logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

CRONICA LITERARĂ

 

Lucia Cuciureanu

 

 

„Ciulinii sunt copţi, buni de sărutat”*

 

logoGriore Chiper este un distins şi rafinat intelectual, un remarcabil deschizător de drumuri pentru poezia basarabeană. Și când spun „drumuri”, mă refer atât la contextul social al anilor ‘90 din Ţara Soră, dar mai ales la zona poetică influenţată de curentul rudimentar maximalist şi total „angajat”. Momentul în care un poet îşi propune o antologie de autor* poate avea mai multe conotaţii: poate e un anotimp al bilanţului, poate e o dorinţă de a aduna la un loc nişte etape lungi într-un volum mai bine şlefuit, sau, dar nu este cazul aici, depune armele, nu mai are nimic de spus (vezi recenta reacţie a lui Mircea Cărtărescu la propria-i operă poetică). Antologia de faţă cuprinde esenţe bine alese din volumele Abia tangibilul (1990), Aici, în falset (1991), Perioada albastră (1997), Cehov, am cerut obosit (2001), Turnul de fildeş înclinat (2005) şi Roman-simulacru (2010).

„Receptat cu entuziasm la debutul său editorial, în 1990, Grigore Chiper rămâne de la o carte la alta un nume bine cotat de critica literară. […] este recunoscut drept cel care a definit manifestul paradigmatic al noii generaţii ‘80-iste.” – scrie Nina Corcinschi în prefaţa volumului. Este vorba, desigur, despre conceptul generaţionist românesc ajuns cu oarecare întârziere pe meleagurile basarabene, e de înţeles acum de ce a fost aşa. Efectul a fost salutar pentru că „Abia tangibilul” a emis o nouă estetică, o altă nuanţă, un lirism aparte. Uşor pictural, uşor baroc, grav, dar echilibrat. GC se foloseşte de simboluri ale anotimpurilor în lupta sa cu singurătatea: „zăpadă, trec pe zăpadă ca pe un pod/ suspendat într-un tărâm imaculat/ sau poate rupt dintr-o beznă,/ şi doar chipul tău mă susţine”. Aidoma unui naufragiat: „Parcă totul ar exista/ şi s-ar pierde doar incinta/ în care vei locui, s-ar pierde doar mărgelele tale de nisip/ împrăştiate pe nisip,/ s-ar pierde doar conturul tău/ înghiţit de primul orizont apărut în cale”. Iată şi semnul emblematic, programatic, o teoremă pe cale de a se transforma în axiomă: „Poezia e abia tangibilul, primul semn./ Restul/ e uşoară înlănţuire de vocale şi de consoane, valuri ce nu răzbat dincolo de hotarele verii.”

Drumul continuă cu „Aici, în falset”, unde cromatica se estompează, cuvintele devin mai aspre, mai tăioase, iar livrescul devine, uneori, cadru sau chiar personaj: „trecutul pământul şi cerul/ se dezleagă/ apele pornesc/ inundă/ trecutul tău – acele insule/ rămase pe şes/ mâna ta – o răsucire un spasm/ a mea întoarce pagini din werther”. Verbele preiau dinamica poveştilor, o oarecare tristeţe adaugă fiorul necesar: „[...] ce simplitate/ ce uneltire a vrăjmaşului/ ca jetul de apă rece/ ca plicul sigilat în care trăieşti/ mai auster/ decât te-ar nărui o harfă/ în zăpezile ruse” ( O harfă în zăpezile ruse ).

