LECTURI PARALELE
Octavian Mihalcea
Urmele flagelării*
Aşa cum ne-a obişnuit, şi în Asta nu este viaţa mea (Polirom , Iaşi, 2014 ) , Marta Petreu Petreu introspectează cu maximală acuitate abisuri existenţiale ce ţin de un bineştiut fior intim. Această eternă reîntoarcere , parcă în registru plutonic, generează scenarii situate sub strivitorul semn al penitenţei, cu nelipsitele traume, niciodată uitate. Urmele flagelării au fost şi încă mai sunt vizibile. Totul se petrece într-un cadru panteist à rebours, purtând nelipsitul văl nocturn, aneantizant: „Cerul s-a lăsat la pământ/ Stau ca papura deasupra apei încreţite de vânt/ Norii mi se freacă de glesne umezi şi răcoroşi ca botul/ unui căţeluş de-o zi/ încă orb/ Ne jucăm şi noi – le şoptesc/ şi mă prefac că m-ascund// Pe mine cineva m-arată cu degetul şi mă crestează ca/ pădurarul copacii/ cineva încearcă să mă prindă în lesă ca pe-o iapă albastră/ în vis// iar pe mare/ cât vezi cu ochii sunt numai peşti argintii/ obsceni/cu burta albă în sus –// nimeni nimic plumbul s-a lăsat în tălpi nimeni nimic”. Problematica exilului invadează viaţa. Din iubire iau naştere ape thanatofile, ducând cu ele neîncetatele tânguiri şi scuze: „Trec steiurile de gheaţă şi cadavrele morţilor mei/ prin mine/ ca plutele cu plutaşi pe-un râu de munte/ Aştept să-mi vorbească aştept chiar să cânte/ Iar tu nu mă iubeşti/ Hei! le şoptesc. Mi-e dor de voi/ tot aşa cum vă iubesc şi acum/ iertaţi-mă/ nu e vina mea că voi şi nu eu/ faceţi-mi un semn// Fă-mi şi tu politicos un semn: nu e vina mea că te iubesc/ şi tu ba”. Suferinţa determină tuşe poetice afine celui mai autentiv filon expresionist. Iată o specială „împrimăvărare”: „Se face iar primăvară/ şi o lumină cu spini bate toba pe zid zgâriindu-mi retina/ Din când în când răsare ca un bivol soarele negru-vânăt/ şi doare”. Peste tot domneşte completa incertitudine. Sunt pericole nebănuite. Paradigmaticul lasciate ogni speranza (...) conduce discursul poetic pe căi nihiliste, asumate de o conjuraţie inumană a celorlalţi. Este amintit şi Aheronul infernal, motiv sprijinind incomprehensibilitatea existenţială. O stare selenară predispune la atât de dorite ocultări, nu întotdeauna întâmplate: „El se uită la mine ca la lună// Vine ziua vine răul de me tal vine noaptea din miezul/ zilei// Ascunde-mă – spun. Ca-n buzunarul de la piept/ în cămăruţa dreaptă cea de sus a inimii ascunde-mă/ în gura ta ascunde-mă// El se uită la mine ca la lună/ Și nu”. Invariabil, „primăvara şi moartea scot din noi adevărul”. Frecvenţa asumărilor supliciante e asumată cu un atipic echilibru: „Ca sfântul acela impur plin de lănci/ memoria mea e străpunsă de aşchii lungi/ zgrunţuroase/ de sticlă/ Și nu mă mir că nu mă doare nimica/ şi că nu mai mi-e frică”. Treptat, interşanjabilitatea chipurilor va avea drept constantă trauma „oceanică”, atotcuprinzătoare oglindă. Chiar şi pietrificarea se numără printre opţiunile evazioniste, fiind dorită cu asiduitate salvarea. Întinderile somnului sunt vizitate de un spectru al fatalităţii ce repune în discuţie întreaga circumstanţă. O fluidă certitudine de trecere: „Știu – deasupra mării noastre se află o altă mare/ Hrana din mâinile celor morţi o primesc/ merele celor morţi le mănânc/ apa cucului din căuşul palmelor lor o beau/ din trecut vorbele lor mă dezmiardă/ şi-asta-i tot ce am tot ce reuşesc să adun”. Frecvenţa negărilor ritmează covârşitoarea înstrăinare proprie acestei crude sinteze numite „viaţămoarte”. Se petrec mutaţii abnorme, moartea devenind „inima noastră de rezervă”. Pare că totul intră într-un registru intermediar bântuit de aneantizante dureri: „aici totul mă otrăveşte şi nimic nu mă ucide/ sunt un peşte scorojindu-se pe uscat”. Au loc întunecate invazii, revărsări ale inconştientului hiperaglomerat căruia îi sunt date semne, mereu întru edificarea acelui mysterium tremendum robit ştiutului „sânge îndurerat”. Scindarea ia valori axiomatice, iar perspectivele stau sub influenţe destructurante. Autosuplicierea din iubire conferă versurilor Martei Petreu o inconfundabilă forţă. Chiar şi noutăţile, atâtea câte sunt, se poziţionează în proximitatea obscurităţii, bântuită de solitudini inexorabile. Ciclul vampirizărilor conduce la obnubilări ale conştiinţei („asta nu mai sunt eu şi-asta nu este viaţa mea”), ceea ce provoacă ample glisări prin universuri vrăjmaşe. Ca într-un vis apocaliptic, ninsoarea adoptă accepţiune mortuară şi duce cu gândul la perenitatea maleficiului: „Ninge. Ianuarie îşi etalează puterea/ Ninge viscolit peste pământ peste mare peste tot/ continentul/ peste memoria mea însemnată cu fierul// ninge peste mormântul tatălui meu// Îmi amintesc o privire albastră de-a lui/ şi mă chircesc ca o râmă secţionată cu plugul/ Tata e mort/ sora şi fratele meu sunt departe// Trag de cearceaf şi m-acopăr să îmi fac singurătatea/ îngustă/ Ninge ca-ntr-o amintire coaptă de vreme/ Ninge întruna cade zăpada cu tona/ ninge exact ca-n blestemele mamei”. La nivel ereditar se manifestă o „boală grea” având drept constantă „dealurile negre arse de-acid”. Cum ar spune Nietzsche, totul e atât de Menschliches, Allzumenschliches . Războiul purtat are identitate nebuloasă, ceea ce determină multe întrepătrunderi spaţio-temporale. Primează expresia ratării amoroase: „Nu mă mai gândesc la tine şi nu te chem// Bineînţeles că asta nu este viaţa mea/ bineînţeles că te-am iubit în genunchi şi pe brânci/ bineînţeles că m-am închinat în faţa ta ca-n faţa idolului/ şi ţi-am lins paşii ca bivolii sarea/ eu pentru tine am ars tămâie/ m-am ras pe cap/sigur că m-am culcat cu alţi bărbaţi scrâşnind: uită-te ce/ am ajuns/ dacă tu nu mă iubeşti”. Chiar şi morţii sunt prinşi în această horă a disperărilor în care „negru e soarele/ negru e frigul/ neagră gura de tun aţintită a vieţii”. Prin apăsătoarea ceaţă, pe fondul tenebrelor, se profilează posibila salvare: „Ploaia îmi aduce păsări din amintiri/ Ce vreau astăzi nu ştiu/ inima mea plantată cu lumânări/ un ţintirim sătesc de ziua tuturor sfinţilor”.
*Marta Petreu, Asta nu este viaţa mea, „Polirom” , Iaşi, 2014