CONTACT

Paul Vinicius, Nopţi la maximum, dimineţi voalate, Editura „Agol”, 2014, 120 p.

Cartea unui poet de prim raft. Stilul poeziei lui Paul Vinicius este unul colocvial, mustind de viaţă, trăită la tensiunea şi cotele cotidianului. Din această pricină multe poeme par fragmente autentic diaristice, scurt circuitate, ici-colo, de drama camuflată în splendoarea unei zile senine: „cam asta e./ mama şi tata nu mai sunt./ albert înverzeşte iarba la un sanatoriu cu oameni liniştiţi/ proaspăt tunşi şi frezaţi./ glop/ vale grasu/ tetea şi petruş/ nu mai sunt nici ei.// însă/ cel mai mult şi mai mult/ îmi lipseşte bucăţica de soare cubic// de pe peretele/ din faţă” (p. 10).

(****)

Felix Nicolau, kamceatka time IS honey, poezii bilingve, traducere în engleză de margento – raluca & chris tanasescu; ilustraţii de monica hayes,(am transcris exact cu minuscule, precum pe titlul de gardă al cărţii), Editura „Vinea”, 2014

O carte a noului suflu liric (de fapt antiliric): acidă, insurgentă în spirit, flagelatoare cu orice cutumă şi clişeu de viaţă & literatură. Începînd cu însuşi titlul ei trăsnit şi, intenţionat, provocator. „în iad o să ard dacă nu o să fiu mai rece/ cu femeile cărnoase/ de la televizor//o să dârdâi în iad dacă nu o să fiu/ mai cald ca oamenii de afaceri şi cocalarii/ cărora le-am smuls limba şi/ i-am îngropat de vii în spatele blocului.” (Sufletească, p. 116) Poeme, ai zice, de hipster neaoş pur-sînge. Aşa cum spuneam, cartea e bilingvă. Adică nu vă place? O dăm la export! Tonul neslăbit polemic al acestor texte lirice e cea dintîi şi cea mai importantă însuşire a lor. În fond reconfortantă după atîta poezie leşinat-sentimentală sau uscat-abstractă.

(****)

Domnica Pop, Mecanica frigului, poeme, Arad, 2014 (carte apărută în regia autoarei)

O poezie a conciziei în expresie dusă pînă la aglutinarea cuvintelor, versurilor. Starea acestei poezii – confirmată de toate cele cinci cărţi apărute pînă acum – este aceea a unei tensiuni interioare paroxistice transferate în limbaj precipitat ca un fel de SOS-uri ultimative. Nu întîmplător poemele, în general scurte, dense, se numesc frisoane. Iată-l pe cel cu numărul 31: „cu fiecare păcat/ un cui se naşte/în talpă// se prea poate/ să fiu/ clepsidră de sînge// strop cu strop/ nu se mai/ umple”.

(****)

Ion Cocora, Viaţa într-un lacăt, Editura „Palimpsest”, 2013

Cartea unui poet autentic, de nişă, între şaizecişti şi prima promoţie echinoxistă clujeană. Ion Cocora este un poet rar, în sensul că apare rar, aşa cînd nici nu te aştepţi, cînd aproape că ai uitat de el. Criticul de teatru Ion Cocora dacă nu l-a asasinat de-a binele, oricum l-a ocultat, pe nedrept, pe poetul Ion Cocora. Viaţa într-un lacăt, (frumos titlu!) este o carte consistentă de poeme (aproape 100 de titluri, în general poeme lungi) scrise parcă la foc automat, după o reţetă verificată în acei ani 1965-1970, la Cluj, la „Tribuna” şi „Steaua”. Adică o poezie metaforizantă cu nesaţiu şi cu o plăcere vizibilă, după o perioadă („obsedantul deceniu”) de scris stupid sub orice aspect, nu doar tematic, ideologic, propagandistic. Noua poezie a Clujului din acei ani era o mică răzbunare. Libertatea literară era resimţită exclusiv ca acces liber la metaforă. Deprinderea lui Ion Cocora (care e, orice s-ar spune, un poet) în ale metaforei, cine ar putea-o pune acum la îndoială? Mai ales citindu-i Viaţa ca un lacăt ? Iată o singură dovadă, citîndu-i poemul titular al cărţii apărute în propria editură: „Viaţa într-un lacăt e o viaţă într-un lacăt/ poate fi un arc poate fi o rotiţă poate fi o limbă de clopot/ într-un gât de viperă poate fi ceea ce nici nu a visat că poate fi/ poate fi gara monumentală din quebec sau un marfar/ într-o haltă din românia/ poate fi nasturele de la pijamaua ta roz sau o monedă veche/ numai bună să-ţi rupi dinţii în ea/ poate fi o ţigară de foi sau o motocicletă în colţul gurii care duduie/ până scoate vecinii din minţi/ viaţa într-un lacăt este pregătită să-şi întâmpine sfârşitul/ cu surâsul pe buze cu o fanfară militară ascunsă în lobul urechii/ să se bucure de el ca de un somn sub o lupă într-o amiază de vară/ să-şi imagineze lumea cealaltă ca pe un cartier al muţilor/ şi să spere că încă nu e prea târziu să fie cheia/ care închide şi deschide lacătul”.(p. 9)

(****)

Amelia Stănescu & Petru M. Haş, Babilon – premeditarea, Editura „Zona Publishers”, Colecţia „Poesis”, 2015, 98 p.

