logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

Radu Ciobanu

 

 

Dintr-o lume absurdă*

 

Unei astfel de cărţi, care cuprinde o suită de 18 epistole adresate de un tânăr disperat şi exasperat de o lume absurdă, bunului său prieten care a reuşit să evadeze în Franţa, e greu şi oarecum indecent să-i cauţi un titlu eclatant. Soluţia rezonabilă, la care au recurs şi cei care au conceput această ediţie, e un titlu banal şi neutru: Scrisori către Mihai . Se pare că destinatarul e cel care a avut buna idee de a publica aceste mesaje, dar refuzând să publice şi răspunsurile sale, pe motiv că n-ar avea valoare literară. E păcat, cartea ar fi fost probabil şi mai interesantă dacă reconstituia, chiar şi lacunar, dialogul epistolar. Lacunar pentru că, pe vremea aceea, nu toate scrisorile ajungeau la destinaţie. Aşa stând, însă, lucrurile, ne mulţumim şi cu tulburătorul monolog al expeditorului pe nume Răzvan Petrescu, prozator de respectabilă notorietate, aparţinând generaţiei 90. Scrisorile au fost expediate între 1980 şi 1984, aşadar, în prima parte a celui mai crâncen deceniu ceauşist, şi au fost determinate de mizeria epocii, agravată de singurătatea resimţită de expeditor în golul dezesperant rămas după plecarea lui Mihai, cel mai bun prieten şi singurul căruia i se putea deschide fratern şi confesiv. În micul text liminar, în care Mihai justifică publicarea acestor scrisori, el îşi defineşte prietenul ca fiind atunci „[...] un om profund nefericit dintr-o lume absurdă. Fiecare scrisoare e un lucru definitiv, ca şi cum ar fi ultima. Asta este o mentalitate de om disperat.” Și are dreptate: nu ştiu în ce stare de spirit este azi, când altele pot fi motivele dezesperării, însă, cum reiese din fiecare rând al acestor epistole, la 23 de ani, Răzvan Petrescu, student medicinist, era un tânăr adus la disperare de indigenţa, stupiditatea şi lipsa de perspectivă a vremii, dar, într-o considerabilă măsură, şi de criza de vârstă. Mai era apoi şi virusul scrisului. Tot Mihai spune azi că în anii aceia prietenul său „habar n-avea despre destinul său literar ulterior”. Aici ar fi de discutat, deoarece momentul declanşării vocaţiei literare a unui scriitor e pe cât de important pe atât de dificil de stabilit chiar şi cu aproximaţie. Iar aici ni-l devoalează chiar scriitorul in spe . Astfel, în Scrisoarea 16, din octombrie 1984, Răzvan îşi informează prietenul: „Zilele trecute am isprăvit o nuvelă al cărei schelet data din noiembrie 1979 (subl. RC). Ai citit-o şi tu, şi pe vremea aceea te-ai declarat singurul încântat.” Desigur, nimeni nu-şi poate prevedea destinul, fie el şi literar, dar fapt este că la data când începea această corespondenţă, virusul scrisului era deja contractat. Iar când Mihai îi admiră retrospectiv curajul scrisorilor, supravegherea corespondenţei fiind de notorietate publică, Răzvan Petrescu, în Nota autorului , nu şi-l recunoaşte, definindu-şi mesajele, ca pe ale unui autor lucid încă de pe atunci: „[...] am încercat să descriu o stare de maximă exasperare transferând în alt registru umilinţele şi neajunsurile, nici vorbă de curaj.” Şi, în aceeaşi Notă ..., se arată „scandalizat” de cât de „poetizant” şi „patetic” putea fi la 23 de ani. Acceptă totuşi publicarea scrisorilor, deoarece „[...] omul acela a pierit în anii 80 [iar] astfel de documente se tipăresc de obicei postum.” Acceptăm şi noi, cititorii de azi, că la 60 de ani nu mai suntem cei de la 20, dar nu putem eluda adevărul că acea qualité intrinsèque care ne defineşte se conturează încă de pe atunci, de pe la 20. Iar în cazul lui Răzvan Petrescu, această calitate este vocaţia de scriitor. Încă de la prima scrisoare, fiecare pagină vesteşte această vocaţie care îl face să deteste orice ar putea să-l îndepărteze de ea, inclusiv medicina sau apropierile gregare de oameni cu care n-are nimic comun. Singurul pe care-l suportă şi-i stimulează apetitul epistolar, care e, de fapt, un mod de defulare literară, e inubliabilul Mihai, căruia îi scrie într-o lungă epistolă din 1980: „Îmi dau seama abia acum că singurul om cu care chiar dacă nu discutam ştiam cel puţin că pot (s.aut.) să discut, oricând şi orice, îmi determina cursul râului în marea trecere în nu ştiu ce. Acum tu nemaifiind aici, a dispărut ultimul lucru ce mă va apăra de oameni.” Scrisorile lui Răzvan Petrescu sunt, indirect, un continuu elogiu al prieteniei, tragice sub aspect ideatic şi savuroase stilistic, în ciuda câtorva spontane asperităţi de limbaj determinate de exasperare, dar şi de obişnuita frondă juvenilă.

