CRONICA LITERARĂ

Petru M. Haş

O capcană: Literatura *

Consacrat deja ca prozator, critic literar, poet şi cronicar cinematografic, laureat a numeroase premii literare şi comentat, elogiat de noua critică literară românească, Andrei Mocuţa s-a manifestat îndeosebi în calitate de prozator, un prozator cu impact imediat şi un loc bine conturat în contextul prozei tinere din România. Nu întâmplător, recenta sa apariţie editorială, tot epică, este tentată în aparenţă de genul scurt, dar tinde la circumscrierea unui univers mai amplu, romanesc. Iordane, aşadar, veţi spune. Dar ce Iordane, dacă-mi aduc aminte că în satul copilăriei mele exista un om care avea un nume de râu israelit, Iordan! În Iordanul lui Andrei Mocuţa se botează toţi la un loc, indiferent de etnie, başca eschimoşii, avută fiind în vedere tema globalizării.

Titlul acestei substanţiale cărţi este o capcană: Literatura. Dintru început, cititorului i se pare prea de tot pentru un roman, o culegere de proze, de beletristică etc. Pentru ca să se liniştească aflând că Literatura este, de fapt, numele unui personaj, o eroină memorabilă. După lectură, cititorul riscă să viseze că doarme sau bea gin împreună cu domnişoara Literatura sau are o confruntare cu Dopu. Decât să ai de-a face cu Dopu, mai bine pui mâna pe tirbuşon şi extragi un dop sadea de la o sticlă.

Procedând dumnealui cu temă şi sistemă, autorul îşi repartizează creaţia în discuţie în şapte capitole, exact câte sunt zilele săptămânii: Din dragoste pentru căţei; Facem cunoştinţă; Mandala; Dragoste în catifea albastră; Semantică; Un fel de erou; Kafkaesque; pe urmă: Cuprins. Ceea ce nu mai este capitol.

Kniga aceasta, ca să fim şi noi contra anglo-americanilor, să folosim un cuvânt dostoievskian, prea abundă în ultima vreme limba anglofonilor, de parcă ne-am fi autocolonizat, se putea intitula Terapie pentru cititor şi autor, dincolo de ceva excese. Deoarece, la capătul lecturii, suntem bine tămăduiţi.

Scriitorul face, alternativ, proză directă şi proză indirectă. Bune, ambele metode, dar să fie făcute cu stil. Autoironia este minuţios stilizată, încât uneori face figura mântuirii, a autoflagelării. Asta pentru că naratorul consimte la ipostaza de personaj, se expune cu voluptate tirului de râs al tribului, ceea ce Bahtin numea râsul popular. Ceea ce este important şi trebuie avut în vedere este că acest personaj narator, predispus la taclale ontologice, în unele cazuri foarte conturat, nu estompează conturul şi manifestarea celorlalte personaje.

Evoluţionismul, în ţesuturile sale de adâncime, este o problemă eternă a omului. Moşul nostru Darwin, care era un om bun, se simţea onorat ca descendent al unei specii nobile de maimuţe, antropoide. N. V. Gogol, precursor, în felul său, al relativului Einstein şi consecvent celebrului dubito cartezian, induce ideea că nu se ştie dacă oamenii se trag din câini sau distinsele canide sunt o formă superioară a omului pe calea evoluţiei. Altfel, de ce ne-am exprima, văzând un câine, cu solidara apreciere: e şi el un om?

Cu sau fără proză, Andrei Mocuţa îşi deschide cartea cu capitolul Din dragoste pentru căţei. Să nu omitem unele din cele scrise mai sus. Un text dezvoltat al capitolului poartă acelaşi titlu sau viceversa. Ca detaliu lingvistic, descoperim aici că în graiul românesc al subdialectului de vest lui Grivei i se zice Andrei. Pentru conformitate, cităm: „Mă numesc Andrei şi sunt câine maidanez. Stăpâna mea m-a numit după unul dintre iubiţii ei pentru că ochii mei seamănă foarte mult cu ai lui.” Într-adevăr, de e să privim cu atenţie, oamenii au adesea simpatice figuri canine. Nu întâmplător, idolul lui Nietzsche, Schopenhauer, îşi idolatriza câinele. Acel iubit, Andrei, „avea ochi de victimă sigură”. Astfel de ochi „au efect fatal asupra femeilor”. În capitolul încredinţat lui, Andrei Maidanezul e narator versat şi profesor. Cu tot misoginismul său, pe care G. Călinescu i-l conferea lui Camil Petrescu, el este încântat de stăpâna lui, care îl „mângâie pe cap” şi-i „scarpină burtica”. Este, în fond, minutul său de predilecţie: „aş fi dispus să dau din coadă o săptămână întreagă pentru un astfel de minut”. Tot misoginismul acesta e relativ: „Vorbesc mult despre stăpână, aşa-i? Aici m-aţi cam prins, recunosc, sunt îndrăgostit lulea de ea.” A nu se trage concluzia, eronată, că Andrei Maidanezul ar fi un câine pervers.