A devenit o adevărată cale regală de acces spre marea noastră poezie: duetul liric. Cum se ajunge la el? O autoare ingenuă, cu cariera literară în faţă, deschisă la dialog, întîlneşte întîmplător un autor notoriu împovărat de propria-i bibliografie. Îl reanimează inspirîndu-l cu preludii lirice la care acesta, după o precaută espectativă din fotoliul culturii clasice (Homer, Pitagora, Zenon din Elea, chiar Sfîntul Augustin) se ridică pe propriile-i picioare, apoi se travesteşte faustic într-un Făt-Frumos postmodern, ironic-zeflemitor. Marele merit al acestei cărţi e cel al Ameliei Stănescu care a reuşit să-i provoace lui Petru M. Haş spiritul şugubăţ al convivialităţii: „de cât mă tot pupaţi/ binecuvântate fie buzele voastre/ stimată domnişoară/ a-nceput să ia foc/ divinul meu tegument/ nu mai e mult până când casa o să fie în flăcări// desigur că s-ar cuveni/ după lege/ să-ncep a vă pupa şi eu pe dumneavoastră/ până când în sfârşit/ se produce o adevărată explozie/ care să ne zboare îmbrăţişaţi prin fereastră” (p. 40).

(****)

Regéczy Szabina Perle, A tegnap költészeteb ő l, Editura „Irodalmi Jelen Konyvek, 2014, Arad

112 poeme româneşti în variantă maghiară. Selecţie şi traduceri: Regeczy Szabina Perle, cunoscută şi devotată traducătoare de poezie românească în maghiară. În această antologie sînt prezenţi 19 poeţi importanţi ai literaturii române, în ordine cronologică. Printre aceştia: Alexandru Macedonski, Tudor Arghezi, George Bacovia, V. Voiculescu, Aron Cotruş, Lucian Blaga, Ion Vinea, Zaharia Stancu, Geo Bogza, Gellu Naum, Geo Dumitrescu, Şt. Aug. Doinaş, A. E. Baconsky, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru. Două lucruri sesizăm repede: traducătoarea şi antologatoarea îşi refuză simpatii ori preferinţe prea transparente, optînd în schimb pentru prestigiul poeţilor dat de istoria literară. Apoi ea îşi reconfirmă ataşamentul neslăbit faţă de marea poezie în general, faţă de cea română şi maghiară, în special. Îi salutăm cu căldură efortul şi inspiraţia.

(*****)

Monica Rohan, translucid , poeme, editura „Tracus Arte”, 2014, 59 p.

Carte a unei poete discrete, din promoţia de nişă, cea de la mijlocul anilor 70, cea care a precedat valul optzecist. Cea, să zicem, a lui Daniel Turcea şi a primilor echinoxişti cu care are, de altfel afinităţi stilistice, de sensibilitate. Precum aceştia, Monica Rohan sugerează o fragilitate structurală, un organ fin de receptatare a nuanţelor, inaudibilului, penumbrelor, translucidului. Pe scurt, o poetă a interiorităţii retractile, a exprimării sibilinice, a mişcărilor infinitezimale a sentimentelor. Cu un cuvînt, Monica Rohan scrie cu graţie dintr-o stare de beatitudine interioară sau de angoasă nu o dată. Iată un poem întru totul marca sa: „Părul meu cânepiu cenuşiu platinat/ l-am tăiat./ Am decupat ochi poemelor./ Vers după vers, am eviscerat/ mormane întregi de cuvinte./ Continuă să-mi sîngereze genunchii./ De acum voi tăcea. O sută de ani./ Părul meu va continua să crească./ Tot astfel tăcerea, înverşunatele-i rădăcini.” (Tunderea, p. 46)

(****)

