logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

POEZIE

 

 

Alexandra Negru

 

1. Baby, Fm rising

Uită-te la mine,
obosită, frumuseţea mă prinde mai bine,
cum cancerul pe o femeie dezvelindu-i craniul
strălucitor,
inertă, aşteptând
sfârşitul programului, lumina neoanelor slăbeşte nervul optic
şi văd
o mulţime blurată
mergând
în direcţii diferite, atrasă
de zgomote şi reclame ca musculiţele de sânge,

în dezordinea asta mintală
tot ce mă linişteşte
e cântecul tău rusesc
de dimineaţă, felul în care
ne-am atins cu o noapte înainte,
urme roşii pe gât, urme de dinţi pe cartilajul urechii,
iubirea asta
ca un experiment japonez
din care ar fi trebuit să ieşim mai dărâmaţi ca niciodată
cu elefanţi legănându-se pe pânza de păianjen
din minţile noastre fragile,
în care am rămas
prinşi
ca nişte căpuşe în carnea roşie a vreunei sălbăticiuni,
singuri,
după ce ne-am detonat
toate tragediile,
uită-te la mine, abia cresc,
sunt tânără, puternică,
am o armură grozavă, orbitoare,
o minte care înfioară
carnea de pe tine,
uită-te la mine
şi spune-mi, mai spune-mi încă o dată
tot ce doare.

 

 

2. 21. jackpot

21 de ani şi viaţa-i frumoasă, un haos radiant
şi holograme răvăşite
dansând
cu picioarele goale
prin mintea mea, un apartament în plin soare doar pentru noi, şi tu,
cu barba ta fantastică, cu
zâmbetul tău ştrengăresc, atingând
trupul tânăr, aproape lichid,
limpede ca o suprafaţă de gheaţă
sub care înoată peştişori coloraţi, bestii
de tot felul,

21 de ani şi
am tot ce îmi doresc chiar aici, în plin soare,
real şi tangibil,
brutal de frumos în naivitatea asta la
care ne-am întors, sătui de
toate tragediile care ne-au făcut ferfeniţă
inimile origami,

21 de ani şi o ţigară imaginară aprinsă în colţul gurii,
căci m-am lăsat de fumat,
aşa cum m-am lăsat
de toate lucrurile
care m-ar fi ucis într-un final.

3. Deviant

Nici pe departe obişnuită sau
ideală, viaţa asta trăită
pe ecrane luminoase, cu laptopurile fierbinţi
pe picioare, cu muzica extraterestră
în căşti şi magia din
discuţiile noastre, undeva
la marginea oraşului, în gaura de vierme
din canapea,

tocmai eu, care am crezut că-s o tipă colerică,
mă găsesc mai degrabă casnică şi chiar docilă,
pasivă la
lucruri esenţiale,
încercând uneori să fac linia din aparate să
pluseze, colorându-mi părul roşu, vara,
când trag de un fermoar invizibil şi
îmi ies din minţi, când lucrurile care pluteau
în ţeasta mea ca într-o navă spaţială, uşoare şi simple,
rămân acum fără gravitaţie, îmbolnăvindu-mă,

aproape că
e ok să trişez, să îmi construiesc
o cuşcă personală, frigorifică,
ceva care să sintetieze
într-un final
siguranţa

 

 

4. Exhibit no.l

Ce o să mai rămână din noi, iubire.
oase, păr şi unghii aşezate după frumoasa radiografie a morţii, poate un volum de poezie bună,
citită cu voce tare, brutal, după un pahar de absint şi un pachet de kent rusesc, în nopţile negre
ca filmele lui kubrick în care
ne-am văzut feţele desfigurate şi am învăţat
să le iubim,

câţiva oameni în care am avut curajul să credem, care ne-au făcut
să ne fie ruşine cu dramele noastre mici,
de la care
am învăţat cum să ne scoatem
viermii din inimi şi cum să coasem găurile acelea,

cărora le-am citit din Ginsberg şi Plath,
pe care i-am infectat cu demenţa noastră,
cărora le-am arătat cât de frumos e oraşul noaptea şi cât de nesigur,

o garsonieră goală într-un cartier mort,
câteva mărunţişuri uitate pe masa din bucătărie,
urma gândacului pe care l-am strivit de perete într-o mică criză de furie,

ce-o să mai rămână din noi, iubire,

mă întreabă
vocea asta neagră
din capul meu pe care o cunosc dintotdeauna.
5. Iluzia căldurii

azi soarele nu a mai apărut nici pe ecranele chinezilor;

a fost întuneric şi pe întuneric trecem în ilegalitate,
proiecţii tribale pe zidurile blocurilor, spaţii strâmte în care transpirăm
şi strivim insectele dinăuntru,
când durerea e un lucru concret, animalul pe care l-ai privit
direct în ochi şi l-ai recunoscut ca pe un prieten mort,

gura duhnind a alcool,
scoţi foarfecele şi decupezi răni frumoase, în oglinzile liftului apărem radioactivi, ochi roşii privind în golul dedesubt,

încotro mergem.
nu e niciun semn cu exit,
niciun buton de panică,

cerem pe litere tandreţe
şi
nu primim; cerem
soare
şi ne proiectează
pe ecrane uriaşe
iluzia căldurii,
cum
ai pune pe un om
multe haine
şi te-ai aştepta să nu se mai simtă singur.