitului. Acel alter-ego (Nicolas Row, însoţitorul) îngăduie, prin orbire, depăşirea tuturor neputinţelor. Tâlcurile sunt dibuite, „hidra Nordului” îşi dezvăluie, prin ochiul orb, criza, „citită” aici din perspectiva biblică: o lume în pierzanie, cotropită de absurd, în descompunere, acuzând învălmăşeala, haosul, damnarea. Şi dacă spaţiul nordic, deşi ispititor, se dovedeşte – ca „vâlvă a Nopţii” – mlăştinos şi agonic, anunţând maleficitatea, poetul intervine corectiv, asumându-şi rolul civilizator. Încât se poate vorbi, îndreptăţit, de „o poetică a reabilitării” (cum sugera Gh. Grigurcu), revigorând lumea fenomenală şi domolindu-i, paradoxal, erupţiile aprige. Monogramele, alături de Nord, şi dincolo de Nord (2001), Stânci nupţiale (2003) şi volumele care au urmat constituie, pe măsura vrerii autorului, o „complementaritate monografică”.

Ca să scrii, ne avertiza acelaşi George Vulturescu, trebuie să vezi. Pentru a ajunge la Poem, va chema în ajutor o călăuză dantescă, orbul Row. Slava de a scrie despre Ochiul orb, Piatra sau cuţitul (literei) indică distincţia dintre privire şi vedere , dintre ochiul văzător în afară şi cel deschis înăuntru, dintre vedenii şi viziuni. Dacă scrierea e un drum pe traseul Poem-Viaţă-Moarte, dacă „locul unde este începutul, acolo/ va fi şi sfârşitul”, întoarcerea la începuturi ar fi închiderea Cercului. Iar Cercul înseamnă învăţarea morţii.

Să observăm că Integrala Doclin , gândită ca o călătorie inversă, înspre izvoare, închizând Cercul, va dezvălui că acest poet „extrem de versatil”, cum constata Simona-Grazia Dima, ia distanţă faţă de sine şi, în acelaşi timp, trăieşte împărţit, dichotomic. Locomotiva şi vrabia (2006), o „ediţie sentimentală” îngrijită de Ion Cocora, cu un titlu poporanist (după unii), sau „uşor avangardist” (crede Mircea Popa), îi trădează, de fapt, atât angoasele oraşului, cât şi amintirea satului edenic, părăsit, nemurit. Poetul, dealtminteri, ne avertizase binevoitor: „iar eu după ce am trăit şi transcris toate acestea”, va veni în faţa noastră, se va dezvălui, ştiind că „nu are nici o apărare în afara versului”.

Totuşi, Octavian Doclin se străduieşte să exprime vitalismul banatic (cf. Horia Medeleanu) şi dincolo de graniţele lirismului. Astăzi, proiectul unei geografii literare, aşa cum o gândeşte Cornel Ungureanu, se reazemă pe ideea de reţea , sprijinind decanonizarea prin re-teritorializare, dorindu-se protector şi recuperator. Mirabila provincie, cu o certă vocaţie a barocului, dincolo de impulsurile pizmaşe, dincolo de vanităţi, rivalităţi şi puseele egotice numără o serie de importanţi cărturari, ca să nu mai vorbim de marii evadaţi: un N. Breban, trecător prin Lugoj (Brebingway, cum era numit acolo), Sorin Titel sau Livius Ciocârlie.

Evident, Proiectul „Reflex” , prin ţinuta revistei, adunând strălucite feţe universitare, prin problematica Colocviilor (cu teme fierbinţi) şi titlurile publicate celebrează ţinutul. Bătăiosul Doclin, respectând „baricada vocaţiei”, se luptă pentru un necesar reglaj valoric , domolind, totuşi, pulsiunile vindicative ori izmenelile elitiste. Se bate, în fond, pentru „redescoperirea Banatului”, aducând la lumină un Banat neînţeles, ignorat, dovedind că marginea şi Centrul nu sunt ireconciliabile. Poate fi (şi este!) un proiect local, având ca model, însă, revista interbelică trilingvă „Banatul” (în română, maghiară, germană), apărând – sub arcanele Artă-Cultură-Civilizaţie – „echilibrul mitteleuropean”. Adică un glocalism profitabil culturaliceşte.

Despre aceste proiecte de anvergură, Octavian Doclin, publicistul, a vorbit deseori. Şi o face şi în tovărăşia Adei D. Cruceanu, oferind – sub un titlu înşelător (Faţă în faţă , 2 volume, apărute la „Marineasa”, în 2012 şi 2013) – promisiunea unui dialog. Sibianca ajunsă pe uliţele „grecescului” Socolari s-a bănăţenizat în forţă; sau, mai exact, s-a „doclinizat”, asigurând o complementaritate fericită cuibului conjugal. Acum, când timpul „se micuceşte”, şansa Ada („mâna dreaptă şi primul cititor”) este reazemul. Dincolo de unele idei recurente şi binevenite bemolări, „pasele” schimbate de cei doi, în texte paralele, vădesc un previzibil ton convivial. Cum Octavian Doclin, nerăbdător, având ca armă pixul, „enervează” calculatorul, toată „bucătăria” cade pe umerii Adei. Ea ar cere, ca versat critic, o cultură „de idei” şi pragmatism; adică abilitatea de a impune valorile, părăsind lamentaţiile orgolioase ale unor bănăţeni maniacali, care mizează excesiv pe un trecut împachetat în adjective. Temperamental, neinhibat, vervos, cu opinii ferme, lansând opţiuni, disocieri, corecţii, făcând cu ochiul posterităţii, Octavian Doclin propune, în chip de luptător, o agendă critică . Publicistul, amintim, l-a entuziasmat pe Vasile Dan. El amendează cordial sau, războinic, invitat la diverse anchete, intervievat, purcede la execuţii, punând la zid, de pildă, „infamiile” unui N. Iliescu, după care, în ultimele cinci veacuri, Banatul nu l-ar fi dat decât pe Lenau; condamnă, pe un ton iritat, unele istorii literare insipide, „inutile”, împănate cu abundente comentarii şcolăreşti: cazul lui Alex Ştefănescu, urmărit cu tenacitate şi condamnat pentru oportunismul „halucinant” sau omisiunile de neînţeles, lăsându-i pe dinafară, în voluminoasa sa Istorie, pe un Sorin Titel sau Mircea Martin. Până la urmă, pentru a-l „defini” pe Octavian Doclin, putem invoca spusele lui Pavel Bellu, comentat de elevul Chisăliţă (viitorul poet) în acel număr unic al revistei Liceului din Grădinari „Vârste cărăşene”; şi care, îmbătat de „alchimia gândurilor frumoase”, se visa un rob „cu gândul” al acestui ţinut. Ceea ce, indiscutabil, este şi Octavian Doclin.

[1] Într-un volum-propunere, cu declarat „caracter programatic” (v. Descoperirea Banatului, Editura „Timpul”, 1994), adunând un buchet de mărturii, Gheorghe Jurma evidenţia „valenţele specifice” ale unei regiuni cu o personalitate accentuată, cu orgolii şi complexe („răscolite” în interbelic), descifrând sufletul local . Pe urmele lui G. Călinescu, pledoaria viza un regionalism inteligent ; fiindcă, ne amintim, „divinul critic” cerea „rezistenţă critică” în tensiunile intelectuale localiste, greu de domolit într-o „istorie a superlativelor”. Parantetic, menţionăm (conform relatărilor lui Virgil Birou) că sculptorul R. Ladea, venind după o experienţă timişoreană, ar fi spus, oftând: „aşa simt că Bănat numai în Căraş mai este”.