logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

ESEU

 

 

Cornel Ungureanu

 

 

Herta Müller – un context timişorean

 

Anii optzeci se desfăşoară şi la Timişoara altfel – optzeciştii timişoreni au voci care se aud. Revista „Forum studenţesc” din decembrie 2012 publică un Dosar Aktionsgruppe Banat în care scriu, mai întâi, Daniel Vighi, Viorel Marineasa şi Petru Ilieşu. „Evoc istoria de grup a celor din preajma lui Herta Müller, Richard Wagner, William Totok, Johann Lippet sau Helmut Fraunendorfer”. Noi, spune Vighi, existam „dacă ne băga cineva în seamă din capitală. Cei de la Aktionsgruppe nu pricepeau nimic din această nelinişte a noastră, pentru ei soarele răsărea în Vest, dar nici măcar acolo: înaintea noastră ei au priceput descentralizarea literară”. Daniel Vighi regretă că nu le-a stat prea mult alături. „Andrei Bodiu, pe atunci student la litere în Timişoara, a descoperit în dosarul său de securitate cum a devenit obiectiv operaţional important doar pentru că a stat câteva ceasuri de vorbă cu William Totok”. E greu de crezut că doar pentru atât. „La Tabăra din acei ani, nu departe de lacul Văliug... a fost Mircea Cărtărescu, printre alţii. Dar şi Herta, Richard Wagner, Helmut Frauendorfer”. Suplimentul revistei „Forum studenţesc” îi publică, uneori sub pseudonim. Volumul de debut al Hertei Müller, dramatizat de Helmut Freuendorfer, a câştigat premiul întâi la festivalul de teatru studenţesc. În Premiul Nobel şi pentru Casa studenţilor: un pic Viorel Marineasa nuanţează celebrele istorii de la Aktionsgruppe: „De remarcat că, iniţial, cei din Aktionsgruppe, care compuneau, de altfel, Cenaclul „Universitas” al Casei de cultură a studenţilor, nu au prea înghiţit-o pe Herta: o considerau incultă şi agresivă, credeau că este protejata lui Nikolaus Berwanger... Au urmat anii în care a intrat sub antrenoratul strict al lui Richard Wagner şi, implicit, în zona disidenţei, una venind dinspre stânga, dar cu atât mai necruţătoare la adresa naţional-comunismului ceauşist”. A fost odată un grup de prieteni, scrie Petru Ilieşu, despre relaţiile, fie ele şi fluctuante, dintre scriitorii de limbă germană şi cei de limbă română din Timişoara.

Volumul Vânt potrivit până la tare, antologie alcătuită de Peter Motzan, cu o prefaţă de Mircea Iorgulescu, aşază alături numele Anemonei Latzina, a lui Franz Hodjak, Rolf Frieder Marmont, Johann Lippet, William Totok, Richard Wagner, Rolf Bossert, Helmut Seiler, Horst Samson, Helmut Britz. A apărut în 1982 şi „s-a întâlnit” cu poezia generaţiei optzeci a scrisului românesc. Într-un fel, a stimulat direcţiile rebele ale tinerei generaţii. Optzeciştii au întâmpinat cu entuziasm proiectele schiţate de Vânt potrivit până la tare, de „Aktionsgruppe Banat ”. Articolul lui Gerhardt Csejka, Aktionsgruppe Banat. Deschizători de drumuri confuzi („Neue Literatur”, 4/1974) atrage atenţia asupra unui „grup literar”:

„Ceea ce se impune în ultimii doi ani în imaginarul public drept «Grupul de acţiune Banat » n-a fost întâmpinat furtunos din toate părţile, şi de aceea trebuie să adopte poziţii mai furtunoase cei ce salută acest grup... Dacă deschizătorii de drumuri din Banat şi-ar alege, în locul unui citat din Brecht, un text al Grupului vienez pe post de motto, asta nu înseamnă să credem că este doar o bârfă despre marii autori pe care i-au citit... Dincolo de asta, pentru o literatură ca a noastră, care era pe de-o parte patetică, pe de alta apăsătoare şi fixată în materie, nimic nu putea fi mai vindecător decât cumpătarea lui Brecht şi imaginaţia lingvistică aşa cum o descoperim în poezia concretă”.