Alex Ştefănescu, Texte care nu folosesc la nimic , Editura „Allfa”, 2014

După publicarea monumentalei Istorii a literaturii române contemporane (1941-2000) talentatul şi vigurosul critic literar a început să publice – în tonul epocii şi în sensul cerinţelor pieţei de carte – jurnale, chiar Jurnal secret şi să realizeze, pentru Realitatea TV, emisiunea „Un metru cub de cultură”. A avut apoi curajul singular să publice un volum despre 250 de cărţi proaste, Cum te poţi rata ca scriitor, în 2009. După succesul cu volumul din viaţa scriitorilor, Bărbat adormit în fotoliu (2010), publică acum în aceste Texte care nu folosesc la nimic , o selecţie de articole polemice şi satirice, dar şi jurnal politic din perioada tranziţiei. Revederea textelor i-a prilejuit emoţii care au mers de la sublim la grotesc. Dotat cu ironie, luciditate şi spirit critic, cu autoironie şi simţ al ridicolului criticul virează spre publicistică şi povestire. Aplecându-se spre problemele reale ale cotidianului, Alex Ștefănescu realizează o adevărată panoramă socială şi politică a tranziţiei, împărţită în trei capitole: Gheaţa din calorifere şi gheaţa din whisky, Îmbogăţiţii n-au nevoie de cuvinte şi Impozitul pe impozit . Criticul atacă inechităţile, protestează împotriva abuzurilor, constată degradarea vieţii sociale şi denunţă derapajele ideologice şi culturale. Analizează textele detractorilor şi îşi priveşte cu scepticism condiţia de scriitor. Și deplânge faptul că nu suntem capabili să recucerim interesul pentru literatură şi să ne formăm un public.

(****)

Radu Ciobanu, Între dezastre şi miracole. Lecturi empatice , Editura „Excelsior Art”, 2014

„Lecturile empatice” ale domnului Radu Ciobanu pornesc de la o viziune personală a criticului-eseist, formată pe matricea prozatorului. Scriitorul şi-a structurat lecturile din acest volum pe o anumită tematică, specifică secolului XX, caracterizat prin decădere, distrugere şi dezastre. El face o mărturisire şocantă: nu a mai scris roman de două decenii pentru că apetitul creator i-a fost inhibat „de teribilele realităţi care, ocultate vreme de vreo patru decenii, au erupt după 1990 cu tot adevărul lor atroce, mai presus de orice ficţiune.” El consideră „micile istorii private” mai expresive decât „Marea Istorie” scrisă de obicei prin prisma unei ideologii impuse de învingători. De aceea autorul acestor pagini meditative a ales cărţile-mărturie pe care le analizează prin prisma suferinţei umane, a demnităţii şi curajului, dar şi pentru frumuseţea lor. Comentariile sale autorizate şi savuroase propun câteva modele ce vor rămâne în istoria literaturii, fie prin Elogiul familiei şi recuperarea adevărului (din cărţile Doinei Uricariu), fie prin documentarul elaborat al corespondenţei familiei Pillat (Monica Pillat), fie prin Saga epistolară ori prin recitirea cărţilor şi a dosarelor Securităţii şi reabilitarea lui Lucian Blaga de către fiica sa Dorli, ori prin jurnalul Oanei Pellea, fie prin „luciditatea însingurată” din Jurnalul unei fete greu de mulţumit al lui Jeni Acterian etc.

(****)

Cristian Ghinea, Zece pentru Lugoj. O istorie neconvenţională a Lugojului , Editura „Nagard”, 2013

Cunoscut publicului bănăţean pentru volumele sale de eseuri, proză şi interviuri, Cristian Ghinea propune o listă a personalităţilor accentuate ale Lugojului din toate timpurile şi anume: „Înaintaşi uitaţi, oameni ai credinţei, întemeietori, martiri” (Cap. I); „Prezentul discret: ctitori-ziditori, aventurieri ai cunoaşterii, tămăduitori, maeştri ai literelor, cântului şi penelului” (Cap. II). Printre străluciţii reprezentanţi ai comunităţii (de la August Kunitz, la Johann Preyer, Georges Devereux, Traian Grozăvescu, Filaret Barbu, Bela Lugosi, Victor Maier, apoi Cornel Ungureanu, Constantin Buiciuc, tânărul Mihai Murariu şi alţii) se află şi cunoscutul prozator Gheorghe Schwartz, „nume de primă mărime a culturii române”, plecat la 18 ani din Lugojul natal şi poposit apoi pe meleagurile arădene. Activitatea şi opera sa stau sub auspiciile unui „proiect unic în literatura română”, al descoperirii „psihologiei transversale” şi sub magia cifrei 8. Considerată de autor „o sumă de întâlniri memorabile” cartea lui Cristian Ghinea e o iniţiativă lăudabilă; Aradul nu beneficiază de una similară.