Spleen-ul este o însuşire demnă de a fi luată în seamă a ilustrului narator: „Privesc din nou cu lehamite în oglindă. Mi-a crescut barba îngrozitor de mult. Să mă rad? N-am chef şi mi-e lene. Aş ţine mai degrabă un discurs despre problemele umanităţii…” ( Mă opresc aici ).

Dincolo de faptul că personajul cu care ne delectăm „ar fi avut toate şansele” să fie „botezat Attila”, cel puţin un Attila cu laptop, antieroul nostru se înscrie cu onoare între cei care, mai în glumă, mai în serios, cam peste tot în lume, promovează specificul local: „Bine aţi venit în Curtici, cel mai vizitat oraş din lume.” Una peste alta, el lucrează „sub acoperire pentru guvern”. În schimb, maidanezul, când să-şi găsească perechea, iar n-a avut noroc: s-a abătut asupra dumnealui spectrul „Gaegogi”.

Derogând de la semantologie, semiologie şi alte Eco-isme, criticopatie şi invelaţiuni critice, trebuie să recunoaştem că nucleul epic al Literaturei, sămânţa ei, este, pur şi simplu, Literatura, personajul la care făceam trimitere. Literatura se exprimă fără ipocrizie. ea are, pur şi simplu, convingeri: „Nu te mai ascunde atâta, profu. Mi-am dat seama că mă doreşti de când ai pus prima oară ochii pe mine.” Fata are argumente beton, nu are rost să fie dusă la director: „– Nu-i nevoie. Ştiu foarte bine cum salivează şi directorul după şoldurile mele.” Ea e-n stare să-i citească-n palmă că, damnat fiind, în viaţă a avut o singură iubire: Literatura.

Parcă în capitolul Semantica este romanul Literaturei şi al Piratului. Romanul ridicării în aer. Şi al… Mormântarului. Pe urmă tot aşa: Avignon, Arles, Montpellier, Carcassone, Castres, Albi, Tours, Amboise, Blois, Loches etc.

Întotdeauna cei aleşi sunt ridicaţi în aer, asemeni Piratului ospătar: „Cra, a zis ospătarul. – Ce zice ăsta, fă? şi-a ciulit Dopu urechile. – Cra, a mai zis o dată ospătarul şi a început să se ridice în aer până când nu s-a mai văzut” ( Cra ) şi Literaturei: „Cra, a repetat Literatura. Abia atunci s-a întâmplat: A simţit cum trupul i se înalţă.”

În Literatura apar uneori evenimente cumplite, sadice, groteşti. Majoritatea personajelor sunt negative, de-ar fi s-o luăm simplu, pe personaje negative şi pozitive. Primul personaj pozitiv, util educaţiei morale, pe care l-am descoperit, este tata lui Dopu. Ar mai fi Maidanezul, Literatura, Piratu şi Mormântaru.

Cra! Înainte de a zice şi noi astfel, ca încheiere, trebuie să remarcăm faptul de a nu şti ce vor zice părinţii şi copiii autorului, la lectura unor pasaje, pe care tocmai episoadele Cra! le salvează. Credem că domnii Gherea şi Ibrăileanu ar fi stupefiaţi.

Trebuie subliniate vocaţia de povestitor, reliefarea personajelor, adesea portretistică, în detalii minime. Scriitorul tinde la profunzime, la teme esenţiale, de la gestica sumară la investigaţia psihologică.

În sânul eterogenităţii textelor se constituie un nucleu epic de sine stătător, apt în a se dezvolta, adânci, în capitole previzibile, de eventuală capodoperă.

* Andrei Mocuţa, Literatura, „Tracus Arte”, Bucureşti, 2015