Textul lui Gerhardt Csejka despre „poezia patetică” „apăsătoare şi fixată în materie” înseamnă (şi) o bună întâmpinare a poeziei optzeciste. Poziţii „furtunoase” sunt adoptate de poeţii importanţi ai momentului, în ancheta apărută în „Neue Literatur”, nr 5/1983. Unterschiede und Aenlichtkeiten. Despre Diferenţe şi asemănări vorbesc (scriu) Mariana Marin („Există, desigur, multe asemănări între poezia generaţiei 80 scrisă în limba română şi a colegilor noştri germani..., dar există şi deosebiri de substanţă. Comune mi se par a fi atitudinea faţă de o anumită realitate, denunţarea şi demontarea constructivă a ei, „infuzia” de social sau „haloul” de autentic din care se hrăneşte discursul poetic. Există o solidaritate de viziune asupra poeziei, în sensul eliberării ei de produsele nefaste ale producţiei de serie...”), Matei Vişniec („Foamea de real şi setea de luciditate sunt elemente oarecum inedite în conţinutul conştiinţei poetice. Poetul care nu se mai droghează cu iluzii este poetul anilor 80”), Mircea Cărtărescu („Poezia germană de la noi e mai modernă, în sensul unei mai pronunţate atitudini programatice, experimentale”) Ioan Buduca, (despre asemănările optzeciştilor români cu poeţii germani: „Similitudinile celor două fenomene poetice ţin atât de obiectul poetic (o reacţie specifică la social) cât şi de expresia poetică (antilirică, prozaică, ironică)”, Traian T. Coşovei, Elena Ştefoi, Liviu Antonesei („De aceea, am impresia, această poezie sună foarte firesc, asociaţiile cele mai stranii nu deranjează. În acest punct, tânăra poezie germană din România se întâlneşte cu ceea ce fac mai valoros tinerii poeţi români de astăzi dar – deopotrivă – cu tradiţia ceva mai recentă a poeziei germane de pretutindeni: Paul Celan, Gottfried Benn, Hans Magnus Enzensberger şi, desigur, Bertold Brecht...”), Ion Bogdan Lefter („Cu destule puncte de contact însă şi îndeajuns de bine diferenţiată, poezia tânără de astazi se alătură poeziei tinere de la noi într-un tablou al unităţii în diversitate”.) Ancheta din „Neue Literatur” a fost reprodusă în revista „Transilvania”, nr. 7/1983, fără textul lui Dan Petrescu, cel mai dur dintre toate:

„Indiferenţa publicului larg faţă de poezie este paradoxal întreţinută de apariţia poeţilor în valuri compacte, această formulă, comună poeţilor germani şi români, tinzând probabil deopotrivă a mai neutraliza ceva din rigorile editoriale, cât şi a mări forţa de impact a poeziei cu conştiinţele opace ale contemporanilor noştri; vrând-nevrând, ne lăsăm astfel duşi de utopia literaturii... Masele prezentului nu sunt sensibile decât la claritatea indubitabilă a discursului dictatorial, părând a nu înţelege dintre modurile verbale decât imperativul.”

„Atitudinea poetului este canalizată către revoltă: explicit... şi implicit, prin adoptarea voluntară a prozaismului, prin deschiderea complezentă a spaţiului poetic către cotidianul searbăd şi mizer”. Pentru cotidianul „searbăd şi mizer”. Dan Petrescu citează poemul La Hunedoara de Horst Samson. „Modificată astfel, devenită adică domeniul prin excelenţă al exprimării revoltei, poezia este indiferentă la talent; nu vreau să spun prin aceasta că poeţii tineri, germani sau români, ar fi netalentaţi, ci pur şi simplu că în condiţiile actuale ale libertăţii de expresie, talentul este inoperant...”.