„Perioada albastră” schimbă întrucâtva registrul şi formele uzitate, tonul devine melodios, ludicul îşi face şi el prezenţa printre rime, temele grave rămân însă la locul lor, la fel de vii: „Iată-mă, absolut întâmplător/ împleticind paşii/ pe cărarea duminicii/ unde s-au arătat luntraşii.// Seara pătrunde în cartilajele înserării/ şi amestecă apa şi vinul. Numele stelei se cheamă/ Absintos, adică Pelinul” ( Absintos ). Iată încă o dovadă, plină de prospeţime: „Cine eşti că te schimbi/ aproximativ ca o previziune?/ E alt nivel: o balenă albă/ obturată cu linii de cărbune.// În tipografii anonime ziarele/ îţi tipăresc acelaşi portret/ (triada lui Hegel)/ recalcitrant, ameţitor, cochet.”

Probabil că în 2001, când a apărut „Cehov, am cerut obosit”, s-a întâmplat ceva, nu ştiu ce. Poemele devin epice, poetul pare a fi în exil, realitatea e prezentată frust, metaforele tind doar să mărească misterul: „Am o bibliotecă/ ceva mai aparte/ necitită./ Montherlant Pavese Klaus Mann./ Îi amân/ aşa cum ei au amânat viaţa. Noaptea mă apropii de ei/ ziua mă despart” ( Biblioteca ). Da, se pare că asta e: „Se trage din real direct în vis” ( Orbiţi ).

Nu mă aşteptam ca schimbările de la un volum la altul să fie definite de o linie frântă. Ascensională, cu siguranţă. Asta denotă frământări, experienţe noi, abordări diferite, neastâmpăr, fuga de platitudini. „Turnul de fildeş înclinat” prezintă semantici diferite, mature, conceptele sunt esenţializate curat, valorile mai clare. Versurile capătă candoare suplimentară, desenele au tuşe sensibile: „cu nimbul tău de ceaţă curată/ începe toamna/ şi cu ritmuri de menestrel// te grăbeşti să deschizi o uşă un ierbar/ poate şi să iubeşti// real mi se pare doar pericolul/ în rest văzduhul rarefiat dintre lucruri” ( Lentoare autumnală ). Profit de existenţa unui interviu din 2013 şi îl citez pe Grigore Chiper: „Dacă mă rogi să comentez semnificaţia „turnului de fildeş”, aş putea spune că poezia reprezintă, prin definiţie, un turn de fildeş înclinat ca cel din Pisa, adică ameninţat în permanenţă. Ameninţarea e cu atât mai evidentă azi odată cu migrarea literaturii spre o periferie a existenţei şi odată cu implicarea modestă a factorilor decizionali în destinul culturii acestei ţări pe care s-au angajat să o edifice probabil împreună cu noi.”

Şi iată, după douăzeci de ani de scris şi de publicat, ajungem la volumul „Roman-simulacru”, găsindu-l pe GC din nou singur şi singular: „singurătatea are mai multe feţe/ de fapt are două/ atunci când te afli între ai tăi între oameni/ şi atunci când eşti chiar singur” (Singur). Cu amintiri mai multe, dense, cu o scriitură absolut decentă, care pur şi simplu trăieşte: „Cum trăiesc eu acum? Merg în urma unei maşini încărcate/ cu manechine stufoase de paie. Cade câte o mână sau câte/ un picior pe care îl ridic cu tenacitatea slujitorului onest.”

Ca un veritabil „industriaş”, GC şi-a construit şi îşi construieşte opera pe baza unui plan de „afaceri” (aşa cum reiese din interviul deja pomenit): „Prin fiecare titlu pus pe copertă am încercat să sugerez o anumită atitudine în raport cu creaţia şi existenţa, pe care le văd legate, dacă nu chiar comasate; am încercat să scot la iveală un gând concentrat, aflat la confluenţa dintre interiorul meu şi exteriorul politico-socio-cultural.” Cărţile sunt clădite onest, au structuri compozite originale, iar antologia este, cu siguranţă, o construcţie poetică remarcabilă.

 

 

* Grigore Chiper, Absintos. Nori de cerneală: Antologie de poeme în selecţia autorului, prefaţă de Nina Corcinschi, Editura „Arc”, Chişinău, 2015