(***)

Sorin Dumitrescu, Tablou cu orbi. Metalingvism şi marginalizare, In memoriam Nichita, Fundaţia „Anastasia”, 2013

Pictorul Sorin Dumitrescu, filosof al hermeneuticii ortodoxe şi prieten al lui Nichita publică un volum dedicat memoriei autorului Celor 11 elegii , la 30 de ani de la moarte. Demersul său savant şi analitic, bazat pe momentele revelatorii ale operei lui Nichita deplânge neînţelegerea poeziei sale şi intrarea operei într-un con de umbră („de la glorie la marginalizare”), măsurând în schimb cu subtilitate şi adâncime „Criteriile axiologiei teoretice a limbajului”. Folosind sugestiile teoretice din Respirări, eseistul pledează pentru o „metalingvistică” a triadei finale, inaugurată cu volumul Necuvintele şi încheiată cu volumul Noduri şi semne . Paralela între volumele reper reabilitează, într-o nouă viziune estetică şi teologică modelul Nichita şi aşa-zisul declin final al poetului:

„Oare ce fel este poezia lui Nichita în raport cu aceste repere şi ranguri ale artei: este plăcere, este învăţare sau este cunoaştere/ cântare a Cuvântului? Nu cumva – şi aceasta este ipoteza noastră – o vreme a fost plăcere, bucurie şi învăţare, şi abia în partea ultimă, (tocmai cea urgisită critic!) cunoaştere şi expresie a culturii Cuvântului?”

Volumul este însoţit de 7 desene ale autorului.

(****)

Valeriu Drumeş, cu Diogene (versuri) , Editura „Brumar”, 2014

Ultimul volum al discretului poet timişorean este scris cu conştiinţa unui testament şi a unei arte poetice distincte. Ca atâţia poeţi şi el şi-a pierdut viaţa din prea multă delicateţe, iar acum, în ultimul ceas, şi-o răscumpără prin versuri de o mare precizie. Diogene e însoţitorul/ înţelept, scăpătat şi cinic al omului tentat de iluzii şi deşertăciune:

„– Decât om, mai bine un vrăbete să fi fost –/ să ciripesc în zori, să mădedau hârjoanei/ cu cei din pâlc/ să ciugulesc firimituri,/ frunzişul să-mi fie adăpost./ Meschinării, abuzuri, crime/ nu mi-ar izbi auzul,/ la stricăciunea Lumii nu aş fi părtaş.”

Fiecare poem e o lovitură de gong, un avertisment sau o lecţie de anatomie pe viu a lumii prin care trecem, dar şi o meditaţie pregnantă, nu lipsită de ironie şi sarcasm a condiţiei omului. E un prilej de a rememora simplu şi aluziv miturile fundamentale şi pe cavalerii ei, căutătorii de tâlc sau cei care s-au îndoit de vagile ierarhii omeneşti şi de sensul civilizaţiei, consumul, politica, fotbalul, poezia, filosofia: Gutemberg, Bill Gates, Einstein, Cioran, Bukowski şi desigur insolitul alter ego al autorului, Diogene.

(***)

Nuţa Crăciun, Cuvinte de îmblânzit mâinile , Editura „Eubeea”, 2014

Poeta din Orăştie a ajuns la o anumită maturitate a expresiei, urmându-şi drumul propriu, fără gesturi patetice. Poezia ei confesivă neu se lasă tentată de violenţa mărturisirii şi de cruzimea realităţii devastatoare şi continuă să îşi sublimeze stările, trăirile, emoţiile. E o poetă a îmblânzirii prin cuvânt care descoperă, precum Micul Prinţ, că esenţialul nu se vede cu ochiul liber. Cunoaşterea înseamnă pentru ea crearea de noi legături cu lumea, iar mâinile, prin simbolismul lor, sunt prelungirea fiinţei până la luarea în posesie a celuilalt. Ea preţuieşte libertatea dar nu se lasă în voia ei, nici nu cade în capcana delirului, rămânând o poetă cerebrală, lucidă în idealismul ei:

„sunt o femeie liberă doar pe o faţă a memoriei/ pe cealaltă creşte un turn cu vrăbii”.

Ca atâţia poeţi care şi-au luat lumea în cap, „dând bice nimicului”, Nuţa Crăciun îşi caută un rost în lume, rămânând fidelă confesiunii lirice şi poeziei de dragoste:

„femeia-i o religie amestecată aşa îmi spuneai/ ea poate coborî cerul până la înălţimea unei lacrimi// în spaţiul strâmt al inimii creşte prun ci/ atunci lucrurile din jur încep să respire// eu îţi urmăream braţele cum îşi pierdeau măsura/ două cântece/ unul mereu la îndemână lega panglici roz cuvintelor// celălalt derula imagini dezbrăcate până la brâu/ o sută de imagini ce-şi treceau nebunia prin noi// o întrebare nerostită topea amiaza din trupurile noastre”

(***)

N.R. Notarea s-a făcut de la (*) la (*****) în funcţie de aprecierea valorică.