Richard Wagner, teoreticianul, liderul, elementul formator al grupului „ Banat ” are un rol important în defini rea Hertei Müller. Paginile primului ei volum, Niederungen, Ţărmuri joase, extind cotidianul „searbăd şi mizer” şi la imaginile dragi odinioară scriitorilor rurali:

„În sat nu era voie să tai viţei şi să fierbi ţuică. Pute a ţuică... Fiecare fierbe ţuică, da nimeni nu spune un cuvânt despre asta, nici măcar vecinului său”. Imaginilor satului care „pute a ţuică” se adaugă imaginile familiei:

„Tata era un mincinos. Toţi care erau aici minţeau prin tăcerea lor. Priveam pe rând feţele lor urâte şi unsuroase, aceste nasuri, aceşti ochi, aceste capete. Barba crescută a tatei îi acoperea duritatea. Mâinile tatei se întindeau după minciuni.” [1]

În finalul unui amplu eseu despre Theodor Kramer va fi din nou vorba de tatăl ei:

„Cum eu provin din minoritatea germană din România, tatăl meu a fost înrolat în SS-ul lui Hitler, la fel ca majoritatea fiilor acelui timp şi ţinut”. Acelui timp şi ţinut, precizează autoarea. „În copilărie, tata a fost acel ţăran supus pe care-l iubeam. Soldatul SS din el se perimase. Dar după ce împlinisem cincisprezece ani, când mă-ntorceam din oraş acasă în vizită, tata era beţivul satului şi, rând pe rând, muţenia lui privind războiul, la trezie, precum şi cântecele, la beţie, au ajuns pentru mine o provocare”. Ea citise deja „destule cărţi” ca să descopere în cântece „recidiva”. „Nu suportam aceste cântece, îl dispreţuiam pe cel care le cânta şi trebuia să-l scot din apropierea mea. Şi din cauza recidivelor lui, cuvintele lui Kramer trimiteau şi mai mult fulgerele spre mine. Nu le citeam niciodată fără să nu-mi vină tatăl meu în minte”. Disputele, contestările care au apărut în Banat după ce în ziarul „Neue Banater Zeitung” din Timişoara a apărut Baia şvăbescă, schiţa în care Herta Müller arată cum se îmbăiază o familie de şvabi, toţi în aceeaşi apă (cum să trăiască în atâta murdărie ei, şvabii, renumiţi prin cultul curăţeniei?) au crescut în intensitate după ce Herta Müller, scriitoare celebră, a devenit celebră şi prin paradigma anti– în care şi-a înscris opera? Niederungen, cartea de debut, tipărită şi în Germania, unde a fost primită cu mari elogii, dar şi cu semne de întrebare venite chiar din partea şvabilor, transmutaţi în Germania). Herta Müller vorbea altfel despre familie, sat, biserică, istorie:

„Am învăţat din ele să combin frica privată şi reflecţia în categorii politice”. Într-un aeroport din Budapeste vede două familii din Kosovo. Cu două bunici care plângeau „aşa de tăcut, de parcă n-ar fi făcut decât să se uite în pământ cu obrajii picurând. Doi părinţi cu feţe uscate, absente, trei copii în hăinuţe prea mari, primite din ajutoare şi care se jucau pe pardoseala de piatră cu avioane de plastic”

„De războaiele de-acasă au scăpat, mi-am zis, picioarele li s-au cărăbănit de acolo, dar capul?” [2]

Acordarea Premiului Nobel pe 2009 Hertei Müller, prozatoare comentată, întâmpinată cu multe elogii, cu exegeze ample ale operei în Germania sau România după 1989 a fost urmată de simpozioane, conferinţe, recapitulări. „În cunoştinţă de cauză” vor vorbi cei din Aktionsgruppebanat, omagiaţi de Herta Müller în discursul de la Stokholm, comentatorii mai vârstnici sau mai tineri ai operei, dar şi scriitorii care, după ce au trecut în România prin experienţele contactului cu cenzura, securitatea s-au stabilit în Germania.[3] Sau în Italia, ca Dieter Schlesak.[4]