În urma acestei lecturi, am rămas, aşadar, cu convingerea că Răzvan Petrescu nu era la data scrisorilor un monsieur Jourdain, ci îşi supraveghea stilul, conştient de potenţialul său expresiv şi având în zare imaginea, încă incertă, a unui destin literar. În 1980, aspiraţia de a deveni scriitor va fi mărturisită prietenului şi va deveni mai apoi recurentă: „Mi-e foarte dor de tine, Mihai. Beau vodcă, e 10.30, tot Chopin, mi-ar plăcea acum să fiu frumos. Femeile să mă iubească, viaţa să mi se ducă printre picioarele lor trăsnind de senzualitate. Sau scriitor. Curios ce mult mi-ar plăcea să fiu scriitor.” Aspiraţia se conturează tot mai ferm, pentru ca în 1982 să fie deja o certitudine: „Rolul meu, misiunea mea, e să fiu scriitor.” Disperările şi le disimulează prin persiflări, minimalizări, sarcasme, (auto)ironii, în care se poate identifica şi refuzul specific vârstei de a-şi recunoaşte sensibilităţile, altfel zis, teama sau jena derapajului în sentimentalism. Preferă să pozeze în dur şi se defineşte pe sine însuşi în termeni depreciativi: „[...] un biet nenorocit care stă în cur în Bucureşti şi se duce la spital unde mor oameni. Lucru care mă afectează când sunt obosit şi treaz.” Printre realităţile care-l duc la dezesperare – duhul sulfuros al epocii, dedublarea („prea m-am dedublat în ultimii ani...”), perspectiva „vieţii la ţară”, singurătatea, absenţa unui conlocutor empatic şi comprehensiv etc. – se numără şi impactul terifiant cu suferinţa, pe care-l trăieşte în ucenicia spitalicească. Unde practica disecţiilor introduce preocuparea şi teroarea morţii. Nu neapărat a morţii proprii, ci a morţii ca fatum conştientizat. Aici e un prag dincolo de care din disimularea frondeură nu mai rămâne decât un mic rictus amar: „Am ieşit din sala aia, pentru că mă impresiona, pentru că nu văd de ce mi-aş ascunde emoţiile, în ce scop să am sânge rece, nici nu văd necesitatea ca un biet om mort să fie ciopârţit atât de metodic. Da, domnule.” Că scriitorul va câştiga în detrimentul unei cariere medicale nu mai e nici o îndoială în clipa unei astfel de mărturisiri: „Ce cumplit e că nu mai pot suporta spitalele, cu oamenii lor palizi care mor sau mai ştiu eu ce fac şi mă umplu de groază.” Groaza aceasta e însă consecutivă scrisorii din decembrie 1980, în care îi povesteşte lui Mihai sfârşitul colegului Adrian, bolnav ireversibil fără s-o ştie. Încă înainte de asta, povara de a purta singur secretul lugubru de care Adrian n-are cunoştinţă, îi suscită reflecţii dramatice, care se cer defulate epistolar: „Boaba de strugure din toată prăjitura asta stricată e întrebarea dacă e bine totuşi că un om nu ştie când moare. Dacă e bine că i se refuză ceva care îl poate interesa, la urma urmei, cel mai mult pe lumea asta minusculă.” Ar merita citată întreaga scrisoare din decembrie 1980, adevărată capodoperă a genului, pe care, pe bună dreptate, în postfaţa sa, Cuvântul de pe urmă , Marius Chivu o consideră o răvăşitoare proză de sine stătătoare. Episodul înmormântării relatat aici, scrisoarea fiind doar un pretext al defulării, se constituie într-un portret de grup, realmente „răvăşitor”, al generaţiei în blugi, surprinsă în faţa revelaţiei terifice a inexorabilului: „Cum stăteam acolo, toţi cam de o vârstă, răsfiraţi cenuşiu în jurul mormanului de coroane. În blue jeans şi ghete. Unii sprijiniţi de copaci, alţii aşezaţi pe lespezile din jur, respirând încet în marele oraş al morţii [...] fata aceea cu ochii înroşiţi, băieţii aceia cu părul lung şi neîncrederea săpată printre firele de barbă, tipul ăla cu ochelari care plângea, şi fata aceea încremenită cu capul întors şi cu părul căzându-i lung şi trist de o parte şi de alta a feţei, întoarsă mut spre zgomotul pământului peste Adrian, aşa cum se sprijinea de o cruce albă, înaltă, de marmură, cu mâinile în buzunare şi tenişi albi şi plângând chiar dacă nu se vedea [...]”

Altfel, deşi cele mai multe sunt de „un gri cretin”, zilele se scurg nelipsite totuşi de inerente mici bucurii sau plăceri: a dormi, a fuma, a citi, numite în această ordine. Plăceri, dar şi mijloace de apărare, arme defensive împotriva urâtului existenţial. Mai e, desigur, armă redutabilă, şi vodca. Și, înainte de toate, ducând şi ea la dependenţă, muzica. De la cântece religioase ruseşti, Liturghia de Ceaikovski, Bach, Beethoven, Rahmaninov şi Grieg până la Beatles, Leonard Cohen sau Cesaria Evora, muzica e ultimul refugiu şi universul magic din undele căruia îşi împrospătează resursele supravieţuirii: „Or, dragă Mihai, fără muzică mor, mor domnule, îmi cad penele, mă idiotizez.” Mai e şi Mariana, relaţie esenţială, care a dus în cele din urmă la consacrare, dar care, din pudoare sufletească, evidentă şi în alte împrejurări, e evocată tot prin disimulare autopersiflantă. În esenţa ei însă, viaţa se scurge tot pe coordonate depresive: „Secundele. Citesc, scriu, visez, beau, o iubesc pe Mariana, tânjesc. Nimeni nu ştie pentru ce.”

Nu se pot comenta aceste scrisori fără a releva poate prima dintre calităţile care le conferă pregnanţa şi anume capacitatea lui Răzvan Petrescu de a crea aproape din nimic atmosfera propriei intimităţi, dar şi pe aceea a epocii: „Plouă. Paharul de vodcă, ţigara, Prokofiev. Îmi mişc degetele picioarelor. Să-mi dau seama că exist. Şi să-ţi scriu, ca să-mi dau seama că exişti. Au început să ţi se şteargă puţin contururile, Mihai.” Şi toate astea, în vederea unui singur receptor, unic confesor, care nu e întotdeauna prompt în a răspunde, fără a mai ţine seama de scrisorile pierdute, subtilizate în împrejurările ştiute. Şi atunci dorul – cuvânt cu o frecvenţă absolut semnificativă – se acutizează şi devine aproape un scâncet: „Ţi-ai lăsat părul lung? Ţi-a crescut barba? Mi-eşti drag, Mihai, eşti unicul meu prieten, scrie-mi, omule, despre tine.” Ultimele două scrisori sunt din altă vreme şi altă lume: 1997 şi 2000. S-au revăzut în Franţa. Mihai are familie şi copii. Răzvan a intrat în manualul de clasa a XII-a. Stilul e mai relaxat, lipsit de crispări şi, cel puţin aparent, de anxietăţile „epocii de aur”. Dar dorul, ca şi ironia, ca şi umorul au rămas aceleaşi: „Din păcate, eu nu te-am uitat nici o clipă. Ţi-am dus dorul, te-am blestemat./ Ne e tare dor de voi. Mai mult decât de Franţa. Ţară de socialişti./ Tembeli.”

 

* Răzvan Petrescu, Scrisori către Mihai, „Curtea Veche Publishing”, Bucureşti, 2014.