Disputele cu privire la opţiunile politice, prozastice ale scriitoarei ocolesc de prea multe ori calitatea prozei. Cotidianul „searbăd şi mizer” descoperit de exegeţi în scrisul autorilor „Grupului de acţiune Banat ” capătă nuanţe, ramificaţii în romanele Hertei Müller. Astăzi mai bine nu m-aş fi întâlnit cu mine însămi este o carte în care verbul „a apăra” se conjugă în toate situaţiile: eroina se apără cu agresori care par a face parte dintr-o piesă absurdă. Dintr-o lume absurdă. Dintr-un univers al reducţiilor asasine:

„Dacă te apuci să cauţi, găseşti pe unul pe care apoi să-l iubeşti. Dar în loc de asta, mă chema Albu cât de des avea el chef. Iar la serviciu îl aveam pe Nelu care mă ţinea sub observaţie. Mi-am scos toţi bărbaţii din cap. Chiar atunci am rămas lipită de Paul, de parcă urmăream doar apărare. Cred că în capul meu dorinţa se aseamănă mai mult cu apărarea decât cu căutarea. Aşa trebuie să fi fost, de aceea mă agăţam în aşa hal ”.

Leagănul respiraţiei îi propune întâlniri în care se poate regăsi. Acelaşi cotidian „searbăd şi mizer” a fost trăit (şi) de alt mare scriitor. În acelaşi „cotidian” îşi poate regăsit istoria „alor săi”. A mamei. Întâlnirea nu este facilă: „Metodele lui Pastior funcţionau în deplină contradicţie cu ale mele. El era maestrul disimulărilor poznaşe, pe mine mă interesa ademenirea gravă a sensurilor. El cunoştea personajele reale şi se simţea legat sufleteşte de ele, nu avea libertatea de a le ştirbi ceva din amintire sau de a le deforma imaginea. Trebuia să fie atent. Dar această fidelitate mă îndemna pe mine... să las deoparte aceste scrupule şi să insist pe un narator persoana întâi, câştigat şi din informaţiile altora. Autocompătimirea trebuie domolită prin ironie”. Leagănul respiraţiei, carte despre dramele deportării, trebuie să o scrie ea – ea poate înţelege şi numi o geografie a lagărului. Desigur, altfel decât ar fi scris-o Oskar Pastior:

„Există copii de la munte şi copii de la câmpie. Oskar Pastior era un copil de la munte. Pentru el viaţa de zi cu zi erau brazii, pentru mine câmpurile cu porumb. Brazii lui se înălţau spre cer, pe când lujerii de porumb din copilăria mea se-ncolăceau în jurul orizontului. Iar peisajele lasă urme, participă la socializare într-un mod difuz. Se strecoară în noi, ne livrează primele imagini maiestuoase, care ne obligă să ne confruntăm cu propriul nostru corp. Suntem mici şi materialitatea corpului nostru ne face trecători. Peisajele îngroaşă impresia acestei perisabilităţi”. Imaginea acelui neaşteptat „acasă” aparţine unui mare scriitor. Unuia dintre marii scriitori ai secolului XX:

„Imaginea naturii din jur e prima înfrângere pe care am simţit-o în viaţă. Materialitatea inegală a devenit manifestă, natura din jur m-a făcut să mă tem. Peisajul este prima situaţie din copilărie fără scăpare, iraţională, de care îmi aduc aminte. Îmi spuneam că trebuie să devin o plantă, pentru a şti cum să trăiesc. Valea înverzită a râului a fost oglinda exterioară a singurătăţii mele interioare”. Iar întoarcerea către „leagănul respiraţiei” ne sugerează un fel de a înţelege cartea:

„De la mama am învăţat tăcerea provocată de o existenţă distrusă şi de complicitatea cu cartoful, acel element indispensabil pe vremuri de foamete”.

Poate sunt necesare şi aceste confesiuni:

„Iar aceste ficţiuni se desprindeau din cuvintele curente, folosite în viaţa de zi cu zi din lagăr, pentru că acolo jucau un rol. Toate cuvintele au poezia lor; de exemplu «apilarniţă», o buruiană care creşte în rigolele de la şosea şi pe care cei din lagăr, pe jumătate morţi de foame, o culegeau primăvara. Astfel, numele buruienii este o expresie tipică pentru acel loc. E un cuvânt de la marginea drumului, un cuvânt de foame. Iar acest cuvânt i se asociază «îngerului foamei», iar planta cu mustăţi verzi devenea podoaba «îngerului foamei»”

Şi aceste rânduri despre dialogul cu Oskar Pastior:

„De la moartea lui Oskar Pastior, multe cuvinte s-au modificat. Cu cât mă îndepărtez mai mult de Oskar Pastior, cu atât intru mai adânc în el”. Şi istoria unei cărţi scrisă de Herta Müller, cu un personaj care ar putea fi prietenul ei: „Oscar Pastior trebuia mereu să iasă din lagăr, iar eu să intru”

Eseurile (amintirile) despre Cioran încadrează acelaşi fel de a gândi lumea. Ca şi cele (strălucitoare) despre Maria Tănase.

 

 

NOTE:

 

[1] S-a scris mult despre reacţiile negative ale „şvabilor” aşezaţi în Germania faţă de literatura Hertei Müller şi nu s-a scris, aşa cum se sugerează într-un şir de texte, doar de cei şantajaţi de securitatea de la Bucureşti. Uneori reacţia „şvabilor” era explicabilă printr-o judecată diferenţiată. Carl Gibson din Săcălaz, care făcuse în România şase luni de închisoare (fiindcă ţinuse legătura cu SLOMR, fiindcă anunţase formarea sindicatului liber din Timişoara, Europa liber va consemna evenimentul) este unul dintre opozanţii scriitoarei. După şase luni de închisoare pleacă din ţară, face studii de filosofie, germanistică şi istorie în Germania, scrie despre Lenau şi scrie împotriva laureatei premiului Nobel. Pune sub semnul întrebării condiţia de anticomunist: cine a fost cu adevărat anticomunist în România? Îi va replica energic Richard Wagner. De la un punct, „competiţia” Carl Gibson – Herta Müller devine ridicolă (Vezi şi Carl Gibson, în Ghiţă Blejuscă, Ştefan Tomoiagă, Săcălaz. Timp şi istorie. Ediţia a III-a Editura Waldpress, 2012, p. 314)

 

[2] Doar frica să doarmă nu poate. Despre poeziile lui Theodor Kramer, în Herta Müller, Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică, eseuri. Traducere din germană şi note de Alexandru Al. Şahighian, Editura Humanitas, 2011, pp. 233-244

 

[3] Despre receptarea Hertei Müller în ţările de limbă germană, despre analizele care au întâmpinat opera scriitoarei în Austria sau în Germania scrie Roxana Nubert în „Der kalte Blick des Lebens” – Annaeherung an Herta Müller („Privirea rece a vieţii” Apropiere de Herta Müller) în volumul semnat împreună cu Ileana Pintilie-Teleagă, Mitteleuropaeische Paradigmen in Suedosteuropa. Ein Beitrag zur Kultur der Deutschen in Banat (Paradigme mitteleuropene în sudestul european. O contribuţie la cultura germană din Banat) Praesens Verlag, Wien, 2206, pp. 296 -347

 

[4] Revista „Apoziţia”, Publicaţie anuală a Societăţii culturale româno-germane „Apoziţia”. e.v. München, serie nouă, 2910 publică ample articole, semnate de Stefan Sienerth ( Imagini ale deportării ) Horst Samson ( O operă aparte ) Ernest Wichner ( Între Niţkidorf şi Stockholm ), Gerhardt Csejka ( Am dibuit duşmanul de clasă ), Dieter Schlesak ( Securitatea, refuz şi teamă de